E minunat să te expui altor culturi din postura de turist. Vezi cum trăiește celălalt și ți se extinde înțelegerea asupra lumii cu niște kilometri în plus, dincolo de granițele imaginare ale propriului bloc, cartier, oraș. Turismul, la modul ideal, e o formă excelentă, nemediată, de explorare culturală. La modul real, e o formă artificială de cunoaștere a unei felii comprimate de lume. E o graniță în sine: vii tu, cu preconcepțiile tale, cu așteptări adeseori exagerate despre ce ți se permite și ce ți se cuvine să faci pe meleaguri străine, și invadezi ritmul cotidian al altuia. Din Barceloneta până la Berlin, orașele lumii au început să riposteze: McTurismul poate dăuna grav vieții comunității locale. Am întrebat șase călători cu experiență ce comportamente dăunătoare au observat, în timpul drumurilor lor prin lume. Ce să nu faci ca turist? Cum să apreciezi alteritatea culturii în care te inserezi temporar, fără să-i perturbi prea tare cadențele, să-i distrugi micro-ecosistemele și s-o preschimbi după chipul și asemănarea proiecțiilor proprii?
Răspund Luiza Vasiliu (editorul nostru coordonator de la Scena9), Lore Dumitrescu (care are experiența de a coordona tururi ghidate în Barcelona în care locuiește de ani buni), Maria Zirra (doctorand în literaturi comparate la Stockholm, care-a locuit în ultimii ani în Suedia, Olanda, Statele Unite și România), Dani Sandu (sociolog), Ioana Cristina Casapu (povestitoare și fotografă) și Marius Chivu (scriitor).
„Hai, românco, ia caimanul!”
„Hai să vă arăt caimanul!”, zice ghidul. „Acuma e seară și doarme, îl apuc de coadă, nici n-o să-și dea seama ce-a pățit.” Vorbește într-o engleză perfectă, e din Guyana britanică. Noi suntem din toate colțurile lumii (mai mult din Europa de Vest, ce-i drept). Am ajuns ieri cu barca pe Amazon într-un fel de tabără pentru turiști care vor să vadă pădurea amazoniană (bucata din Brazilia). E cald ca dracu' și curg apele de pe noi, ne-am atins deja cu o caipirinha extra strong făcută de singurul barman pe o rază de 100 de kilometri. Ne luăm lanternele și coborâm după caiman. Ghidul (am preferat să uit cum îl cheamă, din motive pe care le voi dezvălui altă dată) merge în fața noastră și ne învață cum să facem caiman spotting: dacă mături apa fluviului cu lanterna, la un moment dat dai de două bile strălucitoare: ochii de caiman. Ne apropiem de mal. Ghidul intră cu cizmele de cauciuc în apă, ne zice să închidem lanternele, se aud vreo două fuck-uri, după care iese cu pui de caiman în mâini. Refacem tot traseul și ne instalăm iar la mesele de la bărulețul din complex. Puiul de caiman (măricel, de altfel) stă imobilizat pe mușamaua cu flori, iar ghidul ne explică tot felul de chestii - cât trăiesc, cât de mari se fac etc. Puiul nu protestează. „Acuma vă zic cum să-l țineți ca să nu vă muște de deget și vi-l dau ca să faceți poze cu el.” Rând pe rând, absolut toată lumea din grup ia caimanul și-și face poză cu el. Mă tot mut la coada grupului, nu știu cum să scap. „Hai, românco, ia caimanul!” zice ghidul și mi-l întinde. Mă uit la crocodilul ăla mic și-mi vine să-l eliberez și să plecăm în lume. Zic „Nu, mersi, e ok.” Colegii de aventură cască ochii: „Oh, but why? O să ai ce să le-arăți prietenilor. Nu-ți faci poză în fiecare zi cu un caiman.” Bâigui că e ok, mie îmi place doar să-i văd. Ghidul ia nemulțumit caimanul și-l duce înapoi în Amazon. Simt că am făcut deja o figură cam nasoală, și e de-abia prima seară.
