Chiar dacă rămân destule sensibilități naționale, sistemele educaționale din Europa se apropie tot mai mult, crede Philipp Haussmann, CEO al grupului german Klett, unul dintre cei mai mari creatori de manuale de pe continent. Cu ceva efort, în țări care au încercat să-și lămurească ultimele decenii, nici manualele de istorie nu se mai ceartă. România, o țară în care nu toate subiectele grele au fost puse pe masă, poate începe să facă pași în aceeași direcție. Haussmann, un domn la costum care zici că e o întrupare a seriozității nemțești, cunoaște România din două tururi cu bicicleta de la vest la est și pare că știe ce-ar funcționa și pe-aici. 

Cele 68 de companii deținute de Klett activează în 16 țări, iar care cea mai recentă a fost înființată la începutul săptămânii în România. Grupul german a încheiat un parteneriat cu editura Art, prin care se creează o companie ce va produce manuale, materiale auxiliare și aplicații multimedia pentru copiii cu vârste între 6 și 18 ani din școlile românești și va ajuta la formarea profesorilor care le vor folosi. Pentru România de după Revoluție e primul parteneriat de felul acesta.

Într-o lume digitală bombardată cu știri false și presiuni pentru reinterpretări științifice, rămân mereu lucruri de pus la punct. Ce trebuie să încerce profesorii și manualele e să-i ajute pe copii să se descurce în jungla informațională, să poată zice ce-i adevărat și ce nu, mai spune Haussmann.

Scena9: Reprezentați a patra generație a acestei afaceri de familie. În cei 125 de ani de când compania există, industria cărții a trecut prin schimbări fundamentale. În ce situație e vânzarea de carte acum? Îi invidiați un pic pe predecesorii dumneavoastră?

Philipp Haussmann: Și predecesorii mei au văzut destule schimbări. Nu s-a schimbat atât de mult produsul, cât ce-i în spatele său. De exemplu, faptul că nu se mai folosesc plăci la imprimare sau că au apărut computerele. Dar provocările cu care ne confruntăm azi sunt foarte mari. Dacă nu ești foarte activ și dacă nu scotocești prin întreaga lume după tehnologii interesante, ești scos pe tușă. Dacă-ți cunoști clientul și dacă ești suficient de flexibil și de activ, atunci vei supraviețui.

„Elevii trebuie să învețe cum să se descurce în lumea digitală, cum să obțină informații reale, cum să facă față asaltului cu știri false. E poate cel mai important lucru, fiindcă această generație crește într-o lume în care nimeni nu le spune ce e greșit și ce e adevărat.” - Philipp Haussmann, CEO al grupului Klett 

Mulți oameni deplâng excesul de tehnologie în viețile copiilor: faptul că folosesc tablete și smartphone-uri la vârste fragede. În același timp, dumneavoastră vorbiți despre necesitatea de a avea tehnologie în procesul educațional. Cum folosește grupul dumneavoastră editorial tehnologia fără să afecteze dezvoltarea copiilor?

Alegem să nu dăm atât de multă tehnologie educațională în mâinile copiilor, ci să o direcționăm către profesor. Acesta utilizează tehnologia pe ici, pe colo, dar se folosește în primul rând de propria sa personalitate și de materiale fizice. Nu sunt un profet al digitalizării, nu cred că digitalul va schimba lumea, dar e ceva util pentru profesori, e un instrument. Dacă e folosit pentru a înlocui profesorul, atunci s-a terminat. Am văzut câteva lucruri de felul ăsta în America și nu mi-au plăcut. S-a întâmplat și în Norvegia, unde acum mai mulți ani, toți copiii dintr-o școală au primit laptopuri sau tablete și stăteau cu ecranele sub ochi, iar profesorii erau în fața lor. Școala se întoarce astfel cu 50 de ani în urmă: totul frontal, fără comunicare, fără senzația de clasă. Nu am promova asta. (...) Majoritatea țărilor care au introdus laptopuri gratuite pentru toată lumea au renunțat la asta. Să dai doar laptopuri e stupid: e nevoie de concepte pentru a le folosi. 

Trăim înconjurați de o cantitate amețitoare de informații. Cum vă asigurați că selecția informațiilor care apar în aceste manualele școlare e exactă și în acord cu nevoile copiilor?

