Pentru că mi s-a întâmplat recent să mă dau de trei sute trei zeci și ori peste cap înainte să mă apuc de scris un text și tot n-am reușit să scriu și singura soluție a fost să plec câteva zile la munte, departe de lumea zgomotoasă și de Internet, aproape de urși și de liniștea care taie bucăți din tine, am întrebat șapte scriitori cum se luptă ei cu blocajul. Ce tactici au, ce sfaturi, ce experiențe. Pe scurt, ideea e să scrii. Iată cum:
Matei Florian, „Ghid de supraviețuire în scris. Zece pași”
Puține lucruri mă enervează mai tare ca pâlpâitul cursorului. Chestia aia care tot clipește-n gol pe pagină ca o vacă împuțită ce e, strâmba-i-aș linia să i-o strâmb! Și mă enervează pentru că mă așteaptă: „Hai, bă, scrii?! Mă plictisesc. Nu scrii, nu? Nasol. Băi, tu chiar nu scrii azi, nu?” Asta pur și simplu mă scoate din minți. Își bate joc de mine. Nu, pe bune, chiar mă ia la mișto. Apare, dispare. Și mă enervează și că sunt suficient de idiot încât să mă uite Dumnezeu uitându-mă la ea. Până amețesc. Până o aud cum vorbește. Până îi umplu pagina de a-uri, doar ca să văd că se mișcă. Până când trebuie să mă ridic de pe scaun și să mă spăl, naibii, cu apă pe față. Că mă doare capul și e nașpa. Mă uit și-n oglindă, nu, chiar e nașpa. Mă întorc, șterg a-urile, închid textul. Mă iau la terapie intensivă, adică mă pun în pat. Primul pas: mă uit pe tavan, găsesc un punct care nu se mișcă. Doi: studiez punctul până nu mă mai doare capul. Trei: mă ridic din pat. Patru: mă spăl iar pe față. Cinci: iau prima hotărâre înțeleaptă din ziua aia – să nu mă mai gândesc la scris. Șase: încerc să nu mă mai gândesc la scris, viața e frumoasă, gen. Șapte: mănânc, fumez, ascult muzică, mă plimb, sparg lemne (depinde de locație), deci nu mă gândesc la scris, nuuuuu, nu mă gândesc la scris!!! Șapte: nu mă gândesc la scris, viața e frumoasă, nu mă gândesc la scris. Opt: îmi vine o idee. Nouă: alerg la laptop, deschid word-ul, scriu. Zece: scriu.
Cexina Catapuxina, cel mai nou roman al lui Matei Florian, tocmai a apărut la Editura Polirom
Lavinia Braniște, „Scrie pur și simplu”
Din fericire, cu textele literare nu prea am experiențe de writer’s block, poate și pentru că nu scriu cu deadline. Scriu atunci când am o idee și dacă nu reușesc s-o duc la capăt nu forțez. De-asta și sunt destul de secretoasă în legătură cu textele la care lucrez, nu spun niciodată ce am în lucru, doar dacă proiectul respectiv e pe final, iar eu – sigură c-o să fie gata.
Se mai întâmplă totuși mici blocaje atunci când trebuie să răspund la diverse apeluri (anchete, dosare, păreri despre una-alta (despre care în mod normal poate n-aș avea păreri)) și atunci cred că tot deadline-ul e de vină. Iar de presiunea asta cred că nu pot scăpa decât într-un singur mod: să mă pun să scriu pur și simplu, orice iese, gândindu-mă că triez la final. Și mă gândesc ce minunat o să fie după, când o să predau ce am de predat. Adică mă proiectez în situația de succes, cum ar zice un coach.
Cele mai mari blocaje le-am trăit mai demult în cazul lucrărilor academice și acolo nu deadline-ul a fost problema cea mai mare, ci sentimentul meu de impostură și senzația că ce scriu nu contează absolut deloc pentru absolut nimeni. Și ca să depășesc aceste blocaje, am încercat tot ce se poate încerca, de la mâncat ciocolată noaptea, până la băgat picioarele și aruncat hârtii xeroxate și notițe și apoi intrat cu totul în tomberon ca să recuperez hârtiile... tot noaptea. Și apoi mâncat ciocolată.
Interior zero, primul roman al Laviniei Braniște, tocmai a apărut la Editura Polirom. Citește un fragment pe Scena9.
