Numărul româncelor a căror moarte poate fi pusă pe seama consumului de alcool este cel mai mare din Uniunea Europeană, arată analiza publicată anul acesta de Institutul Național de Sănătate Publică. Totodată, un studiu recent arată că bărbații din România sunt cei mai mari băutori la nivel global. Aceasta este povestea unei femei care care a băut mai bine de zece ani, până ce și-a dorit să moară, dar care a reușit să învingă dependența într-o țară unde alcoolismul e tabu.
„N-am crezut că n-o să mai beau niciodată, niciodată. Io îți dau sticla mea de votcă, tu ce îmi dai în schimb? Că trebuie să-mi dai ceva să pun în loc,” povestește Luminița. Are 71 ani, două fete și un nepot care o alintă „Bumița”. De 15 ani și jumătate nu mai bea alcool. Părul grizonant, tuns scurt, îi scoate în evidență ochii albaștri cenușii. Poartă ochelari de vedere, fiindcă două comoții cerebrale aproape i-au orbit ochiul drept. Are privirea unei persoane libere, pe care propria fragilitate a ajutat-o să înțeleagă cine e.
Casa din Giurgiu în care a copilărit avea curtea cât un trotuar, dar plină de flori, și încăperi aranjate cu mobilă sculptată. Acolo erau jilțul preferat al tatălui și o bibliotecă din care, la 12 ani, Luminița l-a frunzărit pe Balzac fiindcă voia să citească cărțile oamenilor mari. E a treia fiică a familiei, dar tot timpul s-a simțit tristă și singură, și nu-și aduce aminte să se fi jucat cineva cu ea. Mama ei avea o grămadă de reviste de modă cu imagini sepia, pe care Luminița le colora cu creioane de ceară. „Cum mă jucam cu surorile, cum mă băteau. Aia mijlocie mă bătea de mă rupea, încontinuu, ca mama. Asta vedea, asta făcea. Eram cea mică și nedorită, accident pentru că am fost fată. Tata voia băiat”. Părinții au lăsat-o mare parte a copilăriei în grija bunicii, motiv pentru care tot timpul s-a simțit mai apropiată de ea. „Târziu am descoperit de ce am fost premiantă și bursieră. Întotdeauna am vrut să demonstrez că sunt mai bună decât surorile mele, pentru că tot timpul auzeam las-o, mă, pe amărâta asta.” S-a mutat la București în 1965, după ce a intrat la facultatea de arte plastice, unde a studiat ceramica.
„Singuratica” locuiește în camera Luminiței: e o statuetă de ceramică solitară pe un piedestal, deasupra unei piațete pline de oameni modelați. A primit-o de la un prieten și i-a plăcut dintotdeauna, dar abia de curând a realizat că e simbolul izolării ei. Luminița și-a ales o locuință cocoțată la etajul nouă, de unde se bucură de apusul peste blocurile Dristorului. Când soarele e la asfințit, poți vedea particulele de praf prin razele care-i despart camera-n două. Canapeaua gri e un sanctuar de perne colorate. Cam așa e și vocea Luminiței, dinamică și calmă în același timp.
„Fumezi? Bei cafea? Ah, miroase casa a musafiri!”, spune ea încântată și merge grăbită în bucătărie, să aducă ibricul de cupru aburind. Așază cafeaua fierbinte pe tava din brațele unei statuete sub formă de majordom, rămas moștenire de la petrecerile mamei sale.
„Am adormit în clinchet de pahare”
„La noi în casă s-a băut, s-au dat petreceri de când eram mică. Am adormit în clinchet de pahare,” îmi spune. În 1965 s-a mutat la facultate în București și de fiecare dată când voia să meargă în vizită acasă, trebuia să-și anunțe venirea. Odată a uitat să le dea alor ei de veste și a înțeles rapid că nu era binevenită. „Am deschis frigiderul… pfai! Era jaf de mâncare acolo și cada era plină cu gheață și sticle.” Ai ei i-au zis că mai bine se urcă în următorul tren spre București. Păreau mai entuziasmați de petrecerea la care își invitaseră prietenii doctori, ingineri și căpitani de port, decât de vizita mezinei. Luminița și surorile ei nu aveau voie să participe la petrecerile adulților și abia din liceu au primit permisiunea de a mânca friptură alături de musafirii care aveau să lâncezească pe canapelele casei câteva zile la rând.