Editorul este elementul cheie care, împreună cu autorii, se asigură de faptul că lucrurile sunt adevărate. Și asta costă bani, dar în așa ceva trebuie investit. Dacă iei doar informații de aici sau de-acolo, atunci o să eșuezi. Apropo, aceasta e în epoca digitală cea mai importantă sarcină a școlii și e ceea ce multe școli nu au înțeles încă: elevii trebuie să învețe cum să se descurce în lumea digitală, cum să obțină informații reale, cum să facă față asaltului cu știri false. E poate cel mai important lucru, fiindcă această generație crește într-o lume în care nimeni nu le spune ce e greșit și ce e adevărat.

În principiu, e vorba de a-i învăța cum să învețe.

Exact: cum supraviețuiești într-o lume cu modalități atât de fragmentate de informare. Când am crescut eu, erau trei posturi de televiziune în Germania, cinci ziare importante și ziare locale. Și toți cei care erau la televizor și prin ziare erau jurnaliști și luptau, într-un fel sau altul, pentru adevăr. Astăzi, toată lumea poate pune informații oriunde și le poate face accesibile. Ce s-a întâmplat în Statele Unite sau cu Brexit-ul sunt rezultate directe ale faptului că nu mai există nici un consens în legătură cu ce-i bine și ce-i rău: poți minți oamenii și ei votează pentru tine în continuare. Imaginați-vă cât de puternice sunt aceste noi mijloace de informare pentru un politician autoritar... 

Sistemele educaționale se confruntă cu presiuni în creștere cu privire la „adaptarea” unor subiecte precum biologia și creaționismul. În România există deja un manual de biologie cu elemente creaționiste. Cum vă descurcați cu asta?

Un prim răspuns sincer ar fi că noi urmărim curricula națională, în general. Dacă vă puteți imagina, facem cărți de istorie în Croația și în Serbia și nu sunt tocmai aceleași. Sigur că nu am face o carte în care să mințim, dar există perspective diferite asupra lucrurilor. Sunt, însă, și granițe pe care nu le vom trece: la noi, un manual de biologie creaționistă nu poate fi publicat, pentru că nu-i poți minți pe elevi, nu-i poți învăța greșit.

Ați avut parte de reacții puternice după ce ați abordat subiecte mai complicate pentru un grup sau altul?

Nu, deoarece manualele nu sunt avangardiste. Dacă un subiect este în manual, de obicei a fost discutat pentru o lungă perioadă de timp. În Germania, sunt discuții despre egalitatea de gen în manuale. Recent, unii oameni au spus că trebuie să avem mai mulți etnici turci, mai multe persoane de culoare sau musulmani în fotografiile din manualele. A fost mai degrabă o sugestie, dar sigur că manualele trebuie să reflecte realitatea societății în care circulă. Pe de altă parte, manualele sunt întotdeauna, într-un fel, vechi, pentru că le planifici, le faci, și apoi se află pe piață timp de trei, patru sau cinci ani, așa că întotdeauna rămân în urmă. Dar, în general, nu avem mari discuții. Suntem liberali mainstream, aș spune.

Observați noi valori în societate, pe care simțiți în prezent nevoia să le includeți în manuale?

Cred că toate sistemele educaționale și editorii se confruntă cu o mare problemă: școala de astăzi este considerată foarte mult o mașinărie care produce oameni ce vor deveni o forță de muncă bună pentru economie. Și e adevărat într-o anumită măsură. Însă școala nu înseamnă doar cunoștințe. Ar trebui să ne asigurăm că ei se dezvoltă ca personalitate, că ei devin cetățeni responsabili, că au valori și spun „da” sau „nu”. Că au deci o educație într-un stil vechi, specific Greciei antice. Manualul poate ajuta la asta, dar e doar o bucățică. Profesorii și politicile guvernamentale sunt cele mai importante.

Unul dintre lucrurile pe care le-ați menționat în conferința de presă de mai devreme a fost extinderea părților comune din texte la nivel european. Cât de asemănătoare credeți că vor putea fi sistemele de educație? Care ar fi punctul de care nu se poate trece?

