Pe 12 august 2022, pe când se pregătea să ţină o conferinţă în State, scriitorul Salman Rushdie a fost înjunghiat de mai multe ori pe scenă de un bărbat. Scriitorul a supravieţuit, dar a suferit răni grave, în urma cărora şi‑a pierdut vederea la un ochi şi capacitatea de a‑şi folosi o mână. Despre această experienţă este cea mai recentă carte a sa, Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat.
Volumul a apărut simultan în 16 țări în data de 16 aprilie 2024, iar ediția în limba română a fost publicată la editura Polirom, în colecția „Biblioteca Polirom” (coordonator Dan Croitoru), traducere din limba engleză și note de Dana Crăciun.
Salman Rushdie s‑a născut la Bombay (azi Mumbai) în 1947. La vârsta de treisprezece ani a plecat în Anglia, unde a studiat istoria la King’s College din Cambridge. După absolvire s‑a mutat la Karachi, în Pakistan, după care s‑a întors în Anglia, unde şi‑a construit o carieră de scriitor profesionist.
A debutat în 1975, cu Grimus, dar romanul care l‑a impus definitiv a fost Copiii din miez de noapte (1981), distins în acelaşi an cu Booker Prize şi cu The Booker of Bookers în 1993. I‑au urmat volumele Ruşinea (1983), Versetele satanice (1988), pentru care a fost condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini în 1989, Harun şi Marea de Poveşti (1990), Ultimul suspin al Maurului (1995), Pământul de sub tălpile ei (1999), Furie (2001) sau Oraşul Victoriei (2023).
Citește mai jos un fragment din volumul său Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat.
Când mi‑am recăpătat cunoştinţa, aveam vedenii. Erau arhitecturale. Vedeam palate maiestuoase şi alte edificii măreţe, toate construite din alfabete. Elementele de construcţie ale acestor structuri fantastice erau literele, ca şi cînd lumea ar fi fost din cuvinte, creată din acelaşi material de bază ca limba şi poezia. Nu exista nicio diferenţă esenţială între obiectele construite din litere şi povestiri: erau făcute din aceeaşi materie. Esenţele lor erau identice. Vedeniile se închegau în ziduri exterioare, holuri măreţe, domuri înalte care erau atît luxoase, cât şi austere – când un Shish Mahal în stil mogul, placat cu oglinzi, când un palat cu ziduri de piatră şi ferestruici cu zăbrele. Creierul meu tulburat mi‑a etalat ceva semănînd cu Hagia Sofia din Istanbul, apoi cu Alhambra şi Versailles, cu Fatehpur Sikri şi cu Fortul Roşu din Agra, cu Palatul Lacului din Udaipur, dar şi cu o versiune mai întunecată de El Escorial din Spania, ameninţătoare, puritană, mai mult coşmar decât vis. Când mă uitam atent, alfabetele erau întotdeauna prezente, alfabete cu sclipiri de oglinzi şi litere cumplite din piatră, alfabete de cărămidă şi litere‑comori de diamant şi aur. După un răstimp am înţeles că ochii îmi erau închişi. În acel moment încă mă gândeam la ochii mei la plural.
Am deschis ochii – doar ochiul stâng, din câte mi‑am dat vag seama, ochiul drept era acoperit cu un bandaj moale –, iar vedeniile n‑au dispărut, ci au devenit mai fantomatice, translucide, şi eu am început să disting câte ceva din starea mea reală. Prima descoperire, cea mai apăsătoare şi mai incomodă, a fost ventilatorul. Mai târziu, după ce l‑au deconectat şi am putut să rostesc din nou cuvinte, am spus că era ca şi când ţi s‑ar îndesa pe gât în jos coada unui tatu. Iar când îl scoteau, era ca şi când ţi‑ar fi smuls o coadă de tatu din gât. Supravieţuisem coronavirusului fără să am nevoie de ventilator. Dar iată‑mă legat la unul. Şi, deşi capul îmi era foarte buimac, îmi aminteam primele zile ale pandemiei, când puţini oameni au fost deconectaţi de la ventilator şi au scăpat cu viaţă.
Nu puteam vorbi. Dar în încăpere se aflau oameni. Cinci, poate şase oameni. Încă nu mă descurcam bine cu numerele. În văzduhul dintre mine şi ei pluteau litere. Poate că ei, oamenii, nici nu existau. Poate că erau şi ei halucinaţii. Mi se dăduseră analgezice puternice. Fentanil, morfină. Probabil ele erau cauza halucinaţiilor cu alfabete. Poate ele erau şi cauza acestor fantome din încăpere.
Nu erau fantome. Erau Eliza, Melissa, Eumir, Chris, Adam şi Jeff. Sosiseră toţi – care cu avionul, care pe şosea – înainte să mă trezesc. Nu aveam ochelari – se spărseseră în timpul atacului sau, poate, în agitaţia ce i‑a urmat –, aşa că oamenii se distingeau neclar, ceea ce probabil că era un lucru bun, pentru că nu le puteam vedea expresiile sumbre de pe chipuri. Se uitau la ceva ce eu nu puteam vedea: la mine. Gâtul şi obrazul drept îmi fuseseră sfâşiate de cuţit şi ei vedeau cele două părţi ale rănii prinse laolaltă cu copci metalice. De‑a latul gîtului, sub bărbie, aveam o spintecătură orizontală adâncă, prinsă la rândul ei în copci. Vedeau că întreaga zonă a gâtului îmi era grotesc de umflată şi învineţită. Vedeau şi că sângele uscat al rănii de la mâna stângă arăta aproape ca un stigmat. În jurul rănii erau bandaje, iar mâna mi‑era prinsă strâns într‑o atelă. Iar cînd a venit asistenta ca să se ocupe de ochiul meu distrus, Eliza şi ceilalţi au văzut ceva ce aducea cu un efect special dintr‑un film science‑fiction: ochiul îngrozitor de bulbucat, ieşit din orbită şi atârnându‑mi pe faţă ca un ou fiert mare. Umflătura era atît de teribilă, încât în acele prime zile medicii nici nu şi‑au putut da seama dacă mai aveam pleoapă. (Aveam.) Eliza şi ceilalţi vedeau tubul ventilatorului vârât în gură şi nimeni nu le‑a putut spune când sau dacă îmi va putea fi scos. Rănile de pe piept erau acoperite, dar ei ştiau că îmi fusese vătămat ficatul şi că a trebuit să mi se taie o porţiune din intestinul subţire. Li se spusese că inima îmi fusese „afectată“. Nu ştiau dacă voi trăi şi, în caz că da, care ar putea fi starea mea viitoare. Toate astea li se citeau pe chipuri, dar chipurile le erau neclare. Aşa cum eram, anesteziat şi pe jumătate conştient, mă bucuram doar că erau acolo.
