În România, feminismul n-are cea mai bună reputație. Asta e în sine un simptom al unei societății patriarhale, în care drepturile și vocile femeilor sunt ignorate. Tocmai în acest context este importantă și necesară antologia de texte Cum am devenit feministă. Coordonată de Emanuela Ignățoiu-Sora și Ionela Băluță cartea reunește 23 de texte semnate de Oana Băluță, Elena Brodeală, Silvia Burcea, Luciana Alexandra Ghica, Emanuela Ignățoiu-Sora, Ioana Ilie, Veronica Lazăr, Mihaela Michailov, Ștefania Mihalache, Ioana Moroșan, Diana Elena Neaga, Roxana-Magdalena Oprea, Liliana Popescu, Ema Prisca, Camelia Proca, Alina Purcaru, Andreea Rusu, Cătălina Stanislav, Monica Tudorache, Miruna Vlada/Miruna Butnaru Troncotă, Andreea Voina și Ioana Ulmeanu.
Am rugat-o pe Ionela Băluță, una dintre coordonatoarele volumului să ne spună și cum aterizează volumul într-un moment istori în care vedem un nou valul de misoginism și antifeminism.
Cum am devenit feministă? O pledoarie pentru solidaritate și suroritate
Dacă ar fi să cred într-un destin al cărților, aș zice că acest volum și-a ales momentul în care să apară. Trebuia să apară în luna martie, dar a întârziat până la sfârșitul lunii noiembrie 2024, când a ieșit de sub tipar într-o societate bulversată de rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale. Candidatul clasat pe locul 1 (Călin Georgescu) a afirmat că „Feminismul este o mizerie absolută”. Pe 29 noiembrie, un candidat AUR, actual deputat (George Becali) a afirmat că o femeie nu poate fi președintă, folosind un argument fals, prezentat drept „științific” : „păi ce să caute femeia, mă? Poate ea femeia? Ea, femeia, poate? Ăsta e adevărul, ce cred eu. Poate femeia? Păi este făcut științific. Sunt studii științifice că la aceeași presiune, adică la stres, femeia face cancer de 20 de ori mai mult decât bărbatul. La stres. Nu rezistă de la stres.” După alegerile parlamentare din 1 decembrie, președinte al Comisiei de cultură de la Camera deputaților a fost ales un deputat AUR (Mihai Neamțu), care printre altele, a declarat că „O femeie are nevoie de un bărbat să o stăpânească”.
Discursul anti-feminist nu este nou în societatea românească. El a fost prezent încă din anii 1990, pentru că din păcate democrația post-decembristă a fost construită pe un discurs conservator, iar mantra anti-comunistă a delegitimat orice revendicare de egalitate, inclusiv egalitatea de gen. Iar după Referendumul pentru familie din 2018, campaniile anti-gen au întărit un discurs anti-democratic și anti-european, care prin dezinformare și manipulare demonizează feminismul și genul, prezentându-le drept un proiect colonizator al elitelor occidentale de la Bruxelles. Narațiuni elucubrante despre „esența” feminității reînvie argumente de secol XIX sau uneori chiar de Ev Mediu, glorificând maternitatea și sensibilitatea femeilor, al căror loc nu poate fi, în mod „natural” sau „creștinesc”, decât acasă, în familie. În acest context, a vorbi despre feminism este mai necesar decât oricând și trebuie să înțelegem că o democrație fără feminism, o democrație fără egalitate de gen, nu este democrație.
Povestea acestei cărți a început acum mai bine de doi ani, când vorbeam împreună cu Ema (Emanuela Ignățoiu-Sora) despre cât de puțin este cunoscut feminismul în societatea românească și cât de mult este respins, chiar diabolizat. Despre experiențele de nedreptate, discriminare, violență pe care le trăiesc în continuare femeile, adeseori fără să le conștientizeze și în orice caz fără să le identifice drept fenomene structurale, sistemice cauzate de o societate patriarhală și sexistă.