Limbile și istoria națională sunt cele mai diferite. Dar, per ansamblu, viziunile asupra modului în care ar trebui să ne învățăm copii și ce trebuie să-i învățăm devin din ce în ce mai asemănătoare. Europa se apropie tot mai mult.

Un lucru de care sunt curios, mai ales pentru că avem probleme similare în România, este modul în care manualele dumneavoastră abordează istoria celui de-al doilea război mondial. România era un aliat al Germaniei în acele vremuri, totuși avem o relație foarte complicată cu acea parte a istoriei noastre.

După cum știți, perspectiva e foarte diferită de la o țară la alta. La Klett, am făcut un mare efort pentru a scrie un manual de istorie germano-francez. A durat zece ani. Istoricii și profesorii francezi și germani au ajuns la un punct comun în legătură cu modul de realizare a acestei cărți. Dar a mers într-un final, iar manualul este folosit în sălile de clasă din Germania. Facem același lucru acum și cu Polonia. A vorbi despre așa ceva e deja foarte important, iar rezultatul, manualul comun, este soluția. Desigur, în Germania, avem un consens cu privire la modul în care tratăm de-al doilea război mondial. Știu că în alte țări - Ungaria, România, Bulgaria, Croația - există mai multe dispute legate de asta.

Să vorbim despre parteneriatul pe care l-ați semnat astăzi (luni - n.r.) cu editura Art. De ce România și de ce acum? Sunteți deja prezenți în regiune.

E foarte simplu: pentru că acum am găsit un partener aici. Dacă am fi găsi partenerul acum cinci ani, am fi aici de cinci ani. Deci este vorba despre noroc. (...) Nu este vorba despre condițiile economice concrete, și nu e vorba de un masterplan: „Anul acesta vom merge în această țară”. 

Ați făcut vreun fel de evaluare a avantajelor și dezavantajelor pieței din România?

Dezavantajul este nivelul prețului, care e scăzut. Avantajul este dimensiunea țării, dacă o comparăm cu Bulgaria, de exemplu. De restul trebuie să ne ocupăm: să ajutăm la formarea cadrelor didactice, să facem produse bune, și sunt destul de încrezător că acest lucru va funcționa.

Un lucru destul de specific pentru România este procentul crescut al persoanelor etichetate ca „analfabeți funcțional”: în jur de 42% în 2016. Aveți în vedere asta?

Putem privi din perspective diferite. Din câte știu, inegalitatea socială din România nu este mai rea decât în multe alte țări. E o țară mai mare, deci are mai multe zone rurale care sunt detașate de ceea ce se întâmplă în orașele mari. Pe de altă parte, România e favorizată de faptul că este o țară descentralizată: pe lângă București, aveți orașe interesante precum Cluj, Iași, Brașov, Timișoara sau Craiova, care au o viață culturală proprie, o viața politică proprie, universitățile lor, sunt centre puternice. Acum patru ani, am fost cu bicicleta pe Dunăre. Am mers în Dobrogea, prin câteva sate aflate departe de Transilvania sau de un sat normal din Ungaria: sunt oameni foarte săraci și izolați. Dar asta nu putem rezolva noi. Ce putem face este să furnizăm cărți în limbile minorităților, de exemplu. Este ceea ce facem în Serbia în mare măsură: producem cărți pentru romi și sinti. Într-un final, întrebarea e ce face guvernul.

Sunteți prezenți în numeroase foste țări comuniste. Ați observat asemănări în ceea ce privește sistemele de educație?

În majoritatea țărilor sunt profesori foarte competenți. Sistemele educaționale [comuniste] n-au fost rele, aș spune. De asemenea, statele s-au asigurat că de-a întregul țării există cel puțin o formă de educație de bază bună. În prezent, vă confruntați cu o lipsă de profesori mai tineri, deci profesorii buni au acum 50 de ani ori sunt mai în vârstă. În multe dintre țările ex-comuniste, reputația profesorilor, foarte bună în anii '80, s-a deteriorat. Salariul nu este foarte mare, așa că profesia asta nu mai atrage oameni buni.

În Germania ați creat de fapt școli. Intenționați să faceți ceva similar aici?

Nu este o intenție. Dar dacă ne construim aici o rețea și vorbim cu oamenii, iar cineva vine și spune: „De ce nu facem o școală aici?”, nu am spune „nu”.

FOTO SUS: Flickr