La sfârșitul săptămânii trecute, a fost coadă la Cumințenia pământului. Vreo 2.000 de oameni au așteptat la Banca Națională a României să vadă în sfârșit sculptura pentru cumpărarea căreia statul ne îndeamnă să strângem câteva milioane de euro. După câteva luni în care-am auzit în toate formele și pe toate canalele - la TV, în librării și magazine, la concerte și din plin pe net - că „Brâncuși e al meu”, Cumințenia a putut fi văzută live în mod gratuit și fără programare, cu două săptămâni înainte să se încheie campania de colectă publică. Poate fi și ăsta un motiv pentru care, pe 15 septembrie, donațiile pentru lucrare se ridicau la doar 831.174 de euro, din cele 6 milioane necesare. Ca să înțelegem pentru ce și de ce să donăm, e nevoie ca mai întâi să vedem cu ochii noștri, să ne punem întrebări și, pe cât posibil, să găsim răspunsuri. Or, într-o campanie publică, prin care se strâng bani pentru o operă de artă despre care sloganul spune că e „a noastră”, accesul liber și fără programare poate-ar fi fost nimerit să fie regula, nu excepția. Mai mult, e nevoie să știm, la urma urmei, care-i faza cu Cumințenia pământului, care-i povestea ei și de ce-ar fi importantă. Or, tocmai povestea ei a rămas, pe toată durata unei campanii despre care s-a vorbit mult și zgomotos, în umbră, neglijată. Am încercat s-o rezumăm în imagini: am strâns informații risipite și contradictorii și-am invitat-o pe Sorina Vazelina să pună în imagini cei 109 de ani de Cumințenie.
Informațiile folosite în această bandă desenată au fost preluate din diverse surse, printre care: Identitatea, Revista Sinteza, Centrul Brâncuși, Gândul, Webcultura, Dilema veche, Adevărul, Ziare.com, Nota de Fundamentare -OUG nr.10/30.03.2016.