Luminița a încercat să-și construiască căminul sigur de care n-a avut parte în copilărie, dar la 33 de ani, în 1980, a divorțat de primul soț. În prima căsnicie a născut-o pe Raluca*. Fata a ales să rămână cu tatăl ei la separare. Luminiței nu i-a păsat că s-au dus lucrurile materiale - pe alea le putea reface -, dar și-ar fi dorit ca fiica ei s-o aleagă pe ea. Acum crede că pierderea căsniciei și a fiicei au fost unele dintre traumele principale care au determinat-o să bea. S-a recăsătorit în 1983 și a născut-o pe Andreea*, iar noul soț a plecat după o vreme să lucreze în străinătate și le-a abandonat. Deși nu s-au despărțit niciodată legal, plecarea soțului a afectat-o profund și dependența de alcool a început să se instaleze pe la începutul anilor '90.
Când s-a apucat de votcă, a rupt-o cu prietenii, și apoi, treptat, cu toată lumea. „Pentru că nu puteam să beau (în compania lor) și nici nu mai aveam ce să discutăm. Starea mea de bine era deranjată de discuții. Trăiam numai eu cu mine, nu aveam nevoie de altcineva.”
„Există o vorbă: nimic nu e mai urât decât femeia beată. Bărbații sunt priviți altfel”
„Cu pași mici. Așa ajungi alcoolic”, zicea ea calmă. Spune că a știut că e alcoolică atunci când a început să bea un sfert de litru pe zi la fiecare sfârșit de săptămână. Atunci când nu era cu fiica ei sau cu colegii de serviciu. Ca multe alte femei, evita să bea în public. „Există o vorbă, nimic nu e mai urât decât femeia beată. Bărbații sunt priviți altfel”.
Într-o sâmbătă, înainte de '89, Luminița a primit în vizită o prietenă apropiată care era asistentă șefă la psihiatrie în Târgu Mureș.
„Beam amândouă și la un moment dat îmi spune: «Bă, Luminița, nu te supăra, dar tu ești alcoolică.» «Da, știu.» «Și nu ți-e frică?» «Nu știu ce să fac. Ție la psihiatrie îți vin alcoolici, cum îi tratezi?» «Îi dezalcoolizăm.» «Așa, și? Pe urmă se apucă iar de băut, nu?» «Da.»”
Institutul Național pentru Abuzul de Alcool și Alcoolism din Statele Unite ale Americii definește tulburarea legată de consumul de alcool (alcohol use disorder - AUD) drept o afecțiune recidivantă și cronică a creierului. Persoana afectată are dificultăți în a controla consumul de alcool, nu se prea poate opri din băut, chiar dacă știe că-i afectează sănătatea, viața personală și cea profesională. Tulburarea poate varia de la ușoară la severă, iar recuperarea este posibilă indiferent de gradul severitate. Peste trei milioane de persoane din întreaga lume își pierd anual viața din cauza consumului de alcool, arată cifrele Organizației Mondiale a Sănătății. Ministerul Sănătății din România spune că 17.000 dintre aceștia sunt români, dar Institutul Național de Sănătate Publică crede că e posibil să fie vorba de mai multe persoane, doar că nu nu avem date destule. Nu există niciun sistem de monitorizare, deci nicio evidență exactă a persoanelor afectate de consumul de alcool.