Ema a venit cu propunerea unui volum în care să reunim voci de femei, să spunem cum am devenit feministe. Ne-am dorit să avem povești cât mai diverse, de la femei de vârste diferite, cu experiențe de viață și profesionale diverse, de la femei de etnie romă, de la femei din comunitatea LGBTQI+, de la femei cu opțiuni feministe variate (liberale, socialiste, ecologiste). Nu am reușit pe deplin, dar antologia reunește texte diferite, care reflectă ceea ce ne-am dorit să transmitem. În primul rând, că nu există UN feminism, ci o pluralitate de feluri în care poți deveni și poți fi feministă, o pluralitate de feluri în care poți gândi și poți vorbi despre feminism. Volumul nostru nu se vrea nici reprezentativ, nici exhaustiv: este un tablou, printre multe altele posibile – și ne-am dori să fie cât mai multe – al unor idei, experiențe, posturi feministe din societatea românească actuală.
În al doilea rând, ne-am dorit texte care să fie mai puțin teoretice, care să vorbească despre experiențele trăite, care să transpună conceptele și teoriile feministe în fricile, speranțele, emoțiile, bucuriile noastre. Și să identifice problemele și nevoile femeilor din societatea noastră pornind de la experiențele lor. Este un exercițiu dificil și riscant. Este dificil să vorbești la persoana I pentru că presupune să retrăiești episoade traumatizante. De asemenea, a vorbi la persoana I, mai ales într-un spațiu predominant anti-feminist, poate fi vulnerabilizant, atât în plan personal, cât mai ales în plan profesional. Este emoționant și impresionant curajul cu care autoarele au răspuns invitației noastre. Antologia reunește 23 și texte care vorbesc despre violențele împotriva femeilor, despre intersecția dintre sexism și rasismul anti-roma, despre inegalități profesionale și sexism sistemic în spațiul politic, academic, publicitar, juridic, literar, despre stereotipurile de gen care ne schimbă comportamentele încă din primele zile de viață și sunt reproduse peste tot, de la poveștile cu zâne la mass media. Dar antologia vorbește și despre solidaritățile feministe și sororitatea care ne-au împuternicit și ne-au transformat viețile.
Ne dorim ca cititoarele noastre să se regăsească măcar într-una dintre poveștile acestea emoționante, puternice, autentice. Să înțeleagă că feminismul este despre noi toate. Și că, așa cum spunea Audre Lorde: „I am not free while any woman is unfree, even when her shackles are very different from my own.”
Mai jos poți citi fragmente din textele prezente în carte.
Ionela Băluță
„În viața profesională, feminismul m-a ajutat să înțeleg mai bine raporturile de putere înrădăcinate în regulile (ne)scrise ale spațiului academic: se consideră că unele domenii ar fi mai potrivite bărbaților (...); „geniul“ este, de asemenea, legat istoric și cultural tot de bărbați, așa încât descoperirile, invențiile, creațiile „adevărate“ par/sunt considerate incompatibile cu creierul femeii (..). Fără a intra în discuții prea teoretice, conceptul de sexism cultural mi se pare central pentru a înțelege această violență cotidiană, ordinară, prin care femeile sunt puse necontenit la „locul“ lor (secundar, subordonat), prin care se reafirmă superioritatea minții bărbaților și se reproduc rețelele de putere masculine, care la rândul lor (re)produc cercul vicios al excluderii și marginalizării femeilor.”
Oana Băluță
„Feminismul s-a uitat cu atenție la subordonarea femeilor prin intermediul limbajului, la reducerea lor la tăcere și invizibilizare prin, de exemplu, vocabularul folosit, care întărește diferențele de gen și ierarhia în practicile lingvistice. Este totuna dacă pozițiile de putere sunt declinate tot la masculin chiar și atunci când sunt ocupate de femei, de pildă ministru, nu ministră? Sau este cuvântul „domnișoară“ adecvat pentru adresare în spațiul public? Răspunsul simplu este nu. În primul caz, reproducem și întărim percepția că pozițiile de putere sunt ocupate de bărbați și că așa trebuie să fie. În al doilea caz, comunicăm că relația cu un bărbat, mai exact, statutul marital este cel care definește statutul unei femei în societate, inclusiv în spațiul public, în relațiile de muncă.”
