Carte / Non-Ficțiune

Cum unește cultura lumea

De Scena9

Publicat pe 7 august 2024

Călătorind prin Grecia antică, India lui Aśoka, China dinastiei Tang și multe alte epoci, Cultura, cartea lui Martin Puchner, dezvăluie punctele de trecere care nu numai că au inspirat științele umaniste, dar au făcut din noi ființe umane.

Autorul arată cum, secole la rând, diverse forme de artă au traversat continentele pentru a produce capodopere. De la orașul pierdut al lui Nefertiti și epoca de aur a literaturii arabe până la teatrul nigerian din secolul XX și poezia modernistă, autorul explorează modul în care, în decursul timpului, contactul dintre diferite popoare a impulsionat inovația artistică, în vreme ce reglementarea culturală și purismul au subminat de cele mai multe ori chiar societățile pe care încercau să le protejeze.

Martin Puchner este deținătorul catedrei „Byron and Anita Wien“ la Harvard University, unde predă literatură engleză și comparată. A scris numeroase cărți – multe dintre acestea distinse cu premii –, antologii și peste șaptezeci de articole și eseuri în care abordează diverse teme, de la filosofie și teatru până la literatura universală. Bestsellerul Norton Anthology of World Literature și cursurile sale HarvardX MOOC Masterpieces of World Literature (cursuri online adresate studenților din întreaga lume) acoperă patru mii de ani de literatură universală. Este membru permanent al European Academy.


Cultura. Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații

Martin Puchner, traducere de Radu Șorop
Trei
2024

Cu mult înainte ca oamenii să fi apărut pe pământ, peștera Chauvet, din sudul Franței, era inundată de apă. De-a lungul timpului, apa a săpat galerii adânci în calcarul fragil, după care s-a retras, lăsând în urmă, deasupra râului Ardèche, un sistem de grote care a început să atragă vizitatori. Mii de ani, familii de urși s-au retras în acele sălașe adânci pentru a hiberna.

Când nu erau prin preajmă urși, a venit un lup și a plecat; odată, un ibex a pătruns adânc în interiorul cufundat în beznă, a făcut un salt și a avut parte de o aterizare chinuitoare, alunecând într-o cavitate îngustă. Trezindu-se într-o fundătură, s-a panicat, a făcut repede cale întoarsă până când a reușit să se elibereze, s-a învârtit în loc și, în cele din urmă, s-a oprit de-a binelea.

După ce urșii, lupul și ibexul au abandonat peștera, oamenii au îndrăznit să pășească înăuntru pentru prima oară. Au adus torțe care să lumineze rețeaua de încăperi cu surprinzător de netedele lor podele și bizarele stalactite și stalagmite formate datorită picăturilor de apă ce s-au prelins vreme de mii de ani. Lumina pâlpâitoare a torțelor a dat la iveală și urmele lăsate de locuitorii precedenți ai peșterii. Ca vânători și culegători, purtătorii de torțe erau experți în citirea urmelor. Corpurile de 350 de kilograme ale unor urși adulți formaseră scobituri acolo unde dormiseră, iar ghearele lor ascuțite zgâriaseră pereții. Și lupul lăsase urme, iar accidentul ibexului rămăsese întipărit, cu fiecare pas speriat, în podeaua din argilă moale.

Oamenii nu doar au deslușit urmele lăsate de animale, ci au și adăugat noi elemente, începând un proces îndelungat de transformare a peșterii într-un mediu nou. În unele cazuri au procedat întocmai ca urșii și au zgâriat suprafața peșterii, calcarul erodat acoperit cu o peliculă de argilă, gravând scene și figuri individuale, folosind degetele sau unelte rudimentare. Au desenat contururi de urși, lupi și ibecși, ca și cum ar fi adus un omagiu foștilor locuitori ai peșterii, dar au evocat și alte animale — pantere și lei, mamuți și bouri,5 reni și rinoceri —, fie singure, fie în turme fugind de prădători înfometați aflați pe urmele lor.

Pe lângă gravuri, oamenii s-au folosit de cărbunele din focurile stinse pentru a desena figuri și scene mai elaborate, accentuând uneori contururile cu amestecuri de argilă și cenușă. Pereții peșterilor nu erau netezi, iar artiștii au încorporat denivelările, surprinzându-și privitorii cu o herghelie de cai apărută dintr-odată în galop de după un colț. Unii artiști s-au perfecționat în decursul unei singure compoziții, evocând botul unui leu sau coama unui cal cu o precizie din ce în ce mai mare. Au plasat respectivele desene în locuri strategice din interiorul peșterii, deseori la mare înălțime pe pereți, pentru un efect maxim asupra purtătorilor de torțe, cărora picturile li se dezvăluiau una după alta, pe măsură ce înaintau prin acele spații slab luminate.