Luminița crede că au fost cel puțin trei cauze care au făcut-o dependentă de alcool: singurătatea și neglijența emoțională din copilărie, instabilitatea sentimentală de care s-a lovit în ambele mariaje și dezamăgirea Revoluției: „Eram într-o depresie. Știam că am gafat din nou, că n-am reușit să construiesc nimic.”
După mai bine de zece ani neîntrerupți de băut, Luminița nu mai vedea nicio cale de ieșire din dependență. De multe ori privea cu jind în josul balconului, la asfaltul din buza blocului. „A venit perioada în care voiam să mor. Nu știam cum să ies din treaba asta și nu aveam curajul să mă sinucid, că uite, de la etajul nouă... M-am și gândit, nu în partea asta, că pe aici mai trec oamenii și impresionează; în partea astălaltă, unde-i curtea interioară nu circulă nimeni, e platforma de la restaurant. Mă gândeam că mă găsesc întinsă acolo. De multe ori m-am uitat peste fereastră, mi-a fost greu și am continuat să viețuiesc, că nu trăiam.”
Se izolase de prieteni, de familie și colegii de muncă. S-a considerat dintotdeauna o fire independentă, așa că și-a ales o profesie liberală, și se ocupa cu decorația pe ceramică. Serviciul de la Institutul de Cercetare, Proiectare Sticlă și Ceramică Fină nu mergea tocmai bine după revoluție și programul era flexibil, putea să lucreze o săptămână aproape non-stop, iar apoi să se relaxeze următoarele șapte zile. Tocmai lejeritatea asta i-a permis să lucreze de acasă și să se separe rapid de exterior. Când dependența de alcool a început să aibă manifestări fizice clare, și-a pierdut abilitatea de a lucra în detaliu: „Mâinile îmi tremurau tot timpul”. Și cum lucra mult din peniță, i-a devenit tot mai greu să muncească.
Relația cu fiicele ei a fost mereu complicată. Luminița spune că de-abia de curând s-a mai apropiat de Raluca, fiica din prima căsătorie. Legătura cu Andreea, cea mică, a început să se răcească când avea vreo 10-12 ani, din cauza consumului excesiv de alcool al mamei. Andreea o ruga să se lase de băut, dar Luminița deja nu mai era prea prezentă în lumea fiicei ei. „Făceam lucrurile care trebuiau făcute și atât.” Fiica o ruga, mama promitea, dar o ținea până la următorul pahar. Apoi îi zicea că e cuvântul ei, ea l-a dat, ea îl ia, când și cum vrea.
Acum, când se uită la anii ăștia, spune că au fost o încercare. „Nu mi-e rușine cu ei, am ieșit îmbogățită. Sunt mândră că sunt alcoolică.” Luminița spune și acum că e alcoolică fiindcă dependența de alcool e considerată o afecțiune care nu se tratează, dar se recuperează.
„E frig, mă doare… dacă am luat o votcă, totul e perfect”
De la începutul anilor '90 până în 2003, timp în care dependența ei s-a agravat, Luminița s-a internat singură de trei ori la spitalul de psihiatrie „Eftemie Diamandescu” din București, cunoscut ca Bălăceanca. „Io mă duceam acolo cu un litru de votcă în mine”. Internarea era autopedepsirea ei pentru că nu putea să se lase de băut singură. Petrecea o lună luând pastile și citind, fără să facă terapie sau să-i explice cineva ce înseamnă tulburarea legată de consumul de alcool. Era pauza organelor ei, o scurtă dezalcoolizare, nu o recuperare. „Aici înțeapă”, spune domol în timp ce-și duce mâna la piept. „E frig, mă doare… dacă am luat o votcă, totul e perfect. Te iert și pe tine, nici afară nu e așa frig, nu e nici prea lumină, nici prea întuneric. E o stare de bine. De ce să renunț la ea? În schimbul a ce?”
