Numele lui Sefton Delmer ( 1904 – 1979) nu e din calea afară de cunoscut, dar este unul dintre cele mai importante când vine vorba de propagandiști. Născut și crescut în Germania, dar din părinți australieni, Delmer a trăit pe propria-i piele efectele propagandei în timpul Primului Război Mondial. Tatăl său a fost închis într-un lagăr pentru că era cetățean englez într-o perioadă în care nemții erau în război cu Marea Britanie, iar la școală și în socitate, tânărul era hărțuit pentru că era englez. A ajuns împreună cu familia în Marea Britanie în 1917, într-un schimb de prizonieri.
S-a întors la Berlin ca jurnalist în perioada interbelică, și în 1931 a fost primul jurnalist englez care l-a intervievat pe Hitler. În 1940 a fost recrutat biroul clandestin de propaganda al engleziilor a cărui scop era să lovească în moralul germanilor în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Acolo a creat o emisiune radio care denunța corupția naziștilor.
Modul în care Delmer a gândit emisiunea apelând la slăbiciunile firii umane e azi o lecție importantă despre puterea propagandei și modurile insidioase în care ea acționează. În volumul său Cum să câștigi un război informațional Propagandistul care l-a păcălit pe Hitler, Peter Pomerantsev explorează tocmai această lecție, cu atât mai importantă în contextul în care trăim azi.
Peter Pomerantsev s-a născut la Kîiv, în 1977. În 1978, familia s-a refugiat în RFG, după ce tatăl său, Igor Pomeranțev, a fost arestat de KGB pentru răspândirea literaturii antisovietice. Apoi, Igor și Lina Pomeranțev s-au mutat în Marea Britanie. După ce a absolvit Școala de la Westminster și Școala Europeană de la München, tânărul Peter a studiat literatura engleză și limba germană la Universitatea din Edinburgh. Între 2001 și 2010, Peter Pomerantsev (transcrierea în engleză a numelui primit la naștere: Piotr Pomeranțev) a locuit în Moscova, unde a urmat cursurile superioare pentru scenariști și regizori. A lucrat în capitala Federației Ruse, timp de mai mulți ani, ca producător TV, în special la compania privată TNT. Din 2011, a scris cu regularitate articole despre Rusia în Newsweek, The Atlantic Monthly, definind regimul lui Putin drept „dictatură postmodernă”. Din 2015, este redactor asociat la „Coda Story”, platformă media online. A publicat cărțile Nothing Is True and Everything Is Possible (2014) și This Is Not Propaganda (2019), pentru care a luat mai multe premii importante. Aceste cărți au apărut la Editura Cartier, în 2022, cu titlul Aventuri în Rusia de azi. Nimic nu este adevărat și totul este posibil, și, în 2023, Asta nu e propagandă! Aventuri în războiul cu realitatea.
Traducătoarea, Ioana Rotaru (Gruenwald), este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București. A lucrat ca traducătoare și apoi ca redactoare la Editura Eminescu până în 1989. Ulterior, a condus biroul de la București al Târgului de Carte de la Frankfurt, specializându-se în proiecte din domeniul pieței de carte. În toți acești ani a tradus din literatura anglo-saxonă titluri de beletristică și non-ficțiune. Dintre autorii traduși: Ring Lardner, Edith Wharton, Richard Branson, Susanna Kaysen, Jo Furniss ș.a.
Citește un fragment din cartea sa Cum să câștigi un război informațional Propagandistul care l-a păcălit pe Hitler.
Cum să câștigi un război informațional. Propagandistul care l-a păcălit pe Hitler
Angajații aveau voie să poarte haine civile și locuiau în case mai mici aflate pe teritoriul proprietății. Grupurile de emigranți nu aveau voie să comunice între ele. Ginul și vinul roșu alimentau munca până târziu în noapte. Secretul, segregarea și „preocuparea continuă cu situația inamicului se combinau pentru a crea o stare mintală mai degrabă ireală, una dintre cele mai ciudate pe care scriitorul o experimentase vreodată – acolo era mai mult decât o doză de nebunie”, a scris David Garnett, secretar al PWE. El însuși era un autor modernist și membru al Grupului Bloomsbury; prima lui carte era despre dependența de cocaină, iar a doua era o poveste suprarealistă despre un bărbat care este dintr-odată transformat în vulpe. Garnett avea să scrie mai târziu istoria oficială a PWE, a cărei publicare guvernul avea s-o interzică timp de cincizeci de ani deoarece dezvăluia prea multe dintre gafele și trădările de la Woburn.
Pentru că în spatele acestei fațade excentrice și idilice se ascundeau multe invidii... iar Delmer era pe cale să fie aruncat în mijlocul lor.
Ministrul Hugh Dalton, care a răspuns de SOE până în 1941, a descris personalul de la Woburn ca fiind „o adunare amestecată, cu mult talent și mult temperament... Cei mai mulți dintre ei erau în permanență activi, iar alții erau primadone insomniace. Am găsit atmosfera foarte încărcată de rivalități personale”.
Rivalitățile nu erau doar personale, ci și ideologice: mai multe fracțiuni, fiecare cu idei diferite despre cum să atragi audiențe inamice. Mulți dintre ei mizau încă pe „germanii de treabă”.
Postul de radio al „Revoluției Europene” (Sender der europäischen Revolution), singurul care operase în RU, înainte de sosirea lui Delmer, instiga la o revoltă de stânga împotriva lui Hitler.
Sloganul lor era:
„Chemăm masele la revoluție politică și socială! Luptăm pentru o Europă a păcii!
Învingem în spiritul Libertății!”
Marxiștii exilați ai postului erau sprijiniți de personalități importante. Richard Crossman, șeful propagandei de limbă germană difuzată de guvernul britanic, le supraveghea activitatea.
Dar Delmer nu voia să vizeze niciun fel de idealism politic... nu acolo credea el că se află vulnerabilitățile sistemului.
„Nu vreau oameni slabi în mișcarea mea”, i-a spus Hitler lui Delmer când au discutat pentru prima oară la Casa Brună, în mai 1931. „Vreau fanatici și idealiști care sunt gata să riște totul pentru cauza lor.” Pentru Hitler, „idealul” național-socialismului era să te dedici cauzei înalte a lui das Volk.
Așa cum a scris în Mein Kampf, „Idealismul adevărat este, în esență, subordonarea intereselor și existenței individului intereselor și existenței comunității... Acest sentiment îi face pe oameni să recunoască de bunăvoie că puterea și forța au dreptul să preia conducerea, devenind astfel o particulă constitutivă din acea ordine din care este modelat și format întregul univers”. Scopul lui Hitler era ca „individul să renunțe la reprezentarea propriei sale opinii și a intereselor sale personale”.
Cu toate acestea, motivațiile oamenilor au fost adesea o sursă de dezamăgire pentru naziștii mai înclinați spre ideologie. Gândiți-vă la denunțuri. Naziștii cereau ca germanii să se denunțe unii pe alții chiar și pentru comentariile cele mai nevinovate, ceea ce au și făcut cu asupra de măsură. Însă naziștii înșiși declarau că doar 24% dintre denunțuri aveau motive ideologice – majoritatea se foloseau de acest pretext pentru a-și ataca vecinii sau colegii care nu le plăceau sau ale căror case și posturi le invidiau. Unii lideri SS erau dezamăgiți. Voiau ca oamenii să se denunțe în numele ideologiei, nu al propriului interes.
Tocmai această lipsă de idealism voia Delmer să o exploateze, și mai puțin alte idealuri virtuoase. El i-a spus lui Ingrams că Hitler îi spusese cândva că „în fiecare om zace ascuns un pitbull”. Schweinehund era o insultă frecventă în acea vreme, referitoare la partea mai slabă a fiecăruia dintre noi. Delmer nu intenționa să se adreseze celor cu aspirații democratice, ci tocmai acestor pitbulli: „Trebuie să ne adresăm către pitbullul care zace în fiecare german, în numele idealurilor sale patriotice cele mai înalte, să-i dăm o motivație patriotică pentru ceea ce ar vrea să facă din interes personal, să-i vorbim despre Führer și Vaterland și lucruri de genul ăsta, și, în același timp, să injectăm în mintea lui și niște elemente noi care să-l facă să gândească și poate să și acționeze într-un mod care contravine strategiei războiului condus de Hitler”. În ciuda propagandei puternice a lui Goebbels, pitbullul își ițea botul de sub masca „idealismului” nazist.
Cum Marea Britanie refuza să cedeze sub atacul Blitz-ului, iar bombardierele britanice începuseră să pătrundă în spațiul aerian al Berlinului, serviciile secrete (Sicherheitsdienst) descriau cum oamenii începuseră să se îngrijoreze că războiul s-ar fi putut să nu se mai termine niciodată. Prin noiembrie 1940, ele raportau că îngrijorările „personale de ordin economic” nășteau „nemulțumiri și îndoieli”.
Nemulțumirile vizau birocrația nazistă. Soldații din Wehrmacht erau văzuți ca niște eroi – parțial și datorită descrierii lor din propaganda lui Goebbels –, dar furia oamenilor se descărca pe membrii de partid, care stăteau pe frontul de acasă, în vreme ce soldații își riscau viețile. În timp ce soldații aduceau victorii glorioase, făceau sacrificii, membrii de partid erau cei care sporeau frustrările traiului zilnic: se asigurau ca toată lumea să stea în case în timpul penelor de curent; tot ei hotărau care fermieri erau mobilizați și care nu. Se poate simți iritarea oamenilor în rapoartele SD. Încă din 1939, fermierii din Franconia le spuneau funcționarilor de partid „chiulangii”. În 1940, în Würzburg, mulțimile se duceau să-i întâmpine pe marinarii și soldații care se întorceau în țară, dar aceiași oameni nu se duceau la evenimentele organizate de partid. În sudul Franconiei, lumea se săturase de „educația ideologică” și nu erau interesați decât de Wehrmacht. În aprilie 1941, serviciile secrete din Würzburg raportau că Hitler era adorat, dar că șefii de partid erau văzuți ca niște „mici zei de tinichea pe lângă Führer”; poporul se săturase de „glorificarea unor persoane care, în alt context, ar fi fost practic niște nimeni”.
Delmer voia să dea o nouă etichetă acestei elite preocupate doar de sine. La fel cum naziștii introduseseră termeni precum Untermenschen pentru a defini dușmanul, Delmer voia să eticheteze această versiune venală a partidului drept Parteikommune: o comunitate preocupată doar de ea însăși și care este în dezacord cu poporul. Această abordare era cea mai mare teamă a lui Goebbels. „Dacă englezii ar face deosebirea între poporul german și noi, ei ar putea fără îndoială să câștige mai mult”, își exprima el îngrijorarea în jurnalele sale.
Delmer avea destul material cu care să lucreze. La începutul lui 1941, zvonurile despre corupția nazistă erau foarte răspândite: se spunea că Julius Streicher, editorul publicației Der Stürmer, fugise peste graniță cu 30 de milioane de mărci germane și că un lider nazist regional trecuse granița elvețiană cu 22 de milioane de mărci confiscate de la mănăstirile desființate.
Partidul nazist venise la putere criticând corupția și atunci de ce membrii săi trăiau în hoteluri luxoase în timp ce oamenii de rând se luptau să supravieţuiască? De ce construise partidul clădirile alea absurd de mărețe, când atât de mulți trăiau în sărăcie?
Într-o scrisoare către Ingrams, Delmer spune că „unul dintre cele mai bune subiecte pentru discuțiile de la radio este corupția liderilor. Trebuie să le servim informații din interior, care sunt noi și adevărate. Discuțiile ar trebui să fie dure, pe un ton vădit agresiv”.
Scopul lui Delmer nu era acela de a lichida corupția, ci să încurajeze această practică în detrimentul sistemului nazist. „Postul își propune să lovească rădăcinile totalitarismului cu porniri individualiste”, avea să explice, mai târziu, în același an, Rex Leeper, șeful cartierului general de la Woburn. „Pentru a accelera fenomenul corupției în Germania vom otrăvi sufletul fiecărui individ, îndreptându-i atenția – sub pretextul gândirii justițiare – către plăcerile și beneficiile avariției, crimei, lăcomiei, pornirilor carnale și toate celelalte.”
Delmer spera ca, având la dispoziție „o platformă superpatriotică sub forma noului post de radio, să fim în stare să dăm peste toate zvonurile și poveștile subversive, sub pretextul gestului patriotic.
Un document din arhiva declasificată, referitor la strategia GS1 (numele de cod al RU), rezumă scopurile acesteia:
• Vrem să răspândim știri tulburătoare și perturbatoare despre germani, care le vor induce sentimentul de neîncredere și de sfidare față de guvernul lor, nu atât din motive ideologice înalte, cât din banale slăbiciuni umane (pentru care totuși noi vom fi încântați să oferim o motivație politică de înaltă ținută).
• Nu încercăm să construim un grup politic în Germania. Nu ne adresăm idealiștilor.