(Timp de multe săptămâni, Eliza a refuzat să mă lase să mă uit în oglindă, ca să nu‑mi dau seama cât de groaznic arăt. Medicii şi asistentele veneau să mă examineze şi spuneau „Arătaţi mult mai bine“, iar eu le credeam minciunile, pentru că voiam să le cred. În toiul nopţii, când în secţia de traumatologie a spitalului UPMC Hamot se auzeau urletele muribunzilor din alte saloane, în aer plutea marea întrebare – viaţă sau moarte? – şi nu se întrezărea vreun răspuns clar.)
Eliza a fost alături de mine şi nu şi‑a arătat durerea sau teama, ştiind că trebuie să rămînă puternică şi iubitoare de dragul meu.
- Mişcă‑ţi piciorul dacă mă înţelegi, îmi spunea ea.
Când nu‑l mişcam, era în pragul disperării. Poate cuţitul care se înfipsese atît de adînc în ochiul meu, ajungând până la nervul optic, îmi vătămase şi creierul.
Ceva mai tîrziu, când eram mai puţin ameţit şi am putut înţelege mai clar ce mi se cere, am început să‑mi mişc piciorul – o dată pentru da, de două ori pentru nu – şi, chiar în acea stare de buimăceală, am simţit valurile de uşurare care au năpădit încăperea.
Acum, cînd ştiau că‑i înţeleg, au început să vorbească cu mine. Eumir a venit, s‑a aşezat la căpătâiul meu şi mi‑a zis că vrea să‑mi citească ceva. Era declaraţia preşedintelui Biden ca răspuns la atac. Eumir mi‑a citit‑o încet şi rar la ureche:
Jill şi cu mine am fost şocaţi şi întristaţi de vestea teribilei agresiuni asupra lui Salman Rushdie, care a avut loc ieri în statul New York. Alături de toţi americanii şi de oameni din întreaga lume, ne rugăm şi noi pentru recuperarea şi însănătoşirea sa. Le mulţumesc echipelor de intervenţie şi oamenilor curajoşi care au acţionat imediat pentru a‑i sări în ajutor lui Rushdie şi pentru a‑l imobiliza pe atacator.
Prin profunzimea analizelor sale asupra naturii umane, prin inegalabilul talent de povestitor şi prin refuzul de a se lăsa intimidat sau redus la tăcere, Salman Rushdie întruchipează idealuri esenţiale şi universale. Adevărul. Curajul. Dârzenia. Capacitatea de a împărtăşi idei fără teamă. Acestea sînt pietrele de temelie ale oricărei societăţi libere şi deschise. Iar astăzi, în semn de solidaritate cu Rushdie şi cu toţi cei care apără libertatea de exprimare, dorim să ne reafirmăm angajamentul faţă de aceste valori profund americane.
Când Moartea se apropie foarte mult de tine, restul lumii se îndepărtează şi te cuprinde o singurătate imensă. În astfel de momente orice cuvinte binevoitoare îmbărbătează şi alină. Îţi dau senzaţia că nu eşti singur, că, poate, n‑ai trăit şi muncit degeaba. În următoarele douăzeci şi patru de ore mi‑am dat seama cât de multă iubire se îndrepta în direcţia mea – o avalanşă de manifestări de consternare, sprijin şi admiraţie venite din întreaga lume. Pe lângă mesajul preşedintelui Biden, am auzit cuvinte ferme din partea preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron: „De 33 de ani Salman Rushdie întruchipează ideea de libertate şi lupta împotriva obscurantismului. Tocmai a devenit victima unui atac mişelesc al forţelor urii şi barbariei. Lupta lui este lupta noastră, a tuturor, este universală. Acum, mai mult ca oricând altcândva, îi stăm alături“. Au existat şi alte declaraţii similare din partea altor lideri mondiali. Până şi Boris Johnson, prim‑ministrul britanic de la acel moment, care odinioară scrisese un articol unde susţinea că nu meritam titlul de cavaler acordat în 2007 „pentru servicii aduse literaturii“ pe motiv că n‑aş fi fost un scriitor suficient de bun, a emis acum nişte platitudini reticente. India, ţara unde m‑am născut şi sursa mea cea mai profundă de inspiraţie, n‑a reuşit să găsească nimic de spus în acea zi. Şi, inevitabil, au existat voci care şi‑au exprimat bucuria pentru cele întîmplate. Dacă eşti transformat într‑o ţintă a urii, vor exista mereu oameni care te urăsc. Trăisem acest adevăr timp de treizeci şi patru de ani.
Imagine principală preluată de pe Pexels.