În timpul celei de-a treia internări la „cel mai al dracu’ spital de nebuni care există”, a fost vizitată de soțul pe care îl știa plecat la muncă în Maroc. Fata lor îl informase că mama e din nou la dezalcoolizare, așa că a venit să ajute. El a aflat despre Insula Speranței, centrul de reabilitare pentru femeile dependente de alcool, din satul Vurpăr (între timp mutat la Șelimbăr), județul Sibiu.
Acum 15 ani, într-o zi răcoroasă de primăvară, Luminița pleca din Bălăceanca către casa parohială aflată pe dâmbul de deasupra satului Vurpăr. O clădire dărăpănată, fără apă curentă, cu WC-ul în curte, unde iarna femeile spărgeau gheața ca să scoată apa din fântână, iar vara, când seca, coborau cele o sută și ceva de trepte în sat după apă. „Eram foarte nedumerită de ce-i acolo, dar era ideea că acolo mă fac bine. Era o șansă”.
Insula Speranței, parte din Asociația Crucea Albastră, al cărei președinte este preotul Constantin Necula, e singurul centru de recuperare din țară dedicat exclusiv femeilor dependente de alcool, droguri sau de medicamente. Alexandru Lașcău, consilierul și psihoterapeutul actual al Insulei, spune că îmbină mai multe tipuri de recuperare: modelul Minnesota (bazat pe cei 12 pași de la Alcoolicii Anonimi), cu terapia de tip cognitiv comportamental, analiza tranzacțională și expresia emoțională. Scopul lui e să încurajeze omul să-și înțeleagă trăirile. „Este un dialog care urmărește să-i crească conștientizarea și motivația pentru schimbare. Motivația nu e neapărat construită pe o bază spirituală. Ca terapeut, sunt doar un ghid care pune omul în temă și-l face să privească cu sinceritate avantajele și resursele fiecăruia.” De câteva ori pe lună, doamnele care au nevoie de un ghid spiritual sunt vizitate de preot.
Luminița era atee când a ajuns în 2003 la Vurpăr. A fost bulversată când terapeuta de atunci a centrului i-a spus să caute sprijin divin. „Primul pas e să ceri ajutor de specialitate - l-am cerut; al doilea e să recunoști că ești alcoolic. Deci pașii ăștia i-am făcut. Pasul trei, să ceri sprijinul divin, zic peste asta sărim, pentru că eu sunt atee convinsă”. Însă terapeuta, care atunci îmbina metoda Minnesota (o abordare spirituală care are la bază încrederea într-o Putere Superioară, care să ofere ajutor) cu alte tehnici de recuperare, i-a spus că e necesar să parcurgă toți pașii pentru a putea avea o terapie completă la Vurpăr. Așa că Luminița s-a dus la biserică. Trebuia să creadă în cva.
Se trezea duminicile de iarnă cu noaptea-n cap, cobora sute de trepte cu Chiva și Anastasia, colegele ei de centru, de la care spera să înțeleagă cum să creadă. Îi plăcea de ele pentru că îi ofereau răspunsuri simple: „Pe Dumnezeu nu trebuie să-l cauți, e în tine și în tot ce este în apropierea ta”. Ca să ajungă la biserică aveau de mers drum lung, prin beznă, împiedicate de hârtoapele drumului de țară. „Mergeai de te uita Dumnezeu până-n capătul ălalalt al satului. Ajungeam la o biserică unde era frig de-ți clănțăneau dinții în gură și stăteam în picioare. Nu ridicam ochii pe pereți fiindcă începeam să măsor cam câtă frescă recondiționată, câți metri pătrați ori atâția lei. Știam cum o să-mi zboare mintea. Stăteam cu nasu-n pământ, ascultam și nu înțelegeam nimic. Parcă vorbea într-o limbă străină, îți jur!”. O băbuță, cum îi zice Luminița, a chemat-o să stea lângă ea în strană, că vecina ei de scaun „avea un picior beteag” și nu putea veni la biserică. Băbuța o ținea de mână, îi spunea când să se închine și îi descifra limbajul popii. „Îmi dădea liniște, era atât de calmă și avea o mână caldă… mă simțeam apropiată de cineva, ocrotită.”
