De prin ianuarie, Mircea Drăgoi, ilustrator și senior designer la Lateral - o companie internațională de soft din Târgu Mureș, s-a apucat de făcut ilustrații noi, pe care le adună într-un album pe Facebook. Detalii mici, pe care le trecem de obicei cu vederea, o păstaie explodată, o saltea într-o mașină portocalie, o pată de vin. Albumul se cheamă „iPad sketches, watercolors - Frânturi de imagini creionate pe tabletă” și adună nu doar jpeg-uri urcate spre gloria like-ului, ci observații tandre asupra realității din jur. L-am întrebat pe Mircea două-trei chestii, inclusiv dacă n-ar vrea să facă jurnalul vizual al unei duminici de aprilie. A zis da și a ales o duminică la Ocska, talciocul din Târgu Mureș.
Ce faci cu timpul tău liber?
Timpul liber înseamnă familia, împreună cu cel mai nou membru al ei, Singa, o cățelușă Golden Retriever de șapte luni, pe care am primit-o cadou când ne-am mutat la casă. Pădurea e la cinci sute de metri de noi, un lucru fantastic, asta înseamnă plimbări grozave și mai înseamnă să observi din nou ciclurile naturii, de care blocul mă rupsese total. Mai rămâne loc, incredibil, și de desenat pe tabletă, un iPad Pro pe care l-am primit de la companie de Crăciunul trecut și care mi-a resetat și dinamizat complet relația de iubire cu ilustrația.
Cum a schimbat asta felul în care desenezi?
Desenez pe computer de douăzeci și ceva de ani, ceea ce înseamnă că ar trebui să fiu al naibii de bun la ceea ce fac. Și totuși, am loc mult în depozit pentru dubii și pentru noi încercări, și iPadul a venit la țanc pentru a da frâu liber experimentelor și a ține departe îndoielile. E un instrument fantastic, versatil, iar faptul că vine cu Apple Pencil a rupt pur și simplu granița care separa digitalul de hârtia reală. Să vezi cum difuzează culoarea de acuarelă pe hârtia digitală, să jonglezi cu momentul în care cu o apăsare o usuci și oprești difuzia, să suprapui straturi de culoare, să te corectezi cu ușurință, ei da, asta mi-a dat aripi și curiozitate și curaj să experimentez. M-a scos din zona călduță și ușor rutinată a softurilor grafice de birou.
Cum faci? Desenezi după fotografii, după amintiri? Cum alegi detaliile cu care construiești apoi povestea unui moment?
Desenez cu precădere după fotografii pe care le fac pe stradă. Nu am memoria vizuală atât de versată încât să rețină cum cade lumina pe subiecte aflate, de cele mai multe ori, în mișcare. Nu rețin culori sau detalii care, modificându-se, schimbă radical modul în care subiectul spune o poveste. Telefonul mobil a ajuns atât de bun încât, ca instrument ajutător pentru documentare, e vital. E pentru mine echivalentul reportofonului unui jurnalist. De la Power of Storytelling 2015, mai precis de la Koci Hernandez, unul din speakeri, am învățat ce înseamnă să fotografiezi cu telefonul pe stradă fără să atragi atenția, fără să modifici starea subiectului. De la Wendy MacNaughton, ilustratoare din San Francisco, alt speaker la aceeași conferință, am reținut că e important, pur și simplu, să ieși din casă. Odată ieșit pe stradă, miracolele vizuale, mană cerească pentru un ilustrator pasionat de storytelling, te izbesc la tot pasul. Pare de necrezut, dar e chiar așa. Și singurul lucru important, având telefonul mereu la tine, este să ai dispoziția necesară să te oprești, să te întorci dacă ai ratat, să reții, să fotografiezi sau să desenezi pe loc, și să mergi apoi zîmbind spre casă, știind că ai o comoară în Camera Roll. Acum două săptămâni, conduceam mașina și în zona Pieței de zi (Piața Mare, cum îi spunem aici), mi-am văzut subiectul de la distanță, venind pe trotuar. Un cioban, trăsături aspre, vestimentație kitsch, frumos, dar chior. Cu petic pirateresc, negru, prins cu gumilastic, peste orbita presupus goală. Am știut instantaneu că vreau să-l desenez, dar nu aveam nici un loc de parcare și doar străzi cu sens invers cale de sute de metri. Am facut un ocol mare, în viteză, am parcat pe o straduță laterală, am descris, fugind, un cerc imens și i-am ieșit în cale în fața Pieței, unde știam că va merge. Și l-am fotografiat, și-l voi desena.
Aleg cu grijă detaliile care ajung în desen, elimin tot excesul vizual pe care o fotografie ți-l aruncă în față. Suntem suprasaturați de vizual, așa că am ales să culeg zone, detalii pe care le desenez ferind privitorul de excese grafice. Și astfel focalizez atenția mea și a celorlalți pe detalii care îmi zâmbesc. Ca șepcile amuzante ale celor doi copii din Păingeni, sau ca bicicleta de lemn de duminică, a lui Zsok Donat (ei asta da, să te numești Zsok Donat și să-ți faci velociped de lemn, firesc, nu?).
Ce-i cu Ocska ăsta?
Știu de Ocska (prescurtare de alint de la maghiarul „olcso”, adică „ieftin”), Talciocul de duminică, de când eram copil și mergeam cu tata. Uneori vindeam lucruri de prin casă, ceea ce mă scotea din pepeni pentru că eram extraordinar de timid și mă stresau negocierile cu cumpărătorii. E clasicul târg de vechituri plin de nimicurile pe care o treime dintre mureșeni adoră să le vândă, alta să le cumpere iar restul, să le indexeze cu privirea. Administrația locală a tot plimbat Ocska în ultima vreme: l-a scos din vechea lui matcă, de lângă digul Mureșului, l-a dus lîngă Hipodrom, și de curând l-a parcat în curtea fostei Garnizoane de Geniu, tot pe malul Mureșului, lucru care parcă, zău, i-a dat farmec: printre foste magazii de geniști, părăginite, alte regimente de geniști vând acum din efectivul prăfuit al Europei.
Mi-am propus de multă vreme să merg la Ocska: e bogat vizual, în special pentru ilustratorul care documentează fețe și caractere. E și foarte solicitant, pentru că tot timpul ai câteva perechi de ochi la pândă în jur, gata să surprindă intenția de cumpărare. Fiind tu însuți evaluat mereu, e mai greu să surprinzi, dar, grație metodelor lui Koci, pleci garantat cu telefonul plin.
Așa se aude Ocska (dați play cât vă uitați la ilustrații):
Așa se vede Oksca:
