„Aceasta e o carte despre cum citește un scriitor bun literatura adevărată. Un scriitor bun este întotdeauna un cititor bun. Pentru cunoscătorul cărților lui Nabokov, cursurile se adaugă unui întreg ansamblu de oglinzi (toate volumele lui) care se reflectă unele într-altele – un întreg și fascinant sistem catoptric”, așa spune poeta Simona Popescu în prefața volumului lui Valdimir Nabokov Cursuri de literatură, publicat la editura Vellant.
Cartea este o explorare a modului în care citim și studiem literatura. Printr-o serie de „eseuri” asupra unor autori precum Austen, Cervantes, Dickens sau Flaubert, Nabokov desface modul în care ne uităm la literatură și ne încurajează să ne folosim imaginația și memoria atunci când citim și să nu ne apropiem de cărți cu o noțiuni preconcepute.
Cursurile au stat la baza orelor predate de autorul rus în Statele Unite, la universitățile Wellesley (1941-1948) sau Cornell (1948-1958) și au fost recuperate și îngrijite pentru a fi publicate de editorul Fredson Bowers cu ajutorul Verei Nabokov.
Citește mai jos un fragment.
Acum o sută de ani, într-o scrisoare către iubita lui, Flaubert a făcut următoarea afirmație: Comme on serait savant si on connaissait bien seulement cinq a six livres, „Ce erudiți am fi dacă am cunoaște bine doar cinci sau șase cărți“.
În timpul lecturii, trebuie să observăm detaliile și să ne oprim asupra lor. Nu e nimic greșit în generalizările lunatice, dacă ele vin după ce mărunțișurile din carte au fost adunate cu tandrețe sub lumina puternică a soarelui. Dacă un cititor pornește cu o generalizare luată de-a gata, începe de la capătul greșit și se îndepărtează de carte înainte să apuce să o înțeleagă. Nimic nu e mai plictisitor sau mai nedrept față de autor decât să începi să citești, de exemplu, Doamna Bovary, cu ideea preconcepută că opera este o acuză la adresa burgheziei. Trebuie să avem tot timpul în minte că o operă de artă înseamnă, fără excepție, crearea unei lumi noi, astfel că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să studiem acea lume nouă cât mai îndeaproape posibil, să o abordăm ca pe ceva absolut nou, fără nicio legătură evidentă cu lumile pe care le cunoaștem deja. După ce această lume a fost studiată în amănunt, numai și numai atunci trebuie să-i studiem legăturile cu lumile celelalte, cu alte ramuri ale cunoașterii.
O altă întrebare: ne putem aștepta să culegem informații despre un anumit loc sau despre o anumită perioadă dintr-un roman? Poate fi cineva atât de naiv încât să creadă că poate să afle ceva despre trecut din acele bestsellere seducătoare, promovate agresiv de cluburile de carte și care poartă eticheta de romane istorice? Dar din capodopere? Ne putem încrede în cum portretizează Jane Austen Anglia latifundiară, cu baroni și pajiști amenajate, când ea nu cunoștea decât salonul unui cleric? Dar Casa umbrelor, acea fantastică aventură amoroasă petrecută într-o Londră fantastică, poate fi considerată un studiu al orașului de acum o sută de ani? Bineînțeles că nu. Același lucru e valabil și pentru celelalte romane din aceste cursuri. Adevărul e că marile romane sunt mari basme, iar romanele studiate aici sunt basme de cea mai înaltă calitate.
