O călătorie în timp, pe scena unei case culturale, unde dansul unui elev considerat cel mai slab dansator din școală amenință să răstoarne ordinea din instituții, familii, ba chiar din oraș.
Hello, Jesus Christ, give me a slice of pie
'Cause I just might die tonight and I wanna eat it right
Hey, parasite, how much do you need tonight?
Just to get you high, just to get you by
True religion denim, she kissed me with the venom
Keep it moving more momentum, more momentum, more, more
cr1tter - parasite
— Nu știu să dansez, i-am zis Rinei care mesteca gumă.
Ne aflam pe holul școlii, cu câteva zile înaintea marelui spectacol de Anul Nou al ansamblului folcloric Vlăstarele Cenadului. Televiziuni din toată țara aveau să fie prezente la cel mai important eveniment cultural din istoria recentă a localității. Pentru că mai mulți copii se îmbolnăviseră de rujeolă, fusesem și eu selectat ca vlăstar, deși toată lumea știa că sunt cel mai slab dansator din școală. De fapt, întreaga mea existență era un afront la adresa conceptului de mișcare. Acasă îmi petreceam toată ziua în fața calculatorului, iar la școală stăteam șase ore în bancă fără să mă mișc. Chiar și când eram la tablă, impresia de repaus pe care o provocam celor din jur era atât de puternică, încât profesorii credeau că sunt tot în bancă și continuau să-mi strige numele. Colegii m-au botezat Mumia. Iar acum Mumia avea să danseze pe scena Căminului Cultural din Cenad pe melodia „Busuioc de prin Banat” de Tiberiu Ceia și să facă de rușine tot Banatul.
Directorul școlii se uita îngrijorat cum Rina îmi măsura picioarele cu un metru de croitorie.
— Ai picioare nici prea scurte, nici prea lungi. Dar uneori piciorul drept e mai scurt decât cel stâng, alteori e mai lung. Rina, care era și scenografa spectacolului, a scos un carnețel și a început să facă notițe în el. Hmm, uneori pare că ai două picioare drepte sau două picioare stângi.
Vorbea serios? M-am uitat la picioarele mele și m-am simțit prost. Colega mea era cea mai bună dansatoare din Cenad. Directorul școlii i-a dat misiunea imposibilă de-a mă învăța să dansez. Și să-mi fie (lucru care părea o pedeapsă) parteneră de dans.
— Îmi cer scuze, am zis eu, fără să știu dacă Rinei sau picioarelor mele.
În cele din urmă, m-a dus la ea acasă, pentru a face exerciții de dans. Am aflat că era pasionată de mecatronică, luase chiar și câteva premii la Festivalul de Invenții și Inovații din Timișoara. Pe pereții camerei, Rina avea o colecție de degete. Reale sau proteze? N-am întrebat. Fiecare deget aparținea unui băiat sau unei fete pe care o învinsese la competiții de dans. Monta degetele pe mâna unei păpuși animatronice pe care o construise ca să exerseze cu ea dansul perfect.