Elena Brodeală
„Prima mea întâlnire cu feminismul islandez a avut loc chiar în zborul spre Islanda. (...) Pe zborul TAROM, căpitanul ne vorbise, iar stewardesele ne serviseră cu băuturi și mâncare. Rolurile de gen erau așa cum le știam (...). Zborul spre Islanda, însă, a fost cu totul altfel. Îmi aduc aminte surprinderea de a auzi vocea unei femei anunțând „the captain is speaking“ („vă vorbește căpitanul – mai precis căpitana (...)– aeronavei“). (...) În Islanda, era un lucru normal să vezi bărbați sau grupuri de bărbați ieșiți cu copiii lor în oraș. Cunoscând islandezi, am înțeles că acești bărbați erau pe deplin implicați în creșterea copiilor și acasă. Asta le permitea femeilor nu doar să își continue cariera sau studiile, dar și să aibă timp pentru ele (...). În plus, bărbații islandezi pe care i-am cunoscut se simțeau împliniți știind că pot cultiva o relație apropiată cu copiii lor, așa cum făceau doar femeile, în mod tradițional. Aveam să descopăr mai târziu că această stare de fapt se datora eforturilor politice și legislative de a egaliza relațiile de gen în familie, implicarea bărbaților în creșterea copiilor fiind o prioritate.”
Silvia Burcea
„(...) drumul către feminism începe cu o conștientizare a inegalităților de gen care persistă în lumea în care trăim. (...) Această conștientizare nu a rămas doar la nivel teoretic pentru mine. M-a motivat să acționez. (...) Mamele adolescente reprezintă un grup vulnerabil și marginalizat, care se confruntă cu multiple dificultăți, cum ar fi stigmatizarea socială, lipsa accesului la educație și oportunități de angajare limitate. (...) În acest context, egalitatea de gen nu înseamnă doar drepturi egale pentru femei și bărbați, ci și o societate în care fiecare individ, indiferent de gen sau vârstă, are șanse egale de a-și atinge potențialul și de a-și construi un viitor mai bun. Lupta pentru egalitatea de gen nu se oprește niciodată, iar situația mamelor adolescente reprezintă un apel de trezire pentru a ne aminti că mai avem mult de lucrat în ceea ce privește drepturile și perspectivele fetelor și femeilor în România. ”
Luciana Alexandra Ghica
„Elena Văcărescu a fost prima și singura femeie cu rang de ambasador din istoria Societății Națiunilor, organizație precursoare a ONU, precum și co-fondatoare a Comitetului Internațional de Cooperare Intelectuală, structură precusoare a UNESCO. (...) Dar despre aceste fapte din viața Elenei Văcărescu, relevante pentru istoria relațiilor internaționale și a diplomației, pentru istoria României și pentru relațiile româno-franceze, nu am auzit niciodată la școală. (...) Pentru mult timp, gândirea feministă a fost marginalizată în studiul relațiilor internaționale(...).[Cu timpul], a devenit tot mai clar că pacea, securitatea și democrația, concepte fundamentale pentru relațiile internaționale, nu pot fi înțelese sau obținute fără prezența femeilor și nici fără a înțelege și a modifica dinamicile inegalităților de gen. De pildă, statele în care femeile se simt în siguranță sunt mult mai frecvent pașnice la nivel internațional (Hudson et al. 2008). O prezență mai ridicată a femeilor în parlamente și guverne duce la probabilități mai scăzute de război civil (Melander 2005a), de încălcare de către guverne a drepturilor omului (Melander 2005b) sau de escaladare violentă a crizelor internaționale în care respectivele state sunt implicate (Caprioli & Boyer 2001).”
Emanuela Ignățoiu-Sora
„Într-un articol din 2014, apărut în The Atlantic, Koa Beck scrie că a avea sau nu alături o Vera este „piesa lipsă care explică absența parității de gen“, mai precis faptul că mult mai puține scriitoare decât scriitori au avut alături echivalentul unei Vera, care să le ofere timp pentru scris, preluându-le din îndatoririle față de familie, de casă, din obligațiile administrative și financiare, ceea ce ar explica, printre altele, nu doar numărul mai mic de scriitoare, dar mai ales numărul mai mic de scriitoare premiate și prezente în canoanele literare. (...) Janeen Baxter arăta că diviziunea muncilor casnice e atât de rezistentă la schimbare, încât, indiferent cât de avansate sunt politicile unei țări privind promovarea egalității de gen, schimbările la nivel familial, legate de împărțirea corvezilor casnice, sunt în continuare dificil de atins. Femeile duc în continuare greul casei, chiar și în țări cu un indice bun al egalității de gen, cum sunt Norvegia sau Suedia.”
Ioana Ilie
„Am ales să scriu o teză de licență pe tema stereotipurilor de gen promovate de presa feminină din România și, tot în timpul facultății, am contribuit cu un capitol în Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, o colecție de interviuri coordonată de Zoltan Rostas și Theodora-Eliza Văcărescu, care aduce împreună fragmente din experiențele de viață ale unor femei vârstnice și perspectivele acestora asupra istoriei, de cele mai multe ori povestită exclusiv de bărbați. Acela a fost începutul unui drum lung, asumat, în devenirea mea ca feministă, presărat cu experiențe de învățare, reconfigurare și rafinare, prin care continui să trec și azi. În anii care au urmat am urmărit și susținut, treptat, organizațiile feministe din România, am scris și coordonat proiecte sociale cu componentă de gen, iar reactivitatea mea la nedreptate a depășit sfera personală și a luat forma solidarizării, în stradă, pentru drepturile femeilor și ale unor grupuri de oameni mai puțin privilegiați.”
Veronica Lazăr
„Când am ajuns studentă la Filosofie la Cluj 1 (...), în facultate încă se mai auzeau pe la colțuri ecouri ale sentințelor unor profesori în vârstă, care clamau că fetele nu sunt făcute să studieze filosofia (...) ierarhiile informale persistau. Ele supraviețuiau în structurile de sociabilitate, în bună măsură masculine, de pildă la întâlnirile de cafenea – o instituție intelectuală vitală. (...).Or, structurile de sociabilitate aveau să fie în bună măsură una din bazele viitoarelor rețele de cercetare și instituționale, și ale altor raporturi de putere, noi, informale, flexibile, iar aici femeile aveau într-adevăr să se lovească de niște dificultăți. Ierarhiile de gen mai persistau inconștient și într-o viziune ierarhică despre genuri intelectuale, despre ce e cu adevărat filosofie și ce nu, în distincțiile între ce e valoros ori cu greutate și ce nu. (...) Anxietatea privitoare la rolul femeilor în modelarea culturii capătă accente puternice atunci când cultura atinge domeniul sacru al teoriei sau filosofiei, Sfânta Sfintelor muncii intelectuale. De aceea, chiar și atunci când numele de femei răzbat în istorii, scrie O’Neill, ideile lor rămân, totuși, la rubrica „etcetera“, adică nu aflăm nimic despre conținutul lor.”
Ștefania Mihalache
„Am scris o teză intitulată Narratives of Masculinity. Negotiating the Border in Bram Stoker’s Dracula. (...) Devenisem specialistă în Studii de gen. Eram feministă? Așa cum sexul și genul nu sunt același lucru, nici masterul în Studii de gen nu te face feministă. În primul rând, ce puteam să fac eu acasă cu Studiile de gen? Mai ales la mine în Brașov? Nimic. Mi-am luat în primire postul la un Grup școlar industrial, unde mă titularizasem ca profesoară de Română înainte să plec la master, și-am dat uitării visul frumos. (...) Până să înțeleg bine ce se întâmplă, scriam un roman. Romanul meu se numea Est-falia și a devenit debutul meu în literatură. Acțiunea romanului se petrecea într-o universitate americană din Europa de Est, unde niște fete din Europa de Est, din fosta Uniune Sovietică și alte câteva țări din Balcani învățau Studii de gen. (...) Poate nu devenisem feministă, dar începusem să înțeleg lumea din care veneam, tarele ei cele mai adânci, mai nevindecabile. Și căpătasem și o voce prin care articulam o critică. Nu e puțin lucru.”
