Ne plângem adesea de cum arată orașele noastre. Ne enervează construcția hidoasă care se ridică pe locul unui părculeț sau al unei case vechi, amenajările urbane prost făcute sau inutile. Sunt lucruri care țin nu doar de semnătura unui om din primărie, ci de faptul că există o majoritate tăcută care permite ca lucrurile astea să se întâmple. Iar aici intervine nevoia unei minime educații arhitecturale, de a forma ochiul cetățenesc care să sesizeze și vocea cetățeanului care să sancționeze neregulile în loc să le integreze în viața de zi cu zi a orașului. (Nota redacției)  

De-a Arhitectura și-a propus să introducă educația asta în școală. S-a conturat ca grup de lucru acum șapte ani, „când cele şase membre fondatoare s-au reunit pentru a scrie aplicația programului cultural «De-a arhitectura – educație pentru arhitectură şi mediu construit»”, se arată într-o prezentare a organizației. Până în ianuarie 2012 a funcționat în cadrul unui proiect cultural al Filialei Teritoriale Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România (OAR). 
 
„După aceea ne-am dat seama că, dacă vrem ca programul să aibă continuitate, trebuie să-i dăm o formă juridică și am făcut asociația (…), pentru a oferi un vehicul activităţilor care se multiplicau, parteneriatelor care se creionau, voluntarilor care erau atraşi de a preda arhitectura copiilor”, povestește Mina Sava, președintele De-a Arhitectura.
 
Cu ajutorul arhitecților voluntari, programul educațional a ajuns, de la cele șapte clase pilot din București în 2012, la peste 120 de clase în fiecare an în întreaga țară, peste 20700 de elevi, cu vârste cuprinse între 7-18 ani,  participând până acum, în programele educaționale De-a arhitectura, alături de 750 de profesori și peste 600 de arhitecți voluntari.

Mai jos am alcătuit un mic dicționar de noțiuni de arhitectură și mediu construit necesare înțelegerii complexității acestora, explicate pe înțelesul copiilor, așa cum apar în cursul opțional De-a arhitectura în orașul meu, pentru clasele III-IV-V. Arhitectura și mediul construit nu pot fi înțelese deplin dacă nu sunt experimentate direct, fizic, iar majoritatea noțiunilor se explică cel mai bine prin imagini, experiment, construire, exerciții de gândire creativă și critică, mai degrabă decât prin cuvinte. În arhitectură nu există un singur răspuns corect la o provocare, ci mai multe soluții posibile într-un anumit context și conjuctură, iar ceea ce vedem în orașele noastre este expresia concretă a spiritului timpului în care trăim.

Comunitatea locală este formată din totalitatea celor care trăiesc în acelaşi loc şi împart spațiul aceleiași localități. Uneori, o comunitate este formată din mai multe comunități mai mici, care chiar dacă folosesc același spațiu, au preferințe, obiceiuri, moduri de viață diverse.

Mediul construit este mediul făcut de mâna omului, de la cel mai mic adăpost la clădiri, oraşe şi infrastructură teritorială (autostrăzi, poduri, baraje etc.). Mediul construit al unei localităţi este oglinda comunităţii sale. Oamenii dau forma mediului construit, mediul construit formează oamenii.

Urbanismul este un demers de înțelegere a contextului geografic, economic, politic, social și cultural al unei localități (urbane sau rurale), precum și de întocmire a unor propuneri de dezvoltare a acestora. Prin planificare și proiectare urbană sunt definite și regulile de care trebuie să țină seama oricine construiește sau amenajează un spațiu în acea localitate. În concluzie, profesia de urbanist presupune organizarea spațiului pentru o calitate mai bună a vieții urbane.  

Arhitectura este arta şi ştiinţa de a proiecta clădiri, dar şi spaţiul dintre ele. Meseria de arhitect presupune imaginarea, proiectarea şi supervizarea realizării construcţiilor. Pentru proiectarea spaţiilor verzi (grădini, parcuri) se foloseşte termenul de arhitectură peisageră.

Activitatea de proiectare în arhitectură este o muncă de echipă: arhitecţii proiectează clădirea, inginerii de rezistenţă proiectează structura, inginerii de instalaţii reţelele de apă, canalizare, electrice, încălzire, topografii măsoară terenul exact, geotehnicienii stabilesc caracteristicile terenului iar echipele de constructori, cu diferite specializări, vor realiza clădirea după proiectele aprobate de autorități și de clienți.

