Philip Roth a murit marțea trecută, la 85 de ani. Scriitorul Dan Coman îl cinstește așa cum se cuvine pe omul ale cărui cărți au fost acolo când el avea cea mai mare nevoie de ele.
***
Asssa. Si acum, cred că putem să înțepem. Da?
Era o toamnă superbă, ajunsesem, ca student, la Cluj și locuiam într-o garsonieră închiriată, alături de patru prieteni și-un iepure. Fumam fără oprire, umblam cât era ziua de lungă pe străzi, visam la o femeie mult mai în vârstă decât mine. Scriam. Nu înțelegeam nimic din ce mi se întâmplă. Într-o noapte, la o petrecere, într-un apartament din Mănăștur, am dat, în vitrina din sufragerie unde erau adunate 9-10 cărți, peste Complexul lui Portnoy. Așa am citit prima dată Philip Roth: printre sticle de bere, dans și muzică proastă, înconjurat de necunoscuți. Câteva zeci de pagini – suficient ca să înțeleg că ăla era omul meu. Că aia era cartea de care aveam atunci cea mai mare nevoie. Am luat-o fără să ezit. Mi-am strecurat-o în buzunarul hainei, mi-am aprins țigara și am dispărut.
De ce mă aflu aici? Răspunde la întrebarea asta. Nu poţi.
Dacă tot ești aici, nu uita: un animal pe moarte. Asta ești. Ar fi un bun început pentru a prinde curaj. Iar curajul e strict legat de manifestarea tăioasă, intransigentă a inteligenței. Luciditate și cinism. Dezechilibru și puterea pe care ți-o dă înțelegerea deplină a acestui dezechilibru.
Uite, Roth a avut întotdeauna curaj. A pornit, în aproape toate cărțile sale, prin a recontura limitele stabilite de alții, apoi, cu naturalețea unui mare scriitor, le-a pulverizat. Metodic și extrem de precis, fără menajamente. Închipuie-ți: trebuie să demachiezi pe cineva, să-i cureți praful sedimentat peste zi pe piele, să nu rămână nimic în afara feței sale adevărate. Philip Roth face așa: ia barosul și izbește din toate puterile. Gestul de apărare se declanșează automat: închizi imediat ochii. Dar americanul îți zice: stai liniștit, literatura nu face nici un rău. Chiar dacă dă cu barosul și praful se face țăndări, chiar dacă răzuiește machiajul cu violență, chiar dacă folosește cele mai dezgustătoare metode – corpul nu pățește niciodată nimic. Iar după ce praful se va risipi, frumusețea va fi acolo, impecabilă: strălucirea ei începe întotdeauna la capătul acestui act de cruzime – căci un act de cruzime e cel de a o scoate, în felul ăsta, fără menajamente, la lumină.
În sfîrșit, liber. Sau probabil că asta aș fi tentat să cred dacă aș lua totul de la capăt, ori aș fi mort.
Evanghelistul Futaiului. Călugărul Desfrâului. Industria Orgasmului.
Maimuța și Sabbath. Suedezul și Consuela. Nathan Zuckerman. Hannah și Drenka și Nikki și Roseanna și Sally și
Supraviețuirea prin sex. Suferința prin sex. Nostalgie sexuală. Umor sexual. Dereglare sexuală. Fat mom, Threesome, Anal, Teen. Love.
Sex. Sex. Sex. Sex. Sex Sex. Sex. Sex. Sex. Sex. Sex. Sex. Sex. Sex. Sex. Sex.
Sexul: un alt motiv pentru care îmi place atât de mult Philip Roth. A reușit și asta: a (re)pus sexul acolo unde îi era locul. Parte centrală a literaturii, noțiune de bază a ființei umane, element absolut necesar pentru a-i arăta forța, nebunia și incoerența. Argument vital pentru a demonstra cât de absurd e totul. O repunere în valoare a corpului, un discurs impecabil despre umilință și dragoste, despre rațiune și viscere. Emoțiile sunt, ca întotdeauna, violente: puțini scriitori au reușit să scrie atât de mult și atât de variat despre sex fără să fenteze literatura. Și mult, mult mai puțini autori sunt cei care, făcând asta, au știut să-și adapteze perfect limbajul la conținut. Asta e marca Roth: un maraton al corpurilor într-o luptă crudă și inegală, fără sens, la capătul căreia, doar un concept, dragostea.
Acum stăpînește-ți rîsul și îngăduie-i profesorului să încheie.
M-am întors de la școală, mi-am făcut o cafea și, așezat în fotoliu, recitesc Pastorala americană. Preferata mea, alături de Complexul lui Portnoy, Animal pe moarte, Teatrul lui Sabbath. Contraviața n-am citit-o încă – postmodernismul lui Roth, atâta cât e, nu mă prea încântă. Ar mai fi câteva cărți de-ale lui de care nu m-am legat deloc – din fericire nu e Roth omul care să dea numai capodopere. Și e foarte bine că e așa.
Rar un scriitor care să-mi fi fost atât de apropiat organic ca Philip Roth. Poate e doar o chestiune de noroc: am citit fiecare din cărțile lui exact atunci când aveam cea mai mare nevoie de ele.
Acum e târziu. Nu fac altceva decât să recitesc. Fumez rar, stau cât e ziua de lungă în casă, visez la o femeie mult mai tânără decât mine. Scriu. Nu înțeleg nimic din ce mi se întîmplă.
Și ce nu-i în regulă cu viața lor? Cu ce naiba e mai puțin blamabilă decât viața familiei Levov?
Desen de Ionuț Dulămiță