Mihaela Michailov
„Pe 10 mai 1944, la ora șase dimineața, luptătoarea antifascistă Olga Bancic a fost executată prin decapitare într-o închisoare din Stuttgart. Olga Bancic a terminat patru clase, după care a intrat ucenică la un atelier de plăpumărie. La 14 ani a participat la prima ei grevă în atelierul în care lucra. (...) Până la finalul vieții, Olga Bancic a continuat să fie alături de cei din categoriile cele mai vulnerabile (...) Destinul tragic al Olgăi Bancic, care moare la 32 de ani decapitată, este emblematic pentru destinul multor femei îngropate de istoria dureroasă a invizibilizării. (...) Femei ale căror nume sunt atât de puțin cunoscute, rostite, recuperate. Femei ale căror chipuri și corpuri se pierd undeva, la periferia fragilă a macro-narațiunilor prea puțin contestate. (....) Până când nu ne vom elibera toate de forme diferite de abuz și violență sistemică, nu vom fi niciodată, cu adevărat, libere. (...) Vocile noastre au nevoie de spații comune de învățare, în care să ne propunem să explorăm, așa cum superb afirma bell hooks, pedagogii ale afectelor care transgresează contextele care ne-au fost impuse, inventând modele noi de relaționare.”
Ioana Moroșan
„În mod istoric, practica sexismului cultural a reverberat asupra tuturor sectoarelor din spațiul public. Nici măcar într-o epocă în care hegemonia masculină a început să fie tot mai mult chestionată, sexismul n-a dispărut, ci doar s-a reformulat. Dominația masculină se manifestă azi sub forma unui sistem de privilegii care stă la baza organizării ierarhiilor din instituții, inclusiv a celor academice. Nu întâmplător, numărul femeilor aflate în interiorul corpurilor decizionale este redus. Nu întâmplător, numărul femeilor în cadrul departamentelor administrative, vorbim aici în special de cele care vizează munci de logistică și secretariat, este predominant. Iar faptul că femeile sunt încurajate să predea în loc să facă cercetare demonstrează persistența organizării structurilor profesionale după criteriul de gen. (...) lucrurile s-au schimbat, însă cum și pentru cine? Câte femei ajung în poziții-cheie în cadrul instituțiilor? Câte femei au putere decizională? Câte femei sunt recunoscute pentru ceea ce fac?”
Diana Elena Neaga
„Am ales să scriu despre suroritate și despre spații sigure create de femei pentru femei. (...) De ce oare SURORITATEA nu există în limba română? De ce solidaritatea între femei nu este recunoscută și onorată? Oare pentru că nu există? Sau, mai degrabă, pentru că nu este recunoscută, valorizată, validată, vizibilizată într-o lume patriarhală, așa cum se întâmplă cu multe alte interese ale femeilor sau cu felul în care acestea contribuie la viața cetății? Sau, poate, pentru că este considerată o amenințare la adresa structurilor de putere care sunt dominate de bărbați și consolidate fratern? Sau pentru că, într-o lume dominată de bărbați, o lume în care resursele la care au acces femeile sunt precare (vezi feminizarea săraciei – dintre săracii lumii, femeile sunt cele mai sărace), într-o lume dominată de discursul neoliberal, acestea sunt forțate să intre într-o competițe mult mai dură? (...) Poate pentru că, mai simplu și direct spus, patriarhatului nu îi priește solidaritatea între femei pentru că este cea mai puternică armă pe care acestea o pot folosi pentru a-și cere și practica drepturile și libertățile?”
Roxana-Magdalena Oprea
„Feminismul meu vine din lacrimile mamei mele,
Din strigătul ei de ajutor doar de vânt auzit,
Din schizofrenia ei magică și genială
Din încuiatul și descuiatul ușii
Din așteptarea fără de sfârșit a zilei de mâine
Din făcut mâncare, pus masa tuturor și mâncat ultima, după ce toți ne vom fi
săturat.
Din zestrea din debara.
Din superputerile ei, doar de mine știute.
(...) Din pielea mea închisă la culoare.
Din pielea mea strălucitoare.
Din pielea mea. (...)
Până când voi rămâne feministă?
Până când mă voi cuprinde cu brațele chinuite de chimioterapie ale mamei și totul
va fi mai suportabil.
Până când mă voi imuniza la suferințele ei perpetue.
Până când mă voi reconecta la iubirea ei dincolo de timp, dincolo de lume.
Până când toată furia de secole se va transforma în apă vie.
Până când toate vom fi bine.
Până când voi tatua, revendicativ, pe pielea mea închisă la culoare
Proud Roma Feminist Activist.”