1. Scara și proporțiile

1.1. Mediul construit şi dimensiunile umane 

Mic, mare, potrivit pentru mine, când raportăm dimensiunile proprii la dimensiunile mediului construit se spune că îi dăm scară. Locuinţele şi spaţiile interioare sunt făcute după măsurile oamenilor. Mediul construit al oraşului însă, poate fi la scări diferite, dimensiunile sale influenţând starea noastră de bunăstare fizică şi sufletească. Şi viteza de deplasare influenţează felul în care este gândit oraşul, cel făcut pentru automobile are alte dimensiuni decât cel făcut pentru pietoni.

Omul este măsura tuturor lucrurilor, iar mediul în care trăiește este făcut și trebuie să fie făcut pe măsura sa, ca să îl poată folosi eficient şi confortabil.

Știați că:
În Japonia, unitatea de măsura cu ajutorul căreia se dimensionează clădirile tradiționale este rogojina de tatami, cea pe care se doarme. Dimensiunile acesteia corespund suprafeţei pe care o ocupă un om întins, aproximativ 90 x 180 cm.

1.2. Scara şi reducerea la scară

Scara desenelor de arhitectură şi a hărţilor ne ajută să ne dăm seama cu cât au fost micşorate acestea faţă de realitate. Cu cât scara desenului este mai mare cu atât acesta este mai micșorat.

1.3. Reprezentări în arhitectură 

În activitatea de proiectare este nevoie de reprezentarea exactă obiectelor şi clădirilor în spaţiul de două dimensiuni al hârtiei sau al calculatorului. Desenele se bazează pe regulile geometriei (descriptive) şi se numesc: 

• plan - ne uităm de sus;
• vederi/faţade - ne uităm din lateral; 
• secţiune - vedem obiectul tăiat;
• axonometrie - vedem obiectele în trei dimensiuni, cu toate liniile paralele, iar obiectele de la distanţă apar de aceeaşi dimensiune ca şi cele apropiate;
• perspectivă - vedem obiectele în trei dimensiuni aşa cum ne apar în realitate: obiectele sunt mai mici pe măsură ce sunt mai departe de noi, iar liniile paralele se adună într-unul sau două puncte aflate pe linia orizontului.

Pentru a uşura vizualizarea clădirilor în trei dimensiuni se confecţionează machete la o scară dată.

Știați că:
Reprezentarea în perspectivă a obiectelor, adică așa cum sunt văzute în realitate, cele îndepărtate mai mici, cele apropiate mai mari, a fost descoperită și studiată abia în Renaștere, sfârșitul secolului al XIV-lea. Până atunci obiectele și personajele dintr-o pictură erau dimensionate după importanța lor spirituală sau tematică din acel tablou. De exemplu: regele mai mare, supușii mai mici. 

2. Spațiul și materialitatea

2.1. Spaţiul arhitectural 

Expresia spaţiul arhitectural se referă la formele spaţiului din interiorul unei clădiri, fiind delimitat fizic de elementele constructive ale acesteia.

Spaţiul urban este delimitat de clădirile localităţii, de elemente ale naturii şi deschis către cer. Spaţiul urban este cel ce uneşte clădirile, adună oamenii la un loc, face să trăiască un oraş şi îi dă identitate.

Fiecare spaţiu este „văzut” (simţit, interpretat) de fiecare persoană în mod diferit, în funcţie de caracterul fiecăruia, de preferinţele sale, de experienţele sale trecute, de aspiraţiile sale și chiar de dispoziția de moment. Acelaşi spaţiu poate fi simţit diferit de o aceeaşi persoană în copilărie sau când revine după mulţi ani, ca adult.

2.2. Materialele şi texturile

Materialele sunt cele care definesc şi compun mediul construit. Unele au rolul de a susţine construcţia, altele au rolul de a apăra interiorul de condiţiile meteo, altele au rol decorativ, pe când altele sunt folosite pur şi simplu pentru a crea o anumită atmosferă.

Numim textura unui material ceea ce simţim când îl atingem. Textura unui material poate fi aspră, mătăsoasă, fină, rugoasă, în relief, moale, tare etc. şi este determinată de proprietăţile fizico-chimice ale acestuia.

2.3. Detaliile arhitecturale

Detaliile arhitecturale (uşi, ferestre, balcoane, decoraţii diverse etc.) sunt cele care ne dau scara unei clădiri şi indicii despre stilul arhitectural şi epoca în care a fost făcută aceasta. Ele au un rol important în estetica clădirii şi fac ca o clădire sa fie unică.

Stilul arhitectural al unei clădiri ilustrează caracteristicile culturii căreia îi aparţine şi/sau ideile arhitectului care a imaginat-o. Putem să identificăm stilul unei clădiri după mai multe indicii: forma şi aşezarea spaţiilor interioare, compoziţia şi forma volumelor clădirii, metodele şi materialele de construcţie, detaliile sale arhitecturale.

3. Locul

3.1. Cadrul natural - peisajul

Aşezările umane sunt profund influenţate de cadrul natural, geografic şi climatic. Acestea determină adeseori modul de grupare a clădirilor (de ex.: mai răsfirate, mai adunate) forma lor (de ex.: cu acoperişuri plate sau în pantă), organizarea reţelei străzilor (străzi drepte, curbe, dese, rare, late, înguste) şi activităţile oamenilor.

Numim peisaj o parte dintr-un teritoriu cu un anumit caracter, datorat factorilor săi naturali (relief, ape, vegetaţie), dar şi interacţiunii oamenilor cu aceştia. Perceperea  unui peisaj se poate face apelând  la privire, ascultare şi miros, cunoaşterea fiind astfel completă şi persistentă în timp. Uneori, petrecem mult timp într-un loc fără să-l percepem de fapt – folosim locul, dar nu ne dăm răgaz să-l vedem cu adevărat. De cele mai multe ori, suntem mai deschişi să percepem locurile sau spaţiile noi, nu şi locurile unde ne petrecem timpul în mod frecvent.

3.2. Specificul şi memoria locului

Când povestim cuiva despre un anumit loc, încercăm să surprindem specificul locului - adică ceea ce îl diferenţiază de alte locuri. Pentru aceasta descriem tot felul de amănunte care ne dau atmosfera sa: obiceiurile oamenilor, lumina, înfăţişarea clădirilor, relieful, mirosul, culorile, clima etc. Dar specificul unui loc nu poate fi complet fără memoria sa, modul în care a evoluat păstrând caracteristici importante ale trecutului - în cazurile fericite istoria locului se poate observa parcurgându-l.

Dezvoltarea nu trebuie să ne facă să aruncăm trecutul, ci să-l preţuim şi să-l păstrăm cât mai viu. Aşa cum ne place să păstrăm fotografii, ca să ne amintim cum eram când eram mai mici, sau cum erau în trecut bunicii sau străbunicii noștri, pe care poate nu am avut ocazia să îi cunoaștem, așa este bine să păstrăm şi mărturiile construite ale trecutului. Dacă nu ar exista mărturii ale trecutului, nu am putea şti cine suntem noi astăzi. Gândiţi-vă cum ar fi dacă ne-am trezi într-o dimineaţă fără amintiri.

O arhitectură reuşită este aceea care se armonizează cu specificul locului.

Monumentele istorice sunt construcţiile şi terenurile semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală. Ele sunt parte din patrimoniul cultural naţional şi sunt protejate prin lege.

Principalele criterii pentru ca o construcţie să fie declarată monument istoric sunt: vechimea; raritatea într-o localitate, zonă sau regiune; reprezentativitatea pentru un stil, un curent artistic, o perioadă istorică; valoarea memorială - legată de personalităţi, evenimente sau momente din istorie, valoarea de mărturie.

3.3. Situl

Sit în arhitectură numim locul în care a fost, este sau urmează a fi ceva construit. Se poate referi la un oraş sau la o clădire. De exemplu terenul pe care ne vom construi casa îl putem numi situl casei. Această noţiune este mai cuprinzătoare decât cea de teren, deoarece, însumează, pe lângă factorii fizici - dimensiunile, pe cei geografici şi climatici, urbani, istorici şi umani ai unui loc, fapt care face ca fiecare sit să fie unic.

Înainte de a construi o clădire trebuie să cunoaştem foarte bine situl în care se va amplasa, în special constrângerile acestuia. Acestea determină dimensiunile şi configuraţia spaţiilor interioare, înfăţişarea casei, posibilităţile de aşezare pe teren în relaţie cu vecinii şi cu cadrul natural.

În practică orice activitate de proiectare porneşte de la sit, nu invers, o clădire nu poate fi înţeleasă pe deplin decât în relaţie cu situl în care este amplasată.

