Toamna asta, mai mulți elevi din Constanța au fost ridicați de poliție fiindcă stăteau în curtea școlii și amendați că au folosit terenul de sport fără aprobare. Curtea școlii românești nu e doar un spațiu închis, ci și, de cele mai multe ori ostil elevilor. Deseori fără verdeață și prieten cu betonul, nu invită la recreație și explorare. Am invitat un arhitect scriitor să ne spună cum vede acest spațiu esențial în viața unei comunități. Cinci fotografi ne trimit prin curți ale școlilor din mai multe orașe. De la Baia Mare, până la Jurilovca.
Pentru unii arhitecți, printre care și eu, curtea școlii e un spațiu al memoriei. Sau, mai pretențios, un locus. E o teorie de prin anii ’60 a unui arhitect italian, Aldo Rossi, care în principiu spune că astfel de spații (neconstruite) sunt definite prin raportul singular și totodată universal dintre o anumită situație (înțeleasă inclusiv ca spirit al locului, genius loci) și edificiile care se află acolo. Apoi, dacă edificiile respective au o conotație arhetipală, cum e și cazul școlii, cu atât mai intensă va fi aura lor, activând memoria colectivă și contribuind la un soi de magnetism al locului, înșurubând în mintea celor care utilizeaza acel spațiu informații, senzații, amintiri etc. – aici am pus un pic de la mine, dar mi se pare o completare plauzibilă a teoriei lui Rossi.
Curtea școlii e mai mult decât un spațiu utilitar, fiind așadar suprapunerea dintre tot ceea ce reprezintă („semnifică”) edificiul școală, și situațiile prezente acolo. Și de aici ne putem gândi fiecare la propria poveste. În ce mă privește, am făcut școala într-un oraș liniștit, previzibil și aproape bidimensional: Alexandria. Cele mai puternice amintiri sunt cele din primii ani – și chiar dacă detaliile în bună măsură s-au estompat, îmi dau seama că a rămas esențialul.
Spre exemplu, în desenele lui Aldo Rossi pentru diverse proiecte de școli apar întotdeauna câteva elemente obsedante, pe care cred că le introducea pentru a accentua caracterul memorial și cumva solemn al acelor spații – un ceas, un furnal (înalt și ușor tronconic, separat de restul clădirii), ori un corp de clădire scund și gras, poziționat întotdeauna pe axul de simetrie al compoziției. Încercând să fac eu însumi o disecție prin amintirile esențializate ale primilor ani de școală, îmi revine în memorie fântâna cu țâșnitori de unde beam apă și care cu adevărat reprezenta primul reper fizic al acelei lumi, de care aproape că ne izbeam îndată ce intram pe poarta dinspre strada Mihăiță Filipescu. Fântâna aceea, extrem de primitivă din toate punctele de vedere, nu era altceva decât o mățăraie de țevi ruginite protejate de un soclu înalt de beton, înverzit de la apa care se prelingea în permanență pe suprafața lui după ce țâșnise câțiva centimetri în sus prin cele 7-8 găuri, dispuse perimetral în formă de pătrat sau dreptunghi pe o la fel de ruginită țeavă. Însă, așa primitivă și împuțită cum era, acea instalație-obiect reușea să adune în permanență în jurul său zeci de copii, alături de femeile cu semințe și mere trase prin caramel, gume de mestecat sau ciubuce. Era o axis mundi, un centru al acelei lumi. În afară de asta, ar mai fi catargul pe care ne mai cocoțam uneori, știind clar că la coborâre va fi grav, vom lua cel puțin câteva indicatoare la fund și vreo palmă, două – și ar mai fi un fel de magazie misterioasă, un beci parțial ieșit din pământ, unde am reușit printr-a-ntâia să intrăm, forțând ușile, și am găsit niște mari lăzi de nisip pline cu morcovi – am mâncat toată gașca foarte mulți morcovi în ziua aceea – și cam atât.