• Politica noastră este o cascadorie. Ne prefacem că avem un public activ căruia îi le trimitem știri și instrucțiuni. Scopul este de a ne construi o platformă de pe care să ne putem lansa informațiile.
• Prin urmare, nu încercăm să le oferim ascultătorilor noștri un program politic.
• GS1, datorită structurii sale, poate obține o mulțime de știri de pe întreg teritoriul Europei ocupate de Hitler, știri care sunt menite să arate direct (sau de preferat indirect) că «fiecare pentru sine» este axioma pe care orice german inteligent ar trebui să o urmeze.
Acest format de emisiune nu mai fusese încercat de către englezi. Ideea lui Delmer era ca germanii, în timp ce patinau pe undele scurte ale radiourilor, să dea brusc peste ceva ce suna ca „o conversație privată a unei organizații militare clandestine”. În loc să dea buzna agresiv peste audiență cu conținutul său, Delmer îi permitea să aibă senzația că a dat peste ceva absolut din întâmplare:
„Ascultătorii noștri trebuie să creadă că trag cu urechea la radioul privat al unei organizații secrete, ai cărei membri se presupune că știu despre ce program este vorba. Ceea ce știe ascultătorul despre acest program se află în știrile pe care noi le transmitem. El constată că suntem anticomuniști care cândva l-au considerat pe Hitler destul de bun, de fapt, au luptat alături de el, dar acum sunt îngroziți de corupție, lipsa de evlavie, profitoria, vânătoarea de locuri, egoismul, rivalități de grup, sistemul mai presus de lege pe care partidul l-a constituit.”
În loc să-i înarmeze pe oameni cu păreri solide, Delmer le stârnea curiozitatea. Pentru gânditori precum Arendt, naziștii distruseseră însăși speranța că ai fi putut descoperi vreodată adevărul, că adevărul contează cu adevărat. Delmer însă credea că puterea de control a propagandei nu era chiar totală. Cineva trebuia să reaprindă dorința audienței de a gândi din nou în nume propriu, de a iubi faptele. Până și denumirea postului de radio aleasă de Delmer, GS1 (Gustav Siegfried Eins), era menită să stârnească curiozitatea. Ce însemna? General Staff (Statul-Major)? Sau poate Geheimsender (transmițătorul secret)? În realitate GS1 nu însemna nimic; trebuia doar să incite.
Soldatul care trimitea aceste mesaje subversive era teoretic „din vechea școală prusacă, și ar fi folosit transmițătorul pentru a aduce la cunoștință membrilor organizației opiniile sale caustice și indecent expuse despre ceea ce se întâmpla... totul condimentat cu informații din interior. Postul se dorea a fi o demonstrație nocturnă a prăpastiei tot mai mari care se căsca între elementele conservatoare ale armatei și radicalii din partidul nazist”.
Conducătorul acestei organizații urma să fie cunoscut doar sub numele de der Chef, titlu pe care Delmer îl auzise de la membrii anturajului lui Hitler, pe când îl însoțea în zborurile acestuia. Der Chef avea să vorbească asemenea unui soldat prusac cu gura spurcată, rasist și plin de resentimente. Pe Churchill avea să-l numească „evreu bețiv”. Delmer era mândru de găselnița asta. Niciun german n-ar fi suspectat vreodată că propaganda britanică își insulta propriul lider în asemenea hal. În Provocarea muncitorilor a lui William Joyce răzbătea totuși antisemitismul și adularea lui Hitler. Ăsta a și fost, în parte, motivul pentru care ratingul emisiunii și al Büro Concordia s-a prăbușit, în cele din urmă. Când Home Intelligence Service, din cadrul Minsiterului Informațiilor, a analizat cifrele, în 1942, acestea s-au dovedit a fi minuscule. Numărul celor care îl ascultau pe Lord Hau-Hau scăzuse și el – odată cu ororile Blitz-ului, glumele pe seama suferințelor englezilor nu mai erau amuzante.
Delmer nu avea de gând să facă aceleași greșeli. El a cerut folosirea unui limbaj la fel de autentic ca al escrocilor din filmul lui Reinhardt, Der Biberpelz. Dar avea nevoie de un speaker care să fie capabil să introducă în discurs cantitatea necesară de vitriol. Aici, Delmer avea o problemă. Însoțitorul său din limuzină urma să joace rolul lui der Chef. Și, după cum avea să descopere, una era să scrii der Chef și alta era să-l faci să vorbească.
Fotografia din deschidere este preluată din arhiva Azopan.
