Pe 25 mai, de la ora 19, adolescenții invadează bătrâna casă care adăpostește Rezidența BRD Scena9, cu tot cu arta lor: pictură, fotografie, desen, grafică, instalație și colaj. Shame: Expoziția Super 2017 e un proiect ambițios în cadrul Festivalului de filme făcute de adolescenți Super. În anii trecuți, expoziția a fost un succes în sine, aproape egal cu festivalul regizorilor din curtea liceului. A adunat sute de lucrări și vizitatori, printre care și artiști consacrați. Ca să nu mai vorbesc de super petreceri și haos. Așa că anul ăsta au vrut mai mult. Mai provocator. Mai multe înscrieri. Mai mulți adolescenți și adulți care să se așeze sub niște semne de întrebare. Rușinea. Ce e, de unde ți se trage? Cum ți-o reprezinți? Cum o porți cu tine? Te oprește, te motivează? Cum?
Am stat de vorbă despre expoziție, curatoriat, artă și adolescenți vs. adulți cu Alia Maria Șerban (18), elevă la Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza” din București. Ca să-ți pui în context povestea expoziției de mai jos, trebuie să știi următoarele: Alia e mignonă, serioasă, cu privire pătrunzătoare. A început sobru, dar s-a destins – cred că atunci când a sesizat că nu mă contrariază nimic din ce-mi spune despre adulți.
Iar expoziția asta, cu tot ce-nseamnă ea, de la selecție a lucrărilor, temă, panotaj, circulație prin spațiul expozițional, curățenie și party-ul de după, e munca ei. A ei alături de echipa Super, niște adolescenți pentru care arta e o treabă mai serioasă decât îți imaginezi. (Bonus: La final poți să vezi trei lucrări selectate pentru expoziția din weekend, iar Alia îți explică de ce le-a ales.)
„De ce e expoziția asta super mișto? Pentru că acolo nu sunt adulți.”
Vernisajul în sine nu va fi „cum se face” de obicei. Sunt multe reguli pe care le-am încălcat, pentru că nouă nu ni se par atât de necesare. Nu știu de ce în lumea profesorilor mei se organizează lucrurile în felul ăla. Tot ce ține de organizare și concepție la expoziția asta e pe relaxare.
De ce e expoziția asta super mișto? Îmi permit să spun asta, pentru că sunt la un liceu de arte și știu cam ce se întâmplă la o expoziție. E pentru că acolo nu sunt adulți. Nu e nu-știu-cine care să-ți spună: „N-ai voie să faci asta, n-ai voie aia, acum trebuie să faci asta și apoi ne mutăm în nu-știu-ce cameră.” Fiecare își face treaba, toată lumea e super relaxată, atmosfera e absolut genială. N-am mai fost la nicio expoziție cu așa o atmosferă.
Pe lângă faptul că avem 100% libertate, suntem mici, încă. Încă descoperim lucrurile astea. Îți dai seama cum e pentru un copil să descopere lucruri? Darămite pentru noi, care suntem în perioada asta de descoperiri. E cel mai mișto. Asta face toată atmosfera: momentul ăla în care descoperi cum se fac evenimentele astea și ce înseamnă ele. De-aia, sincer, mie-mi place mai mult perioada de making of a expoziției decât petrecerea în sine. E ceva aparte la perioada asta de making of Super, când pur și simplu faci tot ce-ți vine în cap. Acolo ai posibilitatea să să vezi care sunt puterile tale.
Pe partea de curatoriat, eu nu fac nimic fără să mă consult de trei ori înainte cu artiștii expuși. Știu tot ce au de gând să facă și le zic: „Uite, mi-ar plăcea să am lucrările astea de la tine, din ce mi-ai trimis. Dar dacă tu nu ești de acord cu asta și vrei să punem altceva, spune-mi.” De-asta mi-a și luat foarte mult timp să îi selectez, să apuc să dau de toți și să vorbesc cu ei. Dar prefer să vorbesc cu artiștii personal și să leg o relație cu ei. Pentru că așa le arăt respect, nu ca un mail din ăla robot, trimis standard tuturor.
Mă chinui un pic cu asta, dar îmi face plăcere. Prefer așa. Și asta n-am văzut să se întâmple la alte expoziții, organizate de oameni care nu prea au legătură cu arta. Oamenii ăia nu vorbesc cu tine cum ți-ar plăcea, cum ai vrea.
Nu m-am gândit să fac din curatoriat o profesie. [Se gândește] Adică... Mnu. Nu. Cu adulții?... Nu. [Râdem.] Cu adolescenții și copiii e super-mișto! „Hei, aveți liber, faceți ce vreți!” Am mai lucrat cu adulți, am avut clienți adulți. Încă mă cam sperie ideea de a lucra pe bani. Poate la un moment dat o să trec peste comoditatea asta. Dar momentan nu trec. [Râde.]
„Asta te face un designer sau un artist bun: să știi ce se vrea de la tine și să deliver.”
Mulți s-au întrebat ce e cu tema asta, Shame. Noi am propus mai multe teme, care au fost votate de restul membrilor echipei Super. Fix asta, la care nu ne așteptam să fie votată, s-a votat. Una care mi se părea mie foarte interesant de abordat și cred că ar fi mers era Ceva nou într-un context vechi. Și asta merge, dar aia mă gândeam eu că era mai ușor de abordat de majoritatea oamenilor. Dar Shame are mai mult impact.
Participanților le-am dat tema, dar în rest le-am lăsat libertate totală. Să facă ce vor din ea. Am ținut doar la respectarea temei, pentru că, până la urmă, asta te face un designer sau un artist bun. Să știi ce se vrea de la tine și să deliver.
Eu anul ăsta n-o să expun, pentru că mi s-ar părea ciudat: „Bună, curez expoziția, dar o să și expun în ea!” Dar m-am gândit la o grămadă de lucruri cât am așteptat să vină înscrierile și lucrările. M-am gândit cam ce-aș face eu. Mi-au venit o grămadă de idei. Cu toate astea, m-au surprins multe lucrări pe care le-am primit.
Nu există un „stil” al elevilor de la liceele de artă. Toate lucrările sunt foarte diferite. Nici măcar în aceeași clasă nu avem o unitate de stil. Pe lângă asta, multe lucrări din afară sunt mai bune decât cele din București. Există, într-adevăr, elevi de la liceele de artă care au căzut într-un stil manierist, dar nu sunt acele persoane care s-ar băga într-o experiență gen Super. De obicei, se bagă cei care lucrează „diferit”, fie că acel „diferit” e bine văzut de profesorii noștri sau nu. E pentru că au mai mult curaj și și-au pus mai multe întrebări despre ceea ce fac.
Anul ăsta am primit peste o sută de lucrări. Mi-a luat foarte mult să trec prin ele și să le procesez. Au fost mai multe înscrieri decât anul trecut. Mi-am dat seama din momentul în care trecuseră abia câteva săptămâni de când deschisesem înscrierile și tot primeam – de obicei primeam foarte multe în ultimele zile. Ne făceam mereu griji că n-o să primim și dup-aia veneau în ultimele zile, nu mai știam ce să facem cu ele.
Am primit și o instalație, chestie la care chiar nu mă așteptam. Mereu am cerut instalații și până acum s-au făcut puține. Majoritatea instalațiilor de până acum s-au făcut în ultima clipă, și pentru că aveam o cameră goală. N-aveam ce să facem cu ea, n-aveam cum să o blocăm și strica toată circulația. Și camerele erau puțin lăsate în paragină, pentru că n-am avut parte de spații de expunere în care să se fi investit foarte mult, ca să spun așa. Cu toate astea, instalațiile apar cel mai mult în poze. Am avut una cu rațe, de exemplu. La final, au luat oamenii rațele, dar e ok. Doar că aș fi vrut să pun și eu mâna pe o rață de-aia.
„Cel mai rău lucru când lucrezi cu adolescenți sau cu tineri este să le pui reguli și să-i obligi să fie organizați.”
Am intrat în Super când eram a X-a. Am văzut anunțul. Nu-l cunoșteam pe Andrei Lumpan, curatorul de atunci al expoziției. Aveam foarte mari emoții când am trimis. Am rămas foarte surprinsă că i-au plăcut. El, la rândul lui, s-a mirat că lucrările erau de niște dimensiuni foarte mari: pe 1,7 metri în primul an, iar anul trecut, 2, aproape 3 metri. În primul an am descoperit atmosfera de acolo și m-am îndrăgostit de ea. Nu mai știam cum să fac să nu mai plec.