Luminița l-a cunoscut pe Dumnezeu din disperare. Și, prin disciplină, și-a impus să creadă. „Știam că asta e lecția mea și am făcut totul pentru ea. E ceva cumplit, să știi. Era tot un calvar, era tot un iad prin care treceam, căutându-l pe Dumnezeu”. Le-a cerut celor de acasă să-i trimită Jurnalul fericirii de Steinhardt, fiindcă voia să învețe cum să creadă. Acum spune că era, poate, și un fel de fugă de responsabilitate. „Așa a vrut Dumnezeu. Mie îmi convine teribil chestia asta, pentru că alcoolicul este un om lipsit de responsabilitate și atunci imediat prinde.” Credința în prezența divină a ajutat-o să se relaxeze. Până atunci simțea toată povara vinei pe umerii ei, era „tensionată și dintr-o dată Dumnezeu era cu mine, mă ajuta, gata, era responsabilitatea lui, știi?”.
„Abstinența ta trebuie să reziste în față la orice, înțelegi?”
În timpul celor șase luni pe care le-a petrecut la Vurpăr, Luminița a trecut prin nenumărate ore de terapie individuală, de grup și ocupațională. Insula Speranței funcționează pe principiul autogospodăririi, așa că femeile internate acolo trebuie să se ocupe de casă și masă, astfel încât să deprindă un program zilnic și să reînvețe cum să-și gestioneze timpul cândva ocupat de băut.
Dacă un dependent i-ar cere sfatul acum, Luminița i-ar spune să meargă la un specialist, nu la prieteni sau tovarăși de suferință. „Abstinența este o chestie foarte serioasă și foarte sensibilă, imediat se poate dărâma dacă nu e bine construită. Iar ca să o iei de la capăt... e greu și prima dată, darămite după ce ai avut o deziluzie în treaba asta. Trebuie să fie motivația aia solidă de tot ca să rămâi acolo. Trebuie să fii puternic cu viața care este aici pe pământ.”
Vorbește despre recompense și despre cum un dependent - sau poate fiecare persoană, de fapt - trebuie să învețe cum să-și ofere recompense singur, cum să se iubească și aprecieze fără nevoia de confirmări. „Să trăiești tu cu tine, să compenseze mizeria care este afară.” Mai spune că un dependent ar trebui să fie atent pe cine lasă în zona lui de confort, fiindcă dezechilibrele emoționale pot împinge la consum nociv. La externarea din Vurpăr, terapeuta a întrebat-o pe Luminița ce ar face-o să se apuce iar de băut. A zis că nimic, nici măcar moartea copiilor. „Abstinența ta trebuie să reziste în față la orice, înțelegi?”.
„Acolo m-am îndrăgostit de viață”
După cele 183 de zile petrecute la Insulă, Luminița a revenit pentru o scurtă perioadă în București. Curând a realizat că relația dintre ea și fiica cea mică, Andreea, mergea tot mai prost. Andreea se obișnuise să fie singură și nu mai avusese de mult prin preajmă o mamă prezentă, lucidă și sigură pe ea. Mezina, acum o femeie de 20 și ceva de ani, se confrunta cu un om pe care nu-l mai văzuse din copilărie. Egoistă, orgolioasă, indiferentă sunt cuvintele pe care Luminița le spune despre ea când se gândește la anii de alcool. La terapie a învățat să schimbe tocmai asta. Au decis împreună că e mai bine pentru ele ca Andreea să se mute cu chirie. Schimbarea a devenit necesară odată ce au înțeles că nu se mai cunosc și trebuie să acorde timp adaptării. Luminița era în plină recuperare și se lupta pentru schimbarea ei, iar Andreea se maturizase. Dintr-odată, erau amândouă puternice, pe picior de egalitate și trebuiau să învețe să-și negocieze relația. Timp de trei ani, interacțiunea dintre ele a fost minimă.