Spectacolul „Busuioc de prin Banat” va schimba felul în care ne raportăm la corp, gen, timp și spațiu. Mi-a spus aceste lucruri în timp ce mă înfășura în niște pânze. După cum ziceam, colegii m-au poreclit Mumia. Timpul părea să se comprime în preajma mea. Odată, în drum spre școală, m-am întâlnit cu un profesor și când am ajuns amândoi în clasă a sunat de ieșire. Profesorul a dat vina pe mine că a întârziat. Mi-a spus că și-a pierdut timpul cu mine. Mulți mi-au spus asta. Colegi, părinți, rude, profesori. În jurul meu se petreceau anomalii temporale. Oamenii își pierdeau timpul cu mine. Însă Rina nu era afectată. Mă înfășura și mă desfășura pe covor, cu răbdare și înțelegere, dintr-un colț al camerei în celălalt. Planul ei era să-mi scoată corpul din inerție. Seara ne-am uitat la câteva episoade din reality show-ul Jackass, în care niște băieți se electrocutau, își băgau mașini de jucărie în fund și prizau wasabi. Rina avea toate sezoanele în format VHS și era o mare fană a lui Bam Margera, care era skateboarder și, în filmul Jackass: The Movie, și-a traumatizat părinții, trezindu-i într-o noapte cu focuri de artificii. A doua zi ne-am întâlnit în parc și am făcut câteva sesiuni de Rostogolește Mumia. Era noapte când Rina a scos skateboard-ul din rucsac, mi l-a pus în față și a zis: Bam Magera, ia skateboard-ul și domină-l. Inima îmi bătea puternic. Am luat skateboard-ul în brațe. În zilele care au urmat, avea să-mi confere un sentiment de siguranță. Era, pentru mine, pătura lui Linus din banda desenată Peanuts de Charles M. Schulz. După câteva zile de terapie cu Rina, am început să simt că mă mișc odată cu mișcarea. Ceea ce, probabil, era un lucru bun.
Spectacolul a avut loc la Căminul Cultural din Cenad. Pe lângă televiziuni, erau invitați și mulți oameni importanți, stâlpi ai comunității cenăzene, printre care preotul, medicul de familie, șeful de poliție și brutarul. Aveau o masă specială amplasată într-un colț al sălii. Pe masă era și un trofeu sfințit de preot, care avea să fie înmânat cuplului serii.
Există o vorbă la noi în Cenad, pe care părinții o spun copiilor înainte să-i trimită la școli de dans: dacă nu înveți să dansezi, o să-ți taie îngerul picioarele. Statueta de marmură reprezenta un înger clasa tron, în costum popular bănățean. Era un înger din legende străvechi bănățene și se numea Ophanim de Banat, ceva între sperietoare și instrument de tortură, corpul angelic fiind un mănunchi format din picioarele copiilor, îmbinate într-un ochi atoatevăzător. Ochiul vedea doar copiii care nu știau să danseze. Singurul mod de a-l face pe înger să închidă ochiul era să înveți să dansezi.
Am coborât niște trepte și m-am dus la toaletă. Nu-mi plăceau îngerii. Nu-mi plăcea dansul. Am început să număr veceurile. Când ajungeam la ultimul veceu, reluam numărătoarea. Era ciudat să stau la veceu și să număr veceurile îmbrăcat în port tradițional bănățean. O colegă intra din când în când la toaletă să fumeze și mă ținea la curent cu evenimentele: Andreea s-a despărțit de Vlad. Ieșea și se întorcea după câteva minute: Andreea s-a împăcat cu Vlad. La un moment dat au intrat cu ea alte două colege și mi-au spus că începe spectacolul și să las prostiile, că Rina mă așteaptă, dar le-am zis că eu nu părăsesc toaleta, pentru că trebuie să număr veceurile. Au început să tragă de mine. A mai venit o fată să tragă de mine. Patru fete m-au scos cu greu de la toaletă. Trebuia să dansez. Rina mă aștepta în culise.
Pe scenă erau mai mulți copii care dansau. Băieții învârteau fete, fetele învârteau băieți, fetele învârteau fete și băieții învârteau băieți. Eu mă învârteam în jurul meu, iar Rina era în frac, purta joben și dansa un fel de step. Deasupra noastră, capul animatronic al lui Tiberiu Ceia sufla paiete pe scenă. Atârna din tavan de un burlan flexibil care împrăștia aburi, prevăzut cu o fantă, în care cineva turna paietele. Cred că era Denis de la a VIII-a B. Lui îi plăcea să se urce în diverse locuri. Odată a ars catalogul și a împrăștiat cenușa pe fereastra de la ultimul etaj al școlii, amenințând că se aruncă, pentru că nu mai suporta să fie luat la palme de profesorul de matematică. Era un copil problemă, ca și Bibi Blu, cel care avea să fie exmatriculat pentru că a lipit scaunele profesorilor cu super glue. Prin sală, pluteau baloane cu fața lui Tiberiu Ceia. Din boxe se auzea melodia „Busuioc de prin Banat”, varianta slowed + reverb. Preotul s-a uitat la șeful poliției, care s-a uitat la brutar, care s-a uitat la medicul de familie și toți patru s-au uitat la directorul școlii care se uita la părinții noștri cum încercau să oprească televiziunile să filmeze.