A doua zi, mai pe după-masă, ne croim drum printre buruieni și furnici uriașe. „Oa, un leneș, strigă una dintre fete!” Ghidul, care de data asta e însoțit de un băiat de prin partea locului, pe care-l bruftuluiește non stop, îi ordonă să se urce în copac după leneș. Băiatul se execută instant, urcă vreo zece metri pe un copac-prăjină, apucă leneșul (care dormea, desigur) și-l bagă în tricou. Coboară cu el triumfător. Din nou, scurtă lecție despre animal. Dup-aia poze. Leneșul zâmbește, doamne, e absolut adorabil, are blana moale și e pașnic. Mai are puțin și-adoarme la loc. La fiecare luare în brațe, se trezește. Parcă zâmbește așa, ca la circ. „Iar nu vrei poză, Romanian girl?” „Nu vreau, e ok”, mă scuz. Să-l punem mai repede în copac. Cum simte că se apropie trunchiul de copac, leneșul întinde brațele (da, știu că n-are „brațe”), apucă scoarța cu ghearele, se lipește de copac ca un magnet de frigider și adoarme. (Luiza Vasiliu)
When in Barna
Anul trecut, prin hotelurile capitalei catalane au trecut 8 milioane de turiști, nepunând în calcul apartamentele închiriate la negru, hosteluri sau pensiuni. Un flux de 8 milioane într-un oraș de 1,6 milioane face ca localnicii să se simtă aproape asimiliați și sufocați, dând semne clare de tourist phobia.
De cele mai multe ori, comportamentul turistului de Barcelona diferă în funcție de interese, buget, vârstă și stil de viață. Am stat și am identificat cateva, pe ălea care mi-au sărit în ochi pentru că sâcâie, implică mult zgomot și deranj sau frizeaza ridicolul.
Turistul huligan. Dacă ai fost cel puțin o dată în Barcelona, știi la ce mă refer. Pe plajă, în Barceloneta și pe strazile Goticului, îi reperezi de la o postă. De fapt, mai întâi îi auzi și apoi îi vezi, pentru că sunt capabili să se exprime la dimensiuni decibelice impresionante. Se îmbată mult și cu orice, până la dizolvarea inevitabilă a ficatului în sangria și mojitos. Combinația nefericită de alcool, substanțe diverse și miserupism îi transformă în turiștii de care cel mai probabil o să te ferești.
Turistul care ar cumpăra tot. Asta nu e tocmai rău pentru economia încă șubredă din peninsulă. În plus, nu te afectează personal ca în cazul de mai sus. Turistul în cauză este un consumator de tot ce vine către el, cu un filtru foarte slab de selecție. Sombreros mexicane care n-au nici în clin nici în mânecă cu locul dar care se vând ca pâinea caldă. Paella de pe Rambla, adică paella pe care niciun localnic care se respectă n-ar mânca-o pentru că e congelată și scumpă. Specacolele de flamenco. Flamenco, stil de muzică și dans tradițional din sudul Spaniei, de care catalanul de rând se disociază și față de care se simte la fel de turist el însuși. În Catalonia există un dans local, al lor, La Sardana, de care nu prea știe nimeni, nici măcar ei. Să vă mai zic de Sangria, scurt. Catalanii nu beau sangria, aproape niciodată. Dacă o comanzi, măcar să știi că e și ăsta un obicei importat.
Turistul stop and stare. Partea cea mai urâtă la turistul stop and stare e că cel mai probabil nu e singur, ci are cu el întregul grup de turiști stop and stare. Cu ghid cu tot, cu aparate foto, tricouri cu i love bcn, umbreluțe, valizuțe, copil, cățel și purcel. Și sunt fix in mijlocul drumului, fix când trebuie să te duci tu la lucru and they stop and stare! Ocolirea prin dreapta.
Turistul Airbnb. Adică turistul care vine și închiriază apartamente în regim Airbnb, cunoscute și sub numele de pis turistic, un fel de regim hotelier, majoritatea funcționând ilegal. Printre turiștii care închiriază aceste apartamente se regăsesc și oameni normali. Toată treaba e că restul au făcut cartiere întregi să se revolte și să iasă în stradă. Mă refer la cei care vin și fac din apartamentul închiriat mici fieste clandestine. De aici se înțelege de ce comunitățile au luat-o razna și au început o luptă împotriva așa-zisului pis turistic, implicând inclusiv statul spaniol care a impus reguli stricte și amenzi mari pentru apartamentele turistice neautorizate.