După ce a acceptat că la București nu o aștepta nimeni, Luminița s-a întors ca voluntară la Insula Speranței și a mai stat în satul din Sibiu încă șase ani și jumătate. I-a fost teamă că singurătatea apartamentului de la etajul nouă din cartierul Titan o va reapropia de votcă. Știa că recuperarea din dependență înseamnă dezvoltarea unui nou comportament, că băutul trebuia înlocuit cu altceva. Tocmai de aceea s-a gândit că întoarcerea în casa ei din București, locul unde obișnuia să bea singură, ar fi fost o vulnerabilitate pentru recuperarea ei. La Vurpăr avea șansa să ajute alte femei dependente, să simtă din nou că are un rost în viață și că e iubită. Acolo putea să-și reconstruiască încrederea în sine. „Am citit toată biblioteca psiholoagei, i-am mai tradus și cărți din franceză, articole.” Era un fel de asistent social, povestea cu femeile internate și se îngrijea ca ele să-și respecte programul zilnic. Uneori își petrecea serile la intrarea de la duș, verificând dacă femeile se spălau sau nu, fiindcă, spune ea, un alcoolic nu mai are nici măcar minimul respect față de sine - „după asta o să recunoști un alcoolic: nu se spală, fuge de apă.”
În casa Luminiței e liniște, se aude din când în când o ambulanță care gonește pe bulevard, dar în rest e o cutie izolată fonic. O ține-n poală pe pisica Anuța și caută prin amintiri în timp ce-i netezește blana. „Acolo, la Vurpăr, am trăit o mare iubire, exact sentimentul ăsta îl am… uite, mai am puțin și aproape îmi dau lacrimile. Acolo m-am îndrăgostit de viață. Ajunsesem să o urăsc. E așa de frumoasă pentru mine la 70 de ani, e superbă! Atunci voiam să mor. Acum vreau să trăiesc, vreau să trăiesc veșnic, acum îmi place.” 13 aprilie 2003 e ziua în care Luminița s-a lăsat de băut. Ziua renașterii, cum o numește ea.
Povestea Luminiței are un final fericit fiindcă ea chiar a vrut să recapete controlul asupra propriei vieți, a avut noroc de sprijin din partea familiei, iar financiar și-a permis o recuperare în ritmul propriu. Un raport al Organizației Mondiale a Sănătății estimează că în România există între două și trei milioane de consumatori abuzivi (dependenți, cei care beau nociv, persoane care suferă de tulburări legate de consumul de alcool și persoane ale căror morți au fost grăbite din cauza consumului), iar o cercetare publicată în luna august în The Lancet arată că bărbații români sunt cei mai mari băutori la nivel global.
„Sunt mândră că sunt alcoolică, pentru că sunt abstinentă. În clipa în care depășești faza asta cu alcoolismul începi să te înfrumusețezi, devii mai bun... înainte nu știam să mă apreciez. Trebuie să construiești unde vrei să ajungi. Alcoolul te face să te simți bine, dar găsește echivalentul la asta în viața reală, astfel încât să te simți bine fără să bei. Asta-i șmecheria.”
***
Numărul româncelor al căror deces poate fi atribuit consumului de alcool este cel mai mare din Uniunea Europeană, iar morții din rândul bărbaților ne situează pe locul al patrulea. Datele primite de la Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog arată că în 2017 au fost înregistrate doar 2.348 de externări cu „intoxicație acută de alcool” și 3.609 externări cu diagnosticul „dependență de alcool”, ceea ce înseamnă că ori nu sunt înregistrate toate cazurile, ori oamenii nu știu când, unde, cum și dacă să ceară ajutor. Din 1990 și până în prezent, România a avut 27 de miniștri de sănătate, dar cu toate astea încă nu există o strategie națională care să confrunte dependența de