4. Orașul 

4.1. Identitatea unei localităţi, reperele şi orientarea - localitatea de la nivelul ochiului

Este foarte important ca într-o localitate să existe repere, astfel încât să putem să ne orientam uşor ştiind încotro să mergem şi unde ne aflăm. După reperele de mărime ne orientăm cel mai uşor într-un oraş necunoscut. Putem identifica o localitate după reperele sale arhitecturale.

Dacă privim o localitate de la mare distanţă, din largul mării, de pe o câmpie sau un deal, putem observa ceea ce se numeşte silueta sa. Siluetele ne pot da indicii despre organizarea şi tipul localităţii. Unele siluete conţin elemente recognoscibile pentru mulţi şi astfel ne putem da seama cărei localităţi îi aparţine acea siluetă, ele sunt o modalitate de a descrie specificul unei localităţi.

4.2. Alcătuirea unei localităţi - localitatea văzută de sus

Orice localitate este alcătuită din: clădiri sau spaţii construite, spaţii dintre clădiri pe care le folosim pentru deplasări (străzi, bulevarde, piețe) şi spaţii verzi (grădini, parcuri, cimitire, păduri, etc.), dar și terenuri virane, cu sau fără vegetație, care își așteaptă un viitor.

Spațiul public este spațiul accesibil tuturor. Este un spațiu foarte important pentru că viața noastră este influențată de calităție spațiului public: felul în care ne deplasăm, momentele noastre de relaxare, de întâlnire cu alți oameni, etc. De aceea, felul în care este amenajat spațiul public trebuie să țină seamă de nevoile noastre.

Ţesutul urban este determinat felul în care sunt dispuse spaţiile construite și spațiile publice (verzi sau mineralizate) în planul unei localităţi. Caracterul unui cartier depinde de dimensiunile parcelelor, de poziția imobilelor pe parcele, de dimensiunile străzilor, etc. Există cartiere de vile cu un țesut care nu este dens (parcele mari, străzi mai înguste), cartiere de blocuri cu imobile ca niște bare sau turnuri și cu mult spațiu verde în jur, cartiere din centrul orașului, cu densitate foarte mare și bulevarde largi. Un țesut urban poate fi geometric (organizat după reguli riguroase), sau organic. 

Prin „venele şi arterele” oraşului circulă oameni, obiecte, energie, informaţie. Aceste fluxuri permanente fac oraşul să trăiască şi îl putem compara cu un organism viu.
Oamenii folosesc localităţile lor pentru diverse necesităţi: locuire, educaţie, petrecerea timpului liber, sănătate, administraţie, cultură etc.

Compatibilitatea funcţională presupune că activităţile din spaţii sau clădiri alăturate se potrivesc, nu se stingheresc reciproc. În timp, se pot schimba necesităţile funcţionale atât pentru o clădire, cât şi pentru o zonă din oraş şi se pot găsi soluţii de conversie funcţională.

Un punct din localitate poate fi bine legat sau izolat de restul localităţii. În deplasările lor între diverse astfel de puncte, locuitorii nu doresc să petreacă mult timp în ambuteiaje sau parcurgând trasee lungi şi obositoare. Gradul de accesibilitate influenţează deci alegerea unei locuinţe sau al unui spaţiu de birouri.

Un oraş atractiv este un oraş care oferă o mare diversitate de locuri unde se pot desfăşura activităţi interesante. Astfel de oraşe devin şi destinaţii turistice. Ne dorim să le vizităm în vacanţe nu numai pentru monumentele şi istoria lor, ci şi pentru ce oferă ele astăzi: hoteluri, restaurante, funcţiuni pentru petrecerea timpului liber, accesibilitate bună etc.

4.4. Regulile de construire

Regulamentul de urbanism şi autorizaţia de construire sunt instrumentele prin care ne asigurăm că intenţiile de proiect ale indivizilor nu sunt în contradicţie cu interesul comun. Prin regulamentul de urbanism sunt promovate principii de care depinde echilibrul oraşului: accesibilitate, compatibilitate funcţională, protecţia împotriva riscurilor (alunecări de teren, vânturi puternice etc.), corelare între dimensiunile clădirilor dintr-un cartier şi pentru considerente estetice, pentru a nu “pune în umbră” clădirile mai mici dar şi practice: a asigura însorire tuturor clădirilor, a nu suprasolicita terenul de fundare sau strada cu mai multe mașini, etc. 