Mihai Duțescu, „Mergi undeva unde nu există bruiaje”
Eu scriu sporadic și de aceea perioadele în care nu scriu, deși mi-aș dori, se confundă cu cele în care nu scriu fiindcă nu-mi găsesc o oră pe zi doar pentru mine, sau cu perioadele în care pur și simplu îmi pierd interesul pentru această activitate. De aceea, strict legat de situațiile în care mi-am dorit să scriu, dar n-am reușit, singurul blocaj l-am avut după ce scrisesem cam 30 de pagini din ceva ce speram să fie o carte în proză, când credeam că, gata, mai am 5-6 pagini și asta e, că nu vreau să fie lungă, vreau ceva fresh, de buzunar. Bucuros că aproape am terminat cartea, i-am trimis unui amic fișierul, să citească, atât cât era, 30 de pagini, iar feedback-ul pe care l-am primit a fost evident dezamăgitor: ar fi ceva, ceva, dar mai ai mult de lucru.
Atunci a început blocajul – și m-a ținut 2 ani. A fost frustrant, de la un punct încolo era clar că n-am nicio scuză. Mă gândeam însă mult la cartea asta, din toate unghiurile posibile, și norocul meu a fost că îmi notam diverse idei pe telefon sau îmi trimiteam singur e-mail cu câteva rânduri, conștient că OK, am un blocaj, dar dacă pierd și bruma asta de inspirație, chiar că se alege praful. Speram că va veni ziua în care le voi pune pe toate cap la cap și mă voi reapuca de scris ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Astfel, tot făcând treaba asta cu notițele pe telefon și purtând cu mine aproape mereu mișcarea personajelor și chiar și anumite replici, ieșirea a venit într-adevăr firesc: eram într-o sâmbătă cu mama la țară, la bunici, și lâncezeam pe-acolo prin curte, la umbră; mama și bunicii trebăluiau și vorbeau între ei, iar eu stăteam ca nesimțitul la umbră. Atunci, fiindcă nu aveam nicio grijă și oricum la țară e frumos, nu există bruiaje, am început să notez pe telefon ca de obicei. Timp de aproape 2 ore am făcut asta fără să mă întrerup, mi-am trimis vreo 10 e-mailuri unul după altul pe măsură ce îmi tot veneau scheme în cap, rezultând de fapt un sinopsis, un plan de idei care mai apoi m-a ajutat să scriu restul de 80% din carte. Peste vreo lună urma să mi se nască primul copil și din auzite știam că voi sta rău cu timpul liber și cu disponibilitatea de a face artă pentru artă. Așa că în acea lună, septembrie 2013, am scris zilnic, seara, cu planul de idei în față. Mi-am încheiat atunci rapid socotelile cu cartea asta, care mi-a ieșit chiar bine și căreia i-am găsit pe ultima sută de metri și un titlu – fiindcă am uitat să zic, dar și cu titlul a fost un chin, am trecut prin zeci de variante în cei doi ani de blocaj – i-am zis „Uranus Park”.
Uranus Park a apărut în 2014 la Editura Polirom
Marius Chivu, „Scrie mai întâi la tine în cap”
E normal să ai blocaje pentru că scrisul este căutare şi cele mai multe poteci sunt ori bătătorite, ori înfundate. Uneori te blochezi pentru că nu poţi trece mai departe, alteori pentru că nu ştii ce să alegi. Li s-a întâmplat şi li se întâmplă tuturor. În atelierul de creative writing pe care îl ţin cu Florin Iaru le repet cursanţilor câteva mici trucuri aflate de la alţii, dar şi câteva personale. Pauza de la scris (plimbări, mici călătorii, cititul, muzica) este, în general, cel mai recomandat remediu. E vorba, în fond, de răbdare. Lasă scrisul deoparte pentru câteva zile, fă alte lucruri, nu te mai gândi la el şi revino cu mintea proaspătă. Altcineva spune că atunci când nu poţi scrie, poţi lucra. Adică poţi corecta, redacta, reformula ce ai scris deja. E un proces la fel de important; de fapt, face parte din scris.
Am însă şi eu ceva de adăugat. În primul rând, agenda/cutia în care ar trebui să aduni tot ce-ţi atrage atenţia, tot ce vezi sau auzi interesant (din ziare, pe stradă, de la prieteni, în familie), lucruri pe care crezi că le-ai putea sau pe care ţi-ar plăcea să le foloseşti cândva: ştiri, informaţii, amintiri, întâmplări, situaţii, scene, replici etc. Caută şi deseori vei găsi în această agendă/cutie sugestia, idea, elementul care să-ți deblocheze imaginaţia.