Liliana Popescu
„Trăim într-o societate care „se străduiește“ să ne normeze modul în care vedem lucrurile, în care îi vedem pe ceilalți, în care ne vedem pe noi înșine. (...) Mediul virtual e populat masiv cu standarde de frumusețe, atractivitate, sexualitate, dar și cu standarde de profesionalism și modele de excelență. (...) Prin natura meseriei mele de profesor, am ocazia să intru în legătură cu studenți și studente, la nivel universitar și postuniversitar. Și constat, uneori cu stupoare, cum tinere foarte dotate, cu performanțe profesionale considerabile, se pliază pe standarde de atractivitate/frumusețe pe care societatea patriarhală le promovează pe diferite căi. (...) Canoanele sociale ne transmit permanent, pe diferite căi, că trebuie să fim simultan: (a) permanent frumoase, trase prin inel, veșnic tinere, soții perfecte, mame perfecte, să creștem copiii perfect, să gestionăm o familie perfectă, (b) să avem locuri de muncă bine plătite, să facem gospodărie, să economisim, să avem realizări profesionale remarcabile și (c) să fim permanent într-o dispoziție perfectă pentru partenerii, colegii și, în general, pentru lumea din jurul nostru. Cât de realist este să fim perfecte în acest sens? Zero realism.”
Ema Prisca
„Am căpătat imaginea clară a nedreptăților, oprimărilor, inferiorizării, lipsei de recunoaștere a femeilor, colectivul uman din care fac parte, după vârsta de 30 de ani. Societatea românească și cultura produsă de ea – prin cultură înțelegând atât producții artistice, literare, de gândire, cât și moduri și feluri de a trăi unii cu alții – nu m-au ajutat să capăt această conștientizare mai devreme. Deși, în context european, societatea românească contemporană este una dintre cele mai violente cu fetele și femeile – așa cum atestă și numărul de femei românce victime ale traficului european de carne vie, numărul de mame minore, cel mai ridicat din Uniunea Europeană, numărul de femei victime ale violenței casnice, dar și indiferența sistemului legislativ, polițienesc și judiciar față de violența sexuală la care sunt supuse femeile și fetele în România –, deși problema e mare cât Catedrala Mântuirii Neamului, noi, ca societate, nu avem organe să o vedem.”
Camelia Proca
„E foarte probabil să fi deschis cartea asta ca să vezi cum au ajuns niște femei să urască bărbații. Sau să fi primit sarcina să te inspiri pentru un proiect cu fonduri europene, unde egalitatea de gen e criteriu obligatoriu. Dacă nu cumva cauți asta cu orice preț, vei putea afla din povestea mea cum am ajuns convinsă că feminismul te face om. După mine, feminist e oricine pune preț pe umanitatea femeilor la fel de mult cât pune pe umanitatea bărbaților, făcând ca lumea să semene cât mai puțin cu un club exclusivist de dominatori. (...) Feminismul meu e despre cum generațiile noi pot schimba felul în care imaginăm și folosim puterea, un feminism mai puțin academic, mai degrabă al omului simplu. (...) în 2021, autoarea Caroline Criado Perez dovedea cu date statistice, în cartea ei Femei invizibile, că lumea a rămas croită după un standard masculin, de la locul de muncă și echipamentele de protecție concepute pentru anatomia bărbatului, la cercetările din medicină care ocolesc sănătatea femeilor și datele oarbe la diferențe de gen pe care se bazează inteligența artificială. Acest lucru nu doar că dezavantajează femeile, dar le pune chiar viața în pericol de multe ori.”
Alina Purcaru
„La începutul anilor 2000, când am venit eu în București, ca studentă (...), feminismul avea (...) o faimă sinistră. (...) Pentru cele și cei care, ca mine, am absolvit Facultatea de Limbi străine, existau cursuri, readere, volume-reper la biblioteca facultății (...), din care te puteai documenta despre critica feministă (...) Însă, ca fată foarte tânără, aterizată într-un mediu cultural ostil acestor teorii și mișcări, era greu spre imposibil să-ți afirmi răspicat și bruma de convingeri feministe, chiar dacă aveai acces la acest tip de cunoaștere. (...) Acum, măcar există mai multe spații alternative ale gândirii critice, deschise către un proces de cunoaștere împreună, indiferent de formare sau de mediu, spații feministe deschise către dezbatere, conștientizare, către o comunicare mai accesibilă. (...) Există o literatură feministă contemporană.”