Din gimnaziu nu am absolut nicio amintire relevantă; curtea școlii nu reprezenta nimic în afara celor 4 panouri de baschet. Nici careuri nu se mai făceau, nici festivități sau întreceri, pentru că venise între timp Revoluția și cam totul se aplatizase și devenise mai puțin solemn ca înainte. Din liceu amestec amintiri de-ale mele cu povești de-ale altora. Scriu acum la un roman în care e la un moment dat o scenă – un el și-o ea tocmai au ieșit de la ore și din câțiva pași ajung direct pe faleza Dunării, printre sălcii, pentru că liceul era pe malul apei și curtea propriu-zisă se deschidea direct către apă. Frumos, nu? Povestea din cartea mea se oprește aici și e inspirată din realitate, doar că în realitate – conform relatărilor unui domn care acum are aproape șaptezeci de ani – e mai lungă și ușor diferită: acțiunea se petrece la un liceu din Corabia, care într-adevăr are privilegiul de a fi situat chiar pe faleză, și ar trebui să ne închipuim un grup de băieți de-a 12-a, doar băieți, vara, cu câteva săptămâni înainte de Bac. Tocmai ieșiseră de la ore, erau euforici și au pornit glonț pe faleză, la fumat. Acțiunea are loc prin anii ’70 și, insist, e reală. Mergând ei așa pe acea alee frumos amenajată pe malul Dunării, au observat niște boscheți mișcându-se ritmic – niște tufișuri, să zicem – și, pe măsură ce se apropiau, au putut-o identifica pe profesoara lor de Biologie așezată într-o poziție specifică, în timpul unui act sexual cu un bărbat necunoscut. S-au apropiat și mai mult, astfel încât să vadă mai bine totul și în același timp să fie văzuți; după ce au fost văzuți, s-au hotărât cu toții brusc – și ei, și profesoara – că vor da Bacalaureatul la Biologie și îl vor lua toți cu zece. Astfel de situații sunt strâns legate de curtea școlii, chiar dacă atât curtea școlii, cât și situațiile în sine sunt departe de a avea un caracter generic, pierzând așadar acea relevanță arhetipală despre care vorbeam la început.
Sigur, ne putem gândi la primul sărut, prima bătaie, primele capace sau flegme, primul meci de baschet, ori – cum e în cazul unei la fel de puțin generice amintiri de-ale mele – prima cursă auto prin curtea școlii. Eram într-a 12-a, iar prietenul nostru Florin tocmai își luase permis de conducere, deși eram cu toții de acord că fusese o mare greșeală din partea Poliției. Cu toate astea, ne urcam cu el în mașină și ne bucuram de adrenalină, iar în acel an, 1997, încă se putea intra cu mașina în curtea școlii. Cocalarii intrau cu taxiul și coborau în figuri direct la intrare, pentru un minim de lucru mecanic, iar profesorii și băieții mai practici, cum era și Florin, intrau cu mașina proprie și o parcau regulamentar în parcare. Așa că în pauze ne strângeam (ca proștii?) în mașina lui Florin (mă rog, a lui taică-su) și stăteam acolo înăuntru timp de 10-15 minute, cât ținea pauza; fumam o țigară, vorbeam... Până când într-una din pauze Florin a ales adrenalina și distracția activă, a ales lucrul mecanic în detrimentul contemplării și-al bârfei statice, la țigară – a pornit motorul și, turându-l la maxim, a început un mic raid prin curtea școlii – în fine, pentru a încheia, ce-mi amintesc din acel raid e expresia ușor amuzată a tânărului nostru șofer, căci exact asta-mi suna în cap, privindu-l, „easily amused” și vocea lui Cobain, în contrast cu disperarea de pe fețele noastre, ale pasagerilor. Și el, cu acea expresie, zicând: „Ia uite-i, mânca-ți-aș, cum sar... ca mieii...! Ca mieii sar, ia uite-i...!” – fiindcă alegea să-și îndrepte Dacia fix înspre grupurile de elevi adunați ici-colo în curtea școlii – și practic intra cu mașina în ei, privindu-i cum sar în ultima clipă într-o parte și-n alta – ca mieii.
Azi, la mai bine de douăzeci de ani distanță, în calitate de adult care în mod obiectiv nu are motive să se plângă de nimic pe lumea asta, cred totuși că în loc de ce am povestit mai sus, aș fi preferat o curte a școlii cam cum era curtea grădiniței mele din primii ani, de la țară: o uriașă livadă de gutui, cu leagănele și toboganele pierdute și ele pe-acolo, ruginite și nebăgate în seamă de nimeni. Nu am văzut în România astfel de școli, cu asemenea curți, decât în reportajele despre sărăcie, inechitate, viața copiilor din cătunele uitate de lume din Apuseni etc., însă gândiți-vă doar un pic, cum ar fi ca în pauzele dintre ore copiii să iasă la joacă într-o livadă – în loc de un țarc cu betoane și bitum, înnobilat în cel mai bun caz cu un covor de tartan. În loc de toate astea, îmi dau seama că mi-aș dori pentru copiii mei o curte a școlii cu pomi fructiferi, pâlcuri de stânjenei și tufe de zmeură. Sau o grădină de legume și câteva sere – sau o pădure în toată regula – și tot așa.