Un alt sfat (care pentru mine este, de fapt, un principiu al scrisului) este acela de a nu te pune pe scris decât atunci când ştii suficient de bine ce urmează să scrii. Mulţi scriitori se aşază la masa de scris fără cea mai mică idee despre ce vor face. E posibil, dar e riscant: îţi ia foarte mult timp şi deseori ajungi în fundături. De fapt, poţi scrie şi când propriu-zis nu scrii: gândirea e cea mai importantă parte din procesul scrisului. Dacă începi să scrii mai întâi la tine în cap, dacă povestea capătă deja o formă ideală în mintea ta, atunci scrisul efectiv îţi va ridica doar probleme de limbaj. Agatha Christie spunea că cel mai bun moment pentru a-ţi planifica o carte este atunci când speli vasele. Sau când te plimbi, când călătoreşti, cînd asculţi muzică… Gândeşte-ţi scrisul în avans, dă-i târcoale, curtează-l, abţine-te o vreme şi când simţi că-ţi stăpâneşti suficient de bine subiectul, abia atunci apucă-te să-l şi scrii. Nu vei avea prea multe motive de blocaj, doar nerăbdarea de a-i da o primă formă. Şi atunci poţi tine cont de ceea ce spunea Hemingway: „Cel mai bine e să te opreşti atunci când eşti în vână şi ştii foarte clar ce urmează să se întâmple în proza ta. Dacă te opreşti din scris când îţi merge bine, nu vei obosi şi nu vei ajunge să te blochezi.”
Trei săptămâni în Anzi, noua carte de travel a lui Marius Chivu, apare în curând la Editura Humanitas. Zilele viitoare îți arătăm fotografii inedite din călătoria lui Marius.
Adina Rosetti, „Privește cu ochii larg deschiși”
Eu n-am suferit niciodată de writer’s block, eu sufăr constant de lipsă de timp (fizic) şi de spaţiu (mental). Adică aş scrie mereu, dar reuşesc foarte greu să închid o uşă în urma mea – atât uşa unei camere pe care nu o am, cât şi pe aia simbolică pe care un scriitor o închide în faţa lumii, atunci când se retrage în lumea sa interioară. Pe scurt, atunci când de ziua mea mi se urează „inspiraţie”, mă enervez: uraţi-mi, mai bine, timp şi linişte! Atunci când le ai pe astea două, apare şi chestia aia numită atât de misterios „inspiraţie” sau “muză”. Pentru că scrisul e ceva care vine numai din interior, de undeva din adâncurile fiinţei tale, trebuie doar să ai timp să explorezi cum se cuvine adâncurile alea. Şi mai trebuie linişte, pentru ca lucrurile pe care le găseşti acolo, în adâncuri, să se ridice uşor la suprafaţă. Nu le poţi brusca, nu le poţi chema mai repede, nu le poţi trage de mânecă. Așa că, data viitoare când auziți un scriitor că se plânge de writer’s block, poate că de fapt e altceva la mijloc. Poate că e prea obosit, poate că e prea hărțuit de joburi și îndatoriri și, de fapt, nu inspirația îi lipsește ca să iasă din impas, ci timpul ca să plonjeze în interior, fără permanentul zgomot alb al lumii exterioare.
Iar dacă ai și timpul și liniștea, știi exact ce vrei să scrii, dar cu toate astea stai în fața unei foi albe (de Word) căutându-ți cu disperare cuvintele cu care să o faci, e mai bine să-nchizi laptopul, să pleci aiurea la plimbare și să revii a doua zi. Și a treia, și a patra. Cuvintele vor veni și ele...
Într-un registru mai terestru, cursurile de creative writing pe care le fac cu copii m-au învăţat – în timp ce încercam să-i învăţ asta pe ei! – că se poate scrie despre orice. Nu neapărat cu o miză înaltă, dar ca exerciţiu creativ, de stimulare a imaginaţiei. Împreună cu copiii am inventat poveşti despre banane şi brelocuri găsite în ghiozdane, am intervievat scaunele de la Ateneul Român şi am scris jurnalul unui smartphone care prinde viaţă. Subiecte sunt peste tot în jur, trebuie doar să priveşti cu ochii larg deschişi şi să-ţi pui întrebarea aia de la care pornesc toate poveştile: „ce-ar fi dacă…?”.
Cea mai proaspătă carte a Adinei Rosetti a apărut anul ăsta la Editura Curtea Veche. Se cheamă De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură? … și alte 10 întrebări fantastice ;)
Florin Iaru, „Fă o prostie”
N-am scris aproape nimic cincisprezece ani, dar din cauza vieții, nu că aș fi fost „blocat”. Așa că îmi imaginez, doar, ce se-ntâmplă: cuvintele refuză să iasă. E ca insomnia: vrei să dormi, corpul se frământă frenetic. Mâinile pleacă hăis, mintea, cea, picioarele și nasul te gâdilă, perna are gloduri. Și mai nasol e să scrii împotriva semnalelor pe care ți le dă corpul. Iese o tragi-comédie. Ceva inutilizabil. Oricum, dimineața ai să te rușinezi mai rău decît dacă te-ai trezi gol în mijlocul aglomerației.
Așa că recomand chestii simple, verificate.