Andreea Rusu
„Eram în autobuzul 330, în București, mergeam înspre Parcul Herăstrău și urma să mă întâlnesc cu o prietenă la prima stație, unde urca și ea în autobuz. Lângă mine era un domn cu o servietă. Am simțit o atingere în zona intimă, așa că m-am gândit că m-am atins de servietă și m-am mutat. Când am privit în jos, el mă atingea. Am coborât la prima stație, unde trebuia să urce prietena mea, și i-am făcut semn că nu mergem cu acel autobuz. Când i-am povestit tremurând ce mi s-a întâmplat, mi-a spus: „Hai că până la urmă nu te-a violat“.
Din păcate, nu suntem învățate nici în școală, nici în familie, nici în societate despre cum ar trebui să reacționăm în astfel de situații. Nu vorbim despre hărțuire sexuală, nu știm să o identificăm și nici dacă putem să o sancționăm.”
Cătălina Stanislav
„Ruptura s-a produs undeva prin prepubertatea [fratelui meu], când am început să aud tot mai des cuvintele „el e băiat“ sau „așa sunt băieții“. Nu pot să zic că am fost crescuți fundamental diferit, dar diferențele astea subtile cred că au dus la ruptura mea de el și îndepărtarea mea (o perioadă) de ai mei. Una dintre teoreticienele mele feministe preferate, bell hooks, a afirmat în repetate rânduri că feminismul e și pentru bărbați.
E o afirmație pe care am spus-o de mai multe ori și am auzit-o de mai multe ori, dar tot tind să cred că în mediile în care sunt socializați și educați băieți ca fratele meu e un subiect de care nu te atingi. Și poate m-aș fi putut atinge eu, poate aș fi putut să le vorbesc alor mei despre asta, despre cum și el, și eu ar trebui să ne spălăm farfuria după masă, că și el, și eu putem să avem un scris de mână urât și dezordonat și să fim dați drept exemplu negativ în fața clasei, că amândoi putem să ne jucăm cu cratițe, oale și genți, că amândoi putem sau nu putem să ne încălzim singuri mâncarea după școală, că amândoi putem să ne pierdem virginitatea la ce vârstă suntem pregătiți, că amândoi putem să beneficiem de „the sex talk“ (...) „Unul dintre cele mai mari eșecuri ale teoriei și practicii feministe a fost lipsa unui studiu concentrat asupra băieților“, spune bell hooks în The Will to Change (2004) și cred că are dreptate, într-o măsură, pentru că da, în teorie, și băieții ca fratele meu ar fi putut fi salvați de oprimarea patriarhatului dacă discursul feminist n-ar mai face din bărbați un inamic, așa cum spune și hooks, dar nu știu dacă putem vorbi despre retorică feministă în România. Deci cine să educe băieții?”
Monica Tudorache
„Am avut privilegiul unor alegeri pe care le-am tratat ca pe o normalitate și am crescut crezând în meritocrație și în iluzia că fiecare își poate alege drumul în viață, dacă e suficient de ambițios. Nu am simțit, până târziu în facultate, nevoia de a spune că sunt feministă, pentru că nu înțelegeam că, dincolo de realitatea mea privilegiată, era o întreagă lume care nu se bucura de aceleași șanse de a alege pe care le aveam eu. (...) În adolescență și la liceu violența din jurul meu s-a intensificat. Pe stradă, în autobuz, la școală sau în relațiile de la vârsta respectivă. O violență pe care nu o percepeam, pentru că nu știam neapărat ce e. Dar alegerile mele libere au devenit, treptat, din ce în ce mai încorsetate de reguli stricte. Să ajung devreme acasă, să am grijă cum mă îmbrac, să nu ies singură noaptea pe stradă. Să fiu în siguranță. Am fost învățată că eu trebuie să port povara acestei griji de a fi în siguranță, și am început să văd diferențe între libertatea mea și libertatea băieților de vârsta mea, fără să înțeleg concret de ce trebuie să mă apăr, în atât de multe moduri, de o violență despre care nu mi se vorbise.”