Regulile sunt utile pentru cartiere noi, dar și pentru cele existente, unde este nevoie de amenajarea spațiilor publice, de reparații și restaurări ale clădirilor vechi, de imaginea generală a construcțiilor noi care apar. Aceste reguli sunt descrise prin cuvinte și desene în planurile de urbanism - documente oficiale care se aprobă la primărie. Pentru cei care vor să construiască, tot în primărie există un specialist care scrie regulile acestea într-un certificat de urbanism. 

5. Sustenabilitatea

5.1. Despre sustenabilitate şi dezvoltarea echilibrată a localităţilor

Fiecare generaţie a moştenit o anumită înfăţişare a localităţii sale de la cei de dinainte. Unii au schimbat mai mult localitatea, alţii mai puţin. Unii nu au mai avut loc să schimbe prea mult, după intervenţiile masive din partea celor dinainte. Ştiţi să jucaţi şah? Schimbările într-o localitate se acumulează ca mutările într-o partidă de şah. Şi pentru ca rezultatul să fie o localitate plăcută, indiferent în ce generaţie ne aflăm, trebuie să facem orice schimbare gândidu-ne, ca la şah, la mutările generaţiilor următoare.

Sustenabilitatea este o regulă de care ţinem seama atunci când dorim să ne satisfacem o nevoie, pentru ca acţiunile noastre să nu compromită posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.

5.2. Localităţile verzi şi impactul locuirii asupra mediului înconjurător

Cel mai important lucru pentru o localitate verde este o comunitate implicată care ştie să creeze şi să folosească proiecte pentru dezvoltare durabilă. O localitate verde va susţine locuitorii săi în iniţiativele care sunt menite să reducă impactul asupra mediului natural şi, în plus, într-o localitate verde primăria va organiza în aşa fel transportul public, reciclarea deşeurilor, furnizarea de energie electrică, încât să fie foarte atractiv pentru toţi locuitorii săi să aibă comportamente ecologice. Câteva din caracteristicile unei localităţi verzi sunt:
energie din surse regenerabile;
transport public şi alternativ preferat de cetăţeni în defavoarea transportului cu maşinile personale;
clădiri verzi;
reciclarea deşeurilor;
zone verzi şi spaţii publice atractive pentru locuitori.

5.3. Despre spaţiile publice şi verzi

Spaţiu verde este numit orice teren dintr-o localitate care este acoperit complet sau parţial cu iarbă, copaci, tufe. Spaţiu verde pot fi: parcurile şi grădinile, pieţele înverzite, aliniamentele de copaci de pe marginea străzilor, malurile de apă cu vegetaţie, cimitirele, locurile de joacă şi terenurile de sport, terenurile de golf, porţiunile de pădure din vecinătatea unei localităţi amenajate cu trasee de parc, dar şi locurile virane cu vegetaţie matură. Spaţiile verzi sunt create de om pentru a aduce cât mai multă natură în oraş. Uneori porţiuni din cadrul natural aflate în oraş sunt adaptate şi amenajate astfel încât să fie folosite de oameni. Mediu urban este completat de natură şi astfel devine echilibrat şi plăcut.

Mobilier urban se numesc obiectele sau echipamentele care sunt instalate pe străzile şi spaţiile publice, de ex.: bănci, coşuri de gunoi, corpuri de iluminat, echipamente de joacă, cişmele, fântâni, bolarzi, suporturi de biciclete, staţii de autobuz, grătare pentru rădăcinile copacilor, jardiniere, cutii poştale, cabine de telefon, panouri de afişaj, semne de circulaţie, semne de orientare, semafoare, hidranţi etc.

Arta de for public este orice formă de artă care este expusă în spaţiul public, accesibilă tuturor, cu valoare comemorativă sau decorativă.

DE-A ARHITECTURA în orașul meu - curriculum opţional pentru clasele a III-a și a IV-a este un proiect educațional al programului cultural „De-a arhitectura – educație pentru arhitectură şi mediu construit” al Asociaţiei De-a Arhitectura, program cultural prioritar al  Ordinului Arhitecţilor din România. Curricula „De-a arhitectura în orașul meu” a fost dezvoltată în parteneriat cu Departamentul de Ştiinţele Educaţiei din Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti în 2012,  iar programa școlară De-a arhitectura este atestată de către Ministerul Educației Naționale din 2014. 

Activitatea Asociației este susținută de partenerul strategic Ordinul Arhitecţilor din România și de Uniunea Arhitecților din România prin fondul Taxa „Timbrul Arhitecturii”, precum și de numeroși sponsori, donatori și campanii de crowdfunding.