În anul următor eram a XI-a și eu și majoritatea colegilor mei, deci nu aveam probleme cu bacul încă. În perioada Super se făcuse o atmosferă de sărbătoare la noi în școală. Zici că era cea mai importantă chestie! „Mamă, super, să lucrăm pentru Super!” Țin minte că eu și o colegă ne pusesem lucrările pe bancă și, în timpul orei, când ni se preda la Cultură Generală, noi încă lucram. Ăla a fost cel mai tare moment pe care l-am avut.
Anul ăsta, un coleg de-al meu l-a întrebat pe Andrei: dac-ar fi, în cine ar avea încredere să facă expoziția? Tipul ăsta se aștepta să fie propus el. [Râde.] Andrei a stat să se gândească și a zis: „Păi, nu știu... Alia și cu Frania [Sebe]!” Suntem și prietene de familie, am aflat între timp. Ne înțelegem și lucrăm foarte bine împreună.
Pentru că nu avem bani, nu avem voluntari care se ocupă de panotarea lucrărilor. Noi o facem. Mi se pare cel mai ok așa. Dacă vii cu lucrările tale, îți știi tu bucata ta și faci cum crezi tu. Nu-mi imaginez că un om care nu știe să panoteze o lucrare s-ar băga. Nu e ok.
Nu avem angajați care să se ocupe de curățenie. Ultimele lucruri legate de organizare le facem oricum cu o oră-două înainte. În anii trecuți, stăteam foarte mult să facem curat înainte de deschiderea expoziției. Pierdeam foarte mult timp și energie și plecam cu hainele pline de ipsos. Eram jegoasă din cap până-n picioare, când venea lumea. „Hei, ce frumos ai făcut...” Și eu eram: „Mda.”
Dar e mișto că unii își termină instalațiile și lucrările acolo. Toată lumea lucrează la câte ceva, în fiecare cameră se întâmplă ceva. Eu când intru acolo, nu știu de ce să mă apuc. Îmi vine să stau peste tot. La un moment dat, să nu mai fac nimic, doar ca să-i văd pe ei lucrând, că sunt super. Așa ceva nu cred că s-ar putea întâmpla la o expoziție care nu e organizată de adolescenți. În alt context, nu-mi imaginez. Cu adulți, n-ar mai fi același lucru.
Anul ăsta o să fie mișto că e și spațiul altfel. Îmi place cum se circulă prin camere, au un sens. Până acum trebuia să blocăm camere complet aiurea. Cred că ăsta e un pas înainte ca experiență, din punct de vedere al calității. Singura problemă e că înainte trashuiam toată casa. La sfârșit nu mai puteai să faci nimic, trebuia să rezugrăvești după ce terminam noi acolo.
Cel mai frică mi-era să nu iasă un haos total. Cel mai rău lucru când lucrezi cu adolescenți sau cu tineri este să le pui reguli și să-i obligi să fie organizați. Din momentul ăla, se strică tot. Ideea e să nu ne stresăm. Să nu încep să urlu la oameni, pentru că dup-aia stric toată atmosfera, tot ce-mi place mie mai mult.
Preview: 3 lucrări de la Expo Super 2017
Foto making of de Andreea Cristea
Artiștii expuși în cadrul Shame: Expoziția Super 2017 sunt Smaranda Rușinaru, Mara Petcana, Ana Ionescu, Anca Tomescu, Alexandra Costin, Anca Matei, Thea Pușcaru, Silvia Papară, Luca Cosmin, Arina Cazac, Luiza Pomohaci, Iulia Bucurelteanu, Cosmin Stancu, Andrei Reg, Mihaela-Elena Man, Andra Smalenic, Irisz Kovacs, Arina Kovacs, Andreea Cristea, Maria Staicu, Sara Pongrac, Alex Petrican, Matei Dragomir, Iulia Chiriță, Luca Călăraș, Alexandra Müller, Ana Pascu, Ioana Vallimarescu, Valentina Ivorciuc, Cătălina Ungureanu, Theodor Niculae, Cristina Crețu, Iulia Enkelana, Ana-Maria Ivancea, Giulia Huțanu, Radu Tănasă, Theodora Uta, Beatrice Duman, Mara Paizan, Ilinca Alecsa, Maia Petringenaru, Ana-Maria Băescu, Diana Onu și Matei Demetriad.
Expoziția poate fi vizitată până pe 28 mai inclusiv. Vernisajul va fi urmat de discuții și un after-party. Donația sugerată este de 10 lei.