Miruna Vlada/Miruna Butnaru Troncotă
„Munca emoțională este una dintre multele teme puse pe agenda publică de câteva decenii deja, tot de autoarele feministe. E vorba de acea muncă necunoscută, adesea nevăzută, de a gestiona sentimentele/stările altor oameni. Munca emoțională face toate procesele sociale funcționale, cum ar veni, ea unge toate mecanismele psihice atunci când ele scârțâie. Și acesta este un alt domeniu marcat încă de multă inegalitate, deoarece munca emoțională este prestată în proporție de 90 % de femei, în diferitele roluri cu care acestea jonglează. În România nu avem date despre cantitatea de muncă emoțională pe care o prestează femeile, deci ea este invizibilă și în statistici. Fie acasă, fie la locul de muncă femeile oferă sprijin emoțional constant celor din jur și cumva aceasta vine cu fișa postului de a fi femeie. În structurile patriarhale, unul dintre rolurile tradiționale al femeii este acela de a manifesta empatie față de cei din jur și grijă atât față de copii, cât și față de soți și de membrii în vârstă ai familiei. Din această muncă emoțională femeile nu iau pauză niciodată.“
Andreea Voina
„Deși violența asupra femeilor în politică nu reprezintă un fenomen nou, în ultimul deceniu devenim din ce în ce mai expuși cazurilor de intimidare și abuz asupra femeilor care ocupă funcții politice, iar acest fenomen începe să fie recunoscut drept o barieră în calea participării femeilor în politică. La nivel global, cele mai cunoscute astfel de cazuri sunt asasinarea prim-ministrei pakistaneze Benazir Bhutto în 2007, împușcarea reprezentantei americane Gabby Giffords în timpul unui miting electoral în 2011 (...) sau demiterea președintei Braziliei Dilma Rousseff în 2016. (...) În cartea Violence against women in politics (2020), Mona Lena Krook discută o formă de violență instrumentalizată pentru a influența percepția publicului privind viabilitatea politică a femeilor, și anume violența semiotică. Acest tip de violență mizează pe cuvinte și imagini utilizate pentru a comunica sau transmite inferioritatea femeilor. Cele două mecanisme principale prin care se realizează acest tip de violență sunt menite să comunice publicului faptul că femeile sunt invizibile, că locul lor nu e în politică, că femeile sunt incompetente, că rolul de a fi femeie e incompatibil cu rolul politic. Violența simbolică, deci, transmite atât publicului, cât și politicienelor, mesajul că femeile nu aparțin și nu-și au locul în sfera politică.”
Ioana Ulmeanu
„Mi-am petrecut viața (...) înconjurată de reviste și de imaginile femeilor din paginile lor lucioase sau de întruchipările lor de pe ecrane (...) Idealul feminin din reviste a evoluat cu timpul (...): în paginile revistei, în cei aproape 80 de ani de existență internațională, s-au reflectat și lupta pentru contracepție, și revoltele din 1968, și cucerirea câmpului muncii, și trupurile obosite ale mamelor care au trecut prin intervenții de cezariană, și, mai recent, revoluția #MeToo sau inegalitățile încă flagrante și violența domestică pe care le-a adus iar la lumină pandemia de Covid. (...) S-a întâmplat chiar ca, în momentul în care ce încercam să ajung la o concluzie pentru acest text despre imaginea pe care ne-o creează despre noi înșine niște obiecte de lux, așa cum sunt revistele, să particip la o conferință de presă despre accesul la sănătate și la asistență socială al femeilor din câteva comunități rurale din România. În comparație cu problemele imaginii de sine promovate de reviste, (...), problema că nu există nici măcar un singur mamograf în spitalele de stat din două județe din România face primele chestiuni să treacă drept ifose inutile (...). Știu că nu voi apuca să văd cum arată cu adevărat egalitatea de gen, nici măcar în termenii pufoși în care o putem relata în reviste. Mai știu, însă, că nu am nicio scuză să nu încerc să produc o schimbare. Puteam să trăiesc o viață fără să înțeleg niciuna dintre aceste probleme. Nu voi păstra norocul acestor descoperiri doar pentru mine.”
Fotografie principală realizată de Vajszada Károly și preluată din arhiva Fortepan / Zsanda Zsolt.