Când s-a terminat vacanța de iarnă, a avut loc o ședință cu părinții, la care a participat toată comunitatea, inclusiv copiii. Pe ușa de intrare a școlii era lipit un anunț: Copiii vor evita privirile adulților și vor face exact cum li se spune. Când sunt criticați, vor fi smeriți și își vor cere iertare pentru răul pricinuit. A trebuit să stăm în colț, cu privirea în pământ. Totul a fost foarte intens, mai ales cuvântul „princinuit”, pe care niciun copil nu-l putea pronunța.
— Pric, prici, prnici, pici, pizda măsii, șușoteau copiii confuzi.
— Liniște, dobitocilor! a strigat directorul.
Ședința începea.
— Copiii l-au potcovit pe Satana și trebuie să danseze pe barba sfântului! a zis preotul.
— Altfel vor exista repercusiuni, a zis șeful poliției.
— Trebuie să luăm măsuri pentru ca așa ceva să nu se mai repete, au zis părinții.
— Cum să mai frământ aluatul după tot ce au făcut copiii noștri? a zis brutarul mângâind în poală o franzelă.
— Cum să mai tratez pacienții? a zis medicul de familie, sugrumând stetoscopul.
— Cum să mai predau alfabetul? a zis profesorul scriind pe tablă litera A.
Începuse să plângă și ceilalți adulți încercau să-l liniștească, dar domnul profesor era inconsolabil. Și eu aș fi fost la fel în locul său dacă nu știam ce vine după litera A.
— Ăăă, dom' profesor! am strigat toți, cu privirile în pământ, dar se pare că nu era Ă, pentru că fiecare copil s-a trezit cu o palmă peste față.
— Uitați ce mi-ați făcut! a strigat profesorul, arătându-ne palma umflată.
— Unde v-a fost mintea? s-au speriat părinții. Cum o să mai scrie domnul profesor acum pe tablă? Vreți să desființați anul școlar!
— Nu se mai poate așa, sunt incorigibili, trebuie să joace pe barba sfântului! au strigat toți deodată.
Deci urma să fim exilați pe barba sfântului. Nimeni nu știa ce presupune asta, dar probabil că o meritam. Nu doar pentru că l-am potcovit pe Satana, dar, prin felul nostru de-a fi, aproape că princiciuiserăm desființarea anului școlar. Eram literalmente The Worst Generation, a lui Monkey D. Luffy și Trafalgar Law, din seria manga One Piece de Eiichiro Oda.
Încercam să-mi imaginez cum vom dansa pe barba sfântului. Unii aveau să cadă în barbă și să fie înghițiți de ea. Noapte bună, copii! Li se vor vedea doar ochii. Din când în când, un copil va găsi o foarfecă și o să vrea să taie barba sfântului. Țac-țac-țac! Dar barba va crește la loc. Alții vor patina pe ea, fără nicio grijă, și vor ajunge părinți, profesori și politicieni. Un copil se va spânzura de un fir de barbă, iar un altul va privi impasibil. Câțiva copii vor acoperi toate astea cu jocuri și oameni de zăpadă.
Școala a continuat normal, deși toți ne așteptam că va trebui să dansăm pe barba unui sfânt. Dar poate eram deja acolo. Poate lumea în care trăiam era barba sfântului. Pe Rina n-am mai văzut-o niciodată. Și nimeni n-a mai vorbit despre asta, pentru că adulții aveau job-uri, iar copiii erau ocupați cu temele.