Deci dacă n-ai ajuns încă in BCN (sau Barna pentru cunoscatori) și vrei s-o faci, nu fi un guiri* absolut, do what the Romans do și toată lumea o să fie fericită. (Lore Dumitrescu a lucrat ca ghid într-un autocar turistic în Barcelona)
*termen ușor peiorativ folosit pentru a denumi turistul tipic, cel mai probabil din nordul Europei, care vine în Spania și face all things touristy
Proba teoretică
Mă joc de-a antropologul imigrant cel mai des în Suedia. Observ turiști suedezi, ca exercițiu de asimilare.
Am învățat pe pielea mea că-n Suedia există tot soiul de norme (anti)sociale nescrise, iar nerespectarea lor duce la ostracizarea tacită și dureroasă a persoanei care calcă în străchini. Trei relevante: a. statul la coadă calm și fără șmecherii – există numere de ordine peste tot de la farmacie și budă, la ghișee și la locuințe.„Aibi puțintică răbdare” ar putea fi motto-ul coroanei suedeze; b. baubaul bețivănelii – o problemă sociala gravă în țările nordice, care a dus la o politică publică de control strict al alcoolului. Una din manifestările subtile a stigmatului social al alcoolismului e o pioasă respingere a băutului la prânz și în timpul săptamânii. Colegul meu belgian Sigi, adept al sănătosului pahar de vin roșu la masa de prânz, a fost întrebat dacă nu cumva e „self-medicating”;c. nu e kosher să vorbești tare în public, oricât de supărat ai fi.
Proba practică
Aeroportul Otopeni, 8 dimineața, avion plin ochi de căpșunari suedezi ca mine, biznismeni, turiști, oameni cu multe bagaje în drum spre Stockholm. Din cauza unei defecțiuni tehnice, după vreo oră suntem debarcați și așteptăm alt avion sa ne salveze de la ananghie (8 ore).
Scena 1
Un tip chel cam pe la 40 de ani ferchezuit și cocoșat de trei pungi galbene de duty free se plimbă agitat și gesticulează nervos la gagica de la check-in. Se așează pe un colț de bancă, deschide un whisky și nu se mai oprește din băut, protestat și urlat la telefon și la oricine din jur timp de 6 ore. La îmbarcarea în avion cade lat la intrarea în tub. Flancat de două stewardese, ajunge și la locul lui (în spatele meu). Vomită cu zgomot. Apoi mai cere două sticluțe de vin.
Scena 2
Înainte de îmbarcare, un grup de tineri suedezi cu tricouri polo și cearcăne. Vorbesc tare și tocmai ce și-au stins țigările în fața semnului cu fumatul interzis. Beau bere la conservă și discută despre ce s-au mai distrat prin București. Se face anunțul de îmbarcare, aruncă conservele pe jos la 1 metru de coș și se bagă în față la coadă veseli. Taie calea unei gagici cu cărucior. Nu stăteau la business class. (Maria Zirra e doctorandă, recent întoarsă la Stockholm din Statele Unite.)
„Ai grijă!”
„Ai grijă unde mănânci, dacă vrei să te întorci întreg de acolo” a fost multă vreme prima chestie pe care o auzeam după ce spuneam cuiva că merg în India. Pentru Mexic, s-a schimbat în „ai grijă să nu te răpească ăia pe stradă, că e grav cu traficanții”. În Iordania a fost „e plin de refugiați, ai grijă că ăia nu știu multe”. De fapt, lucrurile au devenit amar-amuzante când și o banală călătorie profesională în Germania produce exclamații precum „te duci și tu fix acolo unde pun bombe”. Riscurile călătoriilor sunt inerente, nu există nicio discuție aici, însă relația noastră cu aceste riscuri – și felul în care deseori le supralicităm – răpește mult din ceea ce înseamnă o călătorie. Într-un fel, situația amintește de o altă mutație spectaculoasă a societății noastre, la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000, când tabloidizarea televiziunilor prin cablu (în special fenomenul Știrile de la ora 5) a dus la explozia sentimentului că în România există un nivel foarte ridicat de criminalitate. În lipsa unei înțelegeri a ideii de proporționalitate, orice informație despre un loc puțin cunoscut ajunge să devină definitorie pentru acel loc, deși ea reprezintă de cele mai multe ori o simplă excepție, indiferent dacă e vorba de riscul de a fi răpit, de a fi victima unui atentat, de a ți se face rău de la mâncare, etc. (vezi aici).