Spre deosebire de urși, oamenii nu au trăit niciodată în aceste peșteri (în niciuna dintre gropile pentru foc nu s-au descoperit oase de animale sau alte urme de gătit); focurile erau folosite doar pentru a lumina aceste spații și a produce cărbunele necesar pentru decorarea lor. Și-au început lucrarea în urmă cu mai bine de 37 000 de ani și au continuat-o milenii întregi, ghidați de un simț comun al modului în care ar trebui desenat un anumit animal — un rinocer, un ibex, un mamut. Apoi, în urmă cu 34 000 de ani, o parte din versantul muntelui a luat-o la vale și a sigilat intrarea. Pentru artiști, dintre care niciunul nu se afla în peșteră în acel moment, a fost o catastrofă care a ridicat un obstacol între ei și opera lor de mai multe generații. Pentru noi este un noroc, deoarece a protejat peștera de generațiile viitoare de animale și oameni, care ar fi modificat-o sau ar fi distrus-o prin folosirea continuă.

Peștera Chauvet este un exemplu al dinamicii centrale a culturii în acțiune. Inițial, se poate ca oamenii să fi fost inspirați de urmele aleatorii lăsate de urși pentru a-și începe lucrarea din peșteră, însă, de-a lungul timpului, ei au transformat aceste însemne într-o practică artistică deliberată care s-a transmis din generație în generație cu o continuitate remarcabilă. Aceasta este diferența fundamentală dintre urs și om: urșii (și celelalte animale din peșteră) s-au dezvoltat ca urmare a procesului de evoluție naturală schițat pentru prima dată de Charles Darwin, un proces atât de lent, încât e măsurat în sute de mii, chiar milioane de ani.

Bineînțeles, și oamenii sunt supuși aceluiași proces lent, însă, spre deosebire de alte animale, noi am dezvoltat un al doilea proces de evoluție, bazat pe limbaj și alte tehnici culturale. Acest al doilea proces depinde de capacitatea de a transmite informații și abilități de la o generație la alta, fără a trebui să așteptăm producerea unor mutații genetice. E un proces de transmitere care nu schimbă constituția biologică a oamenilor sau o face în foarte mică măsură, dar care le permite acestora să acumuleze cunoștințe, să le stocheze și să le împărtășească și altora. Acest al doilea proces e infinit mai rapid decât biologia și le-a îngăduit oamenilor să devină una dintre cele mai răspândite specii de pe planetă (alături de microbi și râme, a căror biomasă o depășește pe cea a oamenilor).

Depozitarea și transmiterea culturală necesită ca oamenii să realizeze activitatea de stocare a cunoștințelor și de transmitere a acestora către următoarea generație prin alte mijloace decât ADN-ul. În acest scop, oamenii au dezvoltat tehnici de memorare, de transmitere a cunoașterii prin educație și prin utilizarea unor dispozitive de stocare externă. Peștera Chauvet era un asemenea dispozitiv, un loc în care oamenii s-au întors generație după generație, cooperând în cadrul unui proiect pe care niciunul dintre ei nu l-ar fi putut realiza de unul singur. Fiecare generație de artiști a deprins tehnici și a continuat munca generațiilor anterioare, păstrând și îmbunătățind ceea ce făcuseră predecesorii lor. Pentru noi, ideea că oamenii ar putea lucra într-un singur sistem de peșteri vreme de mii de ani și în același stil e aproape de neimaginat. Dar acești oameni primitivi erau foarte conștienți de importanța stocării și păstrării cunoștințelor, precum și de importanța transmiterii mai departe a ideilor.

Ce s-a transmis prin colaborarea între generații în locuri precum peștera Chauvet? Încă de la început, oamenii au transmis informații practice, cunoștințe despre lumea naturală și despre felul în care ar putea fi manipulată, inclusiv arta de a confecționa unelte și de a produce focul. Cu timpul, volumul informațiilor practice a crescut, ajungând să includă cultivarea plantelor și, în cele din urmă, tehnologia bazată pe știință. Lărgirea sferei know-how-ului a necesitat instituții mai sofisticate, cum ar fi temple, biblioteci, mănăstiri și universități dedicate păstrării acestor cunoștințe și transmiterii lor mai departe.

Însă nu informațiile practice au rămas întipărite pe pereții din peștera Chauvet, ci mai degrabă ceva ce am descrie astăzi drept o combinație de artă și religie. În una dintre încăperi, artiștii rupeștri au așezat un craniu de urs pe o bucată de stâncă proeminentă, ca pe un altar, rămășiță a unui ritual desfășurat aici. Un desen înfățișează partea inferioară a unui trup feminin împreunată cu o formă aparent umană având cap de taur. Această pereche, făcând în mod evident trimitere la fertilitate, nu reprezintă lumea creatorilor săi așa cum fac alte picturi rupestre înfățișând turme care fug din calea prădătorilor; ea simbolizează un mit, o imagine de care era legată o poveste cu o semnificație aparte. Un ultim grup de însemne constă în simboluri abstracte. Poate că și aceste simboluri și-au dobândit semnificația prin ritualuri sau povești care le făceau să devină parte dintr-o ordine simbolică foarte diferită de viața de zi cu zi din afara peșterii.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK