Cu educația e așa: ai o categorie permanentă de oameni cărora trebuie să li se arate, în mod repetat, ce înseamnă lumea, ca să poată să-și înțeleagă viața înăuntrul ei într-un fel care să nu-i dezorienteze cu totul, dar și care le dă instrumentele prin care s-o manipuleze în folosul lor în sensul cel mai general posibil: acela în care se înțeleg ca actori într-un spațiu social vast, pe care trebuie să-l navigheze prin cuvinte și decizii. Aceste cuvinte și decizii trebuie să fie educate ca să fie eficiente. Educate aici nu înseamnă că trebuie să fie „culte” sau „școlite”, ci că e preferabil ca ele să fie rezultatul unui proces de reflecție ce, prin exercițiu intelectual, a devenit ca o a doua fire. Pe John Dewey, care e tradus în română din păcate numai cu operele lui pedagogice, nici alea complete, îl interesează cum educi asta. Cum determini pe cineva să facă din gândire o obișnuință productivă.
În teorie, a avea un spațiu dedicat acestui tip de formare generală („cum să navighezi lumea”) este o idee excelentă: e nevoie oricum să-i înveți pe cei care nu știu nimic să înceapă să știe ceva și nevoia asta e fundamentală, și anume nu dispare acolo unde nu există sisteme educaționale dedicate. Când nu sunt sisteme de stat, sunt școli private, când nu sunt școli deloc, sunt poeți, preoți sau părinți: cineva trebuie să se asigure că ce informații se transmit de la o generație la alta vor face două lucruri esențiale: vor păstra ceva din identitatea valorică a transmițătorului (vor face, adică, pe copil să fie ca lumea din care profesorul vine), dar nu atât de mult încât copilul să nu se poată descurca de îndată ce rămâne fără profesori cu totul. În mod ideal, autonomia de orientare și acțiune a celui rămas fără profesori este semn că educația a reușit.
În practică, educația poate să fie asta, dar adesea nu este. Pentru toți profesorii care vor să te învețe să gândești de unul singur, ne spune Dewey, există mai mulți care sunt mulțumiți ori să te vadă vorbind și gândind ca ei, ori să te vadă repetând suma de propoziții indigeste și paragrafe prăfuite care în tradiția școlară românească poartă numele de „lecție”.
„Lecția” e un concept cu viață lungă și nu l-au inventat românii; funcția principală a existenței sale e să fie repetată, de unde s-ar putea înțelege că esența ei e indiferentă la reproducere. De câte ori o repeți, rămâne neschimbată: profesorul doar o ține și o predă, elevul o primește și-o repetă, iar dacă o repetă așa cum i-a fost predată, se vede în asta un semn bun și se crede că va fi un membru onorabil al societății. Sistemul de predare/repetare tinde să devină circular și mulți care intră în el ajung să creadă că educația este doar o iterație a acestui sistem.
Rezultatul este însă că, circularizându-se, sistemul se îndepărtează tot mai mult de cel care învață, care nu mai poate să facă legătura între viața lui și ceea ce toată lumea îi spune că este „educație”. Sau, cum zice Dewey: „Când elevii învață lucruri care sunt foarte îndepărtate de experiența lor, care nu le stârnesc o curiozitate activă și sunt dincolo de puterea lor de înțelegere, încep să folosească pentru materiile școlare o măsură a valorii și a realității diferită de măsura pe care o folosesc pentru problemele vieții care exercită asupra lor o atracție vitală. Ei tind să devină iresponsabili intelectual; nu încearcă să afle înțelesul a ceea ce învață, în sensul diferenței față de restul credințelor și acțiunilor lor.”
E clar de care parte a baricadei cade Dewey aici și e limpede și ce soluții oferă pentru ieșirea din pasivitatea educației tradiționale: școala, spune, trebuie să antreneze gândirea ca facere. Gândirea pentru Dewey nu e o listă transferabilă de raționamente și informații. Ea este, simplu: „modurile diferite în care lucrurile capătă semnificație pentru fiecare individ în parte”. Mai exact: nu moștenim gândirea ca pe un procedeu atemporal, ci o reinventăm și reinstrumentalizăm de fiecare dată și cu fiecare obiect asupra căruia ne îndreptăm atenția. Conceptele pe care le dobândim astfel se ascut în folosire.
Dar asta înseamnă că vechea strategie a „răspunsului corect” este de fapt educativă doar la suprafață. Dewey vrea s-o evite și încearcă s-o facă pretinzând că școala trebuie să rămână imbricată în experiență. Dacă ați citit William James sau Charles Peirce, recunoașteți aici ecouri ale pragmatismului american (la noi în mare parte netradus); pentru pragmatiști, lumea era deschisă și orice metodă valabilă doar până într-atât. Până într-atât cât ne ajută să înaintăm în lume. Până într-atât cât ne servește ca să înțelegem și să modificăm realitatea. Dacă încetează să mai genereze schimbări, atunci devine inutilă. James (care e unul dintre cei mai talentați vorbitori publici din istoria filozofiei occidentale) rezuma poziția asta așa: there can be no difference anywhere that doesn’t make a difference elsewhere.
Un alt fel de a spune cele de mai sus este că: dacă n-are nicio relevanță pentru mine că lucrurile pe care le aflu dintr-o lecție sunt așa și pe dincolo, atunci ce rost mai are să știu aceste pretinse adevăruri? Și mai sunt ele adevăruri, având în vedere că nu le pot folosi în și la nimic?
Pragmatismul acesta nu este însă pragmatismul mercantil și ușor cinic care a prins în școlile românești în ultimele decenii, acela care spune că e cunoaștere reală doar ceea ce poate fi transformat în bani. Pragmatismul lui Dewey, cu alte cuvinte, nu e antiumanist, nu spune: lăsați poeziile și romanele, că nu vă fac mai bogați, sunt doar pierdere de timp. Dimpotrivă, pentru Dewey, o gândire veritabilă e mai degrabă asemănătoare unei arte; gândirea ca procedeu aplicat nu se poate lipsi de o minte deschisă, de „o inimă deschisă” și de responsabilitate, care erau pentru el la fel de importante ca abilitatea de a produce raționamente logice. În plus, fiindcă trebuie să nu se anchilozeze, e nevoită să-și conserve spontaneitatea și să nu facă greșeala vechiului sistem de educație, transformând orice descoperire într-un răspuns definitiv și orice răspuns definitiv în idee primită de-a gata.
Gândirea este deci un lucru pe care-l faci, pornind de la judecăți și încercând să te ridici la concepte, de fiecare dată când îți croiești drum prin experiență. Ea trebuie să nu înțepenească în explicații care nu pot fi finale, fiindcă lumea este mai mare decât orice explicație posibilă, și nu poate crește decât pe solul acestei experiențe continue, hrănită de curiozitate și menținută prin reflecție. Orice sistem care dă datele fără să-ți explice cum ajungi la ele este prost, fiindcă nu te învață decât ce să crezi, nu cum poți recunoaște dacă ce crezi este bun de crezut sau nu.
În rezumat, cam despre asta este cartea, deși trebuie să rabzi cam multă pedanterie și plictiseală ca să scoți din ea ce-am scos mai sus. Aceste lucruri pot fi scoase și din alte cărți, fiindcă Dewey nu spune nimic nou. E drept, nici nu voia să spună ceva ieșit din comun și a gândit Cum gândesc oamenii mai degrabă ca pe un manual de bune deprinderi în gândire. E o carte limpede și curată, dar nu se vede foarte bine din ea de ce-a fost Dewey un filozof important. Aici e puțin comme il faut. Dacă sunteți trecuți prin ceva filozofie, așadar, o să vă spună lucruri vechi în forme nu foarte noi, pe care poate deja le știți. Dacă nu, și mai ales dacă sunteți profesori, o să vă prindă foarte bine. Întrebarea mare este cine, în sistemul educațional românesc, are timpul și resursele să încerce să zăbovească cu elevii sau studenții asupra procesului însuși al înțelegerii și să-i conducă nu repede la concluzii, așa cum se poartă, alergând prin curriculum, ci să construiască împreună cu ei înspre concluzii, arătându-le cum preocupările poate chiar banale ale vieții lor duc tot acolo?
Fotografie principală preluată de pe Pexeles.