Globalizarea turismului, care îți garantează că vei găsi în fiecare oraș în care călătorești hoteluri cvasi-identice, cu meniuri cvasi-identice și experiențe cvasi-identice este principalul tratament cu care se tratează panica legată de aceste riscuri. Din păcate, e un tratament puțin cam costisitor. Văd rezultatul acestui proces la fiecare călătorie, când îmi dau seama că experiențele nesterilizate, ce par altora periculoase sau total neașteptate sunt deseori experiențele din care am învățat cel mai mult, atât despre locul în cauză cât și despre mine. În India, Taj Mahalul mi-a povestit despre societate infinit mai puțin decât călătoria de 14 ore cu trenul, la vagonul cel mai ieftin, cu localnicii. Ciudad de Mexico a devenit un loc mult mai viu și mai fascinant după ce m-am decis că e ridicol să nu folosesc transportul în comun într-un oraș de 10 milioane de locuitori. Iordania m-a fascinat teribil, dar m-aș fi întors mai sărac de acolo dacă nu aș fi închiriat o mașină în care am luat mai mulți autostopiști pe drum și cu care am bâjbâit singur prin centrul Amman-ului. Fricile disproporționate nu ne limitează doar călătoriile, ci ne limitează pe noi înșine. Dacă călătoriile sunt despre auto-cunoaștere, atunci administrarea fricilor ar trebui să fie și ea obligatorie. Sigur, nu orice risc merită luat. Normal e să ți le asumi doar pe cele cu care poți sa fii împăcat. Ce mi-e clar, totuși, este că oamenii care judecă pentru ei aceste riscuri și le integrează în experiența de călătorie ajung, invariabil, să le aprecieze mult mai mult. (Dani Sandu e sociolog și călătorește mult.)
Ca turist
Ca turist, învață să respecți spațiul pe care îl ocupi într-o casă care nu îți aparține, pe o perioadă cât de mică, pe atât de importantă pentru sănătatea acelui loc. Camerele de hotel și apartamentele închiriate în vacanță sunt supuse prezenței noastre 365 de zile pe an și înmagazinează toate emoțiile și defulările noastre, ca să nu mai vorbim de fumul nostru de țigară care pătrunde în pereți, neglijența față de obiecte și tratamentul ignorant față de lucruri ce par venite de-a gata. Tratează cu grija spațiul pe care alții l-au curățat, l-au lustruit și l-au pregătit pentru ca șederea ta să fie odihnitoare, și nu le da mai mult de furcă, cu părul tău lăsat în scurgerea de la chiuvetă sau cu resturile de mâncare lăsate prin cearșafuri, pentru că bacșișurile nu șterg întotdeauna mizeria pe care o lași în urmă.
Ca turist, acceptă că nu toți conaționalii tăi au venit în concediu ca să socializeze cu tine. E o boală din asta, ceva de speriat, a românului plecat în vacanță, fie să-și pună prosopul lângă tine la plajă și să te întrebe galeș „ce faci, fratele meu?”, fie să te abordeze la masă cu pretextul de a se plânge că mâncarea lui nu e bine făcută, „dincolo era mai bine, las’ că știu eu, nu-i așa că și a ta e la fel, eheei?”. Uneori, motivul pentru care oamenii vin într-un loc străin e ca să se deconecteze, cu alte cuvinte, să fie lăsați în pace.
De unde înțelegem că turist fiind, e bine să-ți oferi timp și spațiu să observi, să înmagazinezi și să procesezi informația la care ești expus în călătorie. Și e bine să le oferi același lucru și altora, dacă ești însoțit de un grup, de familie, sau chiar și doar de un singur om. Care, dacă preferă să facă shopping opt ore, și tu vrei să vezi Luvrul, e mai bine să agreați fără regrete asupra unui program separat și să vă întâlniți mai târziu, pentru că nimeni nu-și dorește calvarul de a fi târât, în concediu, unde n-are chef să meargă.
Ca turist, evită să îți stabilești trasee imposibile care să îți dea dureri de glezne, bătăi de soare în cap și oboseală cronică. Cum Roma nu a fost construită într-o zi, nici cele 18 ore pe care le aloci, cu înverșunare, pentru a vedea tot orașul nu sunt un plan realist. Acceptă că moderația e esențială pentru a păstra voiajul unul relaxant și promite-ți la Fontana Di Trevi că vei reveni să vezi și restul.