Timpul și spațiul, culorile anotimpurilor, mișcările mușchilor și ale minții, toate acestea nu sunt pentru scriitorii de geniu (atât cât putem intui, și eu cred că intuim corect) niște noțiuni tradiționale care pot fi împrumutate din biblioteca ambulantă a adevărurilor publice, ci o serie de surprize unice, pe care maeștrii au învățat să le exprime în felul lor unic. Ornamentarea operei cu banalități le rămâne autorilor minori: aceștia nu se obosesc să reinventeze în vreun fel lumea; nu încearcă decât să ia cât pot de mult din ordinea dată a lucrurilor și din modelele literare tradiționale. Diversele combinații pe care sunt în stare acești autori să le realizeze în aceste limite stabilite sunt plăcute într-un fel ușor efemer, întrucât cititorilor minori le place să-și regăsească ideile într-un camuflaj atrăgător. Dar scriitorul adevărat, cel care pune planetele în mișcare, plămădește un om adormit și modelează cu sete coastele adormitului, nu are la îndemână valori preexistente; trebuie să și le creeze singur. Arta scrisului este o îndeletnicire zadarnică dacă nu include, în primul rând, arta de a vedea lumea ca potențială ficțiune. Substanța acestei lumi poate fi destul de reală (atât cât poate fi de reală), dar nu există deloc ca un întreg acceptat: este haos, unul căruia scriitorul îi spune „Pornește!“, dându-i lumii ocazia de a scoate scântei și de a fuziona. Astfel, atomii acestei lumi, nu doar în părțile sale vizibile și superficiale, se găsesc acum în noi configurații. Scriitorul este primul om care o cartografiază, numind obiectele naturale pe care le conține. Fructele acelea de pădure de acolo sunt comestibile. Creatura aceea pestriță care mi-a țâșnit în cale s-ar putea să fie domesticită. Lacul acesta dintre copaci se va numi Lacul Opal sau, mai artistic, Lacul Lăturilor. Ceața aceea e un munte, iar muntele acesta trebuie cucerit. Pe un versant neumblat urcă artistul maestru, iar în vârf, pe o culme bătută de vânt, pe cine credeți că întâlnește? Pe cititorul care gâfâie fericit, și acolo se îmbrățișează spontan și rămân uniți pe viață dacă și cartea e făcută să dureze pentru totdeauna.
Într-o seară, la un colegiu îndepărtat, din provincie, unde s-a întâmplat să ajung într-un turneu prelungit de cursuri, am propus un mic chestionar: zece definiții ale cititorului, dintre care studenții trebuiau să aleagă patru care, combinate, ar fi descris un bun cititor. Am pierdut lista, dar, din câte îmi pot aminti, definițiile erau cam așa:
Alegeți patru răspunsuri pentru întrebarea Cum ar trebui să fie un cititor pentru a fi un cititor bun?:
1. Cititorul ar trebui să fie membru al unui club de carte.
2. Cititorul ar trebui să se identifice cu eroul sau eroina.
3. Cititorul ar trebui să se concentreze pe perspectiva socioeconomică.
4. Cititorul ar trebui să prefere o poveste cu acțiune și dialog în locul uneia fără ele.
5. Cititorul ar fi trebuit să fi văzut un film făcut după carte.
6. Cititorul ar trebui să fie un scriitor în devenire.
7. Cititorul ar trebui să aibă imaginație.
8. Cititorul ar trebui să aibă memorie.
9. Cititorul ar trebui să aibă dicționar.
10. Cititorul ar trebui să aibă un anumit simț artistic.
Cei mai mulți studenți au ales identificarea afectivă, acțiunea și perspectiva socioeconomică sau istorică. Bineînțeles, așa cum ați ghicit, cititorul bun este cel care are imaginație, memorie, un dicționar și un anumit simț artistic, simț pe care încerc să-l dezvolt la mine însumi și la ceilalți, oricând se ivește ocazia.
Apropo, folosesc cuvântul cititor în sens larg. Un aspect interesant este faptul că nu citim o carte, ci o recitim. Un bun cititor, un mare cititor, unul activ și creativ este cel care recitește. Și o să vă spun de ce. Când citim o carte pentru prima oară, simplul efort de a ne mișca ochii de la stânga la dreapta, de la un rând la altul, de la o pagină la alta, această complicată muncă fizică pe care-o depunem în timpul lecturii, chiar procedeul prin care aflăm, în termeni de spațiu și timp, despre ce este cartea, ne împiedică să facem o evaluare artistică. Atunci când privim un tablou, nu trebuie să ne mișcăm ochii într-un anumit fel, chiar dacă acesta, așa cum se întâmplă și în cazul cărților, conține elemente de profunzime și de construcție. Factorul temporal nu intervine în mod direct într-un prim contact cu tabloul. Citind, avem nevoie de timp ca să cunoaștem o carte. Nu avem un organ fizic (așa cum, în cazul tabloului, avem ochii) care poate să absoarbă mai întâi întreaga imagine pentru a se desfăta apoi cu detaliile. Dar la a doua, la a treia sau la a patra lectură, avem, într-un fel, față de carte aceeași atitudine pe care o avem în fața tabloului. Totuși, să nu confundăm ochiul fizic, acea capodoperă incredibilă a evoluției, cu mintea, o realizare și mai incredibilă. O carte, indiferent de natura ei – fie că este operă de ficțiune, fie de știință (iar limita dintre ele nu e atât de clară pe cât se crede în general) –, o carte de ficțiune seduce mai întâi mintea. Mintea, creierul, vârful coloanei vertebrale prin care trec fiorii, este sau ar trebui să fie singurul instrument pe care-l folosim când avem de-a face cu o carte.