Dacă nu-ți iese, abandonează: ieși în oraș, întâlnește-te cu prietenii, îndrăgostește-te sau desparte-te. Trăiește! Dacă te întâlnești zilnic cu aceiași prieteni, schimbă localul. Du-te la geamuri multe și ascultă oamenii vorbind. Mergi la piață. Rotițele ruginite vor începe să se învârtă. Coboară din mașină (dacă ai), urcă în metrou (dacă mergi cu autobuzul). Schimbă ceva. Nu e criză, nu e blocaj. E plictiseală. Știi dinainte ce ai să scrii și creierul se revoltă. Fă o prostie pe care s-o regreți toată viața!
Citește. Ia o carte și găsește-i toate greșelile posibile. Îți va restabili stima de sine. Dacă ești vegetarian, papă carne. Dacă ești carnivor, ține post. Ceartă-te pînă îți dai sufletul. Cei care te enervează construiesc, fără să știi, materialul următoarei scrieri. Dar, dacă ești poet, oprește-te. Ai scris prea mult și demonul poeziei a hotărât că nu e criză. E sfârșitul. Încă poți păcăli lumea, vreo 20 de ani, dar tu știi mai bine. Nu mai ai nimic de spus!
Povestiri cu final schimbat, cea mai recentă carte a lui Florin Iaru, a apărut în 2013 la Editura ART
Ana Dragu, „Nici o noapte să nu treacă”
Când vine vorba de scris eu sunt tot timpul mai mult sau mai puțin blocată, deci ar trebui să știu multe despre writer's block și totuși nu știu.
Nu știu decât că atunci când nu poți scrie te simți ultimul om și nimic nu funcționează. Dragostea nu funcționează și nedragostea nu funcționează. Jobul, oricât de mult ți-ar plăcea, nu funcționează, copiii nu functionează și părinții nu-ți funcționează. Lumea întreagă e stricată și nu mai funcționează. Nici măcar bucuria. Cunosc scriitori care atunci când nu pot scrie, cel puțin pot să citească. Decât writer's block, totuși mai rău e totuși reader's block și eu le am pe amândouă deodată.
Amândouă deodată se pot defini doar ca o formă de paralizie cerebrală în care dragostea nu funcționează și nedragostea nu funcționează. Jobul, oricât de mult ți-ar plăcea, nu funcționează, copiii nu functionează și părinții nu-ți funcționează. Lumea e stricată și nu mai funcționează. Nici măcar bucuria.
Dar când le ai pe amândouă deodată nici măcar alcoolul și uneori ai senzația aia oribilă că nici măcar prietenia pentru că nu mai ai despre ce vorbi. Doar bei cafea și te plângi încontinuu că dragostea nu funcționează și nedragostea nu funcționează. Jobul, oricât de mult ți-ar plăcea, nu funcționează, copiii nu functionează și părinții nu-ți funcționează. Lumea e stricată și nu mai funcționează. Nici măcar bucuria.
Ce pot să mai spun? Acum le am pe amândouă și anul trecut le-am avut pe amândouă, mai puțin în cursul lunilor ianuarie și februarie când, după câteva luni criminale și un Revelion deprimant m-am întâlnit cu prietenul meu. Cel Mai Bun Prieten al meu, care după ce m-a ascultat cum mă plâng că dragostea nu funcționează și nedragostea nu funcționează. Jobul, oricât de mult mi-ar plăcea, nu funcționează, copiii nu functionează și părinții nu funcționează. Lumea e stricată și nu mai funcționează. Nici măcar bucuria nu mai funcționează s-a uitat la mine și mi-a spus ceva de genul ăsta:
- Auzi, termini cafeaua asta și te duci acasă. Să știi că începând cu seara asta, vreme de o lună intreagă, în fiecare seară aștept un email cu ceva scris de la tine. Nu mă interesează că e patetic, că e o porcărie, că vrei să o ștergi înainte să îi dai send, nu mă interesează că dragostea nu funcționează și nedragostea nu funcționează. Jobul, oricât de mult ți-ar plăcea, nu funcționează, copiii nu functionează și părinții nu-ți funcționează, că Lumea e stricată și nu funcționează. Nu mă interesează că bucuria nu funcționează.
Adică mă interesează strict în măsura în care atașezi tot ce nu funcționează sub formă de word într-un email.
Și dacă într-o singură noapte din următoarele 30 de nopți trece miezul nopții și nu primesc mailul de la tine, noi doi nu mai avem ce discuta. Ai înțeles? Nu accept nici un fel de scuze: mi-a fost somn, am avut o zi de căcat, a murit tata, e bolnav copilul, mi-a căzut internetul.
Nici o noapte sa nu treacă fără să primesc un poem.
A funcționat.
Mâini cuminți. Copilul meu autist, cea mai recentă carte a Anei Dragu, a apărut anul trecut la Editura Polirom