În cele din urmă, ca turist, renunță la presiunea de a te simți bine tot timpul, peste tot, și la a exercita aceeași presiune asupra celor care te însoțesc. Renunță, ca părinte, să îți forțezi copiii să viziteze toate moscheile din Istanbul doar pentru că tu te-ai uitat la Suleyman Magnificul trei ani și doar de-asta ai venit aici. Renunță, într-un cuplu, la obsesia de a face totul împreună în concediu, e ok să te plimbi singur și chiar sănătos ca tu să vezi meciul de la 9 cu niște străini dacă ea vrea să se ducă la operă. Renunță, finalmente, ca turist, la gândul că vacanțele sunt acest pachet frumos, cosmetic și sanitar în care emoțiile negative nu încap, și tratează-ți tristețea, dorul de ducă sau inima frântă cu generozitate, cu un pahar de Porto și un apus la ora 11 seara la Marea Nordului. (Ioana Cristina Casapu a coordonat Berlin ArtParasites și, în ultimii ani, a schimbat multe adrese, din Berlin la Paris.)
Și totuși, ce poți să faci?
Din mica mea experienţă de backpacker prin satele izolate din Himalaya şi din Anzi, am învăţat câteva lucruri; iar dacă un prieten ar pleca pe urmele mele i-aş spune aşa:
Mănâncă şi bea împreună cu oamenii locului, chiar dacă uneori ţi se pare că nu gătesc respectând igiena cu care ești învățat, că muşamua de pe masă e spoită, iar farfuria şi paharul sunt prea uzate ori de plastic. Cumpără de la localnici mâncare (chiar dacă uneori termenul de valabilitate e depășit) sau alte produse tradiționale (chiar dacă au defecte). Riscurile să te îmbolnăveşti nu sunt mai mari decît la un fast-food de gară.
Încearcă, pe cât posibil, să nu cumperi apă îmbuteliată; caută la magazinele de echipament montan un recipient cu sistem de purificare a apei (există foarte multe modele) şi foloseşte apa de izvor. Nu lăsa în urma ta gunoi și ambalaje, ia-le cu tine până găsești coșuri de colectare. Ia-le și pe cele aruncate de alții, întâlnite pe traseu. Nu uita cât de importantă e natura în călătoria ta, așa că respect-o și dă-i o mână de ajutor dacă poți.
Nu folosi agenţii de turism să facă intermedierile pe care ai putea să le faci tu singur și plăteşte serviciile (gătit, spălat, cărat rucsaci, închiriat echipament) direct localnicilor. Ignoră-i pe cei care spun că aceasta e o formă de colonialism: cei mai mulţi localnici nu au alte surse de venit, sunt mai mult decît bucuroși să câștige un ban cinstit, iar sumele care pentru tine sunt modeste pe ei îi ajută să supravieţuiască. Încearcă să afli din timp care sunt prețurile corecte și rezistă tentației de a negocia (prea mult).
Discută cu ei: pune-le întrebări și încurajează-i și pe ei să te întrebe. Multe din lucrurile pe care le află de la tine le pot fi de folos, căci cei mai mulți nu au educație. Nu ești doar un vizitator al lumii lor, ești și un mesager al lumii tale.
Ia cu tine bomboane, jucărioare, pixuri, creioane de colorat și alte obiecte mici pentru copii. Lasă-i să se joace cu frontala și cu aparatul tău de fotografiat, învață-i cum să-l folosească. Te vor ține minte toată viața! Dacă faci fotografii bătrânilor, cere-le voie măcar din priviri sau printr-un gest. Unii pot fi jenați că-i surprinzi în sărăcia lor.
La finalul călătoriei, lasă-le lor cosmeticele/unguentele/medicamentele rămase, hainele de care nu mai ai nevoie (chiar dacă murdare), bateriile nefolosite. Ei nu-și permit multe din asemenea lucruri.
Ține jurnalul călătoriei și notează cît mai mult (orice, totul) la sfârșitul fiecărei zile, nu te baza pe memorie. Când vei avea timp să citești ce-ai scris, ai să fii uimit de cât de multe ai putut uita! (Marius Chivu scrie și călătorește.)
Fotografiile din articol au fost făcute în Peru, 2016.