Acum, acestea fiind zise, ar trebui să ne întrebăm cum funcționează mintea unui cititor ursuz atunci când întâlnește o carte senină. În primul rând, supărarea dispare și, de bine, de rău, cititorul intră în spiritul jocului. Efortul de a începe o carte este uneori greu de făcut, mai ales atunci când e lăudată de oameni pe care tinerii îi consideră în secret mult prea demodați sau prea serioși. Dar, odată făcut, recompensele sunt diverse și bogate. Din moment ce artistul maestru și-a folosit imaginația pentru a crea această carte, e firesc și drept ca și consumatorul cărții să-și folosească imaginația. În cazul cititorului, există două tipuri de imaginație. Așa că haideți să vedem pe care dintre cele două e bine să o folosim atunci când citim o carte. În primul rând, avem imaginația relativ modestă, care caută sprijin în emoțiile simple și are cu siguranță un caracter personal. (Există mai multe subtipuri aici, la acest prim nivel al lecturii afective.) Simțim intens o situație dintr-o carte, pentru că ne aduce aminte de ceva ce ni s-a întâmplat nouă sau cuiva pe care îl cunoaștem ori pe care l-am cunoscut. Sau, iarăși, un cititor se îndrăgostește de o carte mai ales pentru că îi reamintește de o țară, un peisaj, un mod de viață, pe care și le amintește cu nostalgie ca parte din trecutul său. Sau, iar acesta e cel mai rău lucru pe care îl poate face, cititorul se identifică cu un personaj din carte. Acest tip modest de imaginație nu este cel pe care aș vrea să-l folosească cititorii.
Și atunci care este instrumentul autentic pe care trebuie să-l folosească cititorul? E vorba despre imaginația impersonală și plăcerea artistică. Ar trebui să fie atins, cred eu, un echilibru artistic armonios între mintea cititorului și cea a autorului. Trebuie să ne menținem un pic distanți și să găsim plăcere în această distanțare și, în același timp, să ne bucurăm din plin – să ne bucurăm cu pasiune, cu lacrimi și frisoane – de structura internă a unei capodopere. Desigur, este imposibil să fim chiar obiectivi în această privință. Tot ce merită atenția noastră are, într-o oarecare măsură, un caracter subiectiv. De exemplu, faptul că voi stați în scaune poate fi doar un vis al meu, iar eu poate că sunt coșmarul vostru. Dar ce vreau eu să spun: cititorul trebuie să știe când și unde să-și înfrâneze imaginația, iar asta se întâmplă atunci când încearcă să vadă limpede lumea pe care i-a oferit-o autorul. Trebuie să vedem și să auzim lucruri, trebuie să vizualizăm camerele, hainele, manierele oamenilor creați de autor. Culoarea ochilor lui Fanny Price din Mansfield Park și mobilierul din camera sa mică și friguroasă sunt importante.
Avem temperamente diferite, dar pot să vă spun de pe acum că temperamentul cel mai bun pe care îl poate avea sau dezvolta un cititor este o combinație între cel artistic și cel științific. De unul singur, temperamentul artistic înflăcărat poate avea o atitudine prea subiectivă față de o carte, așa că o judecată rece, științifică, va tempera entuziasmul intuitiv. Dacă totuși potențialul cititor este lipsit de pasiune și de răbdare – de pasiunea artistului și de răbdarea omului de știință –, cu greu se va bucura de marea literatură.
Fotografie preluată de pe Pexels.com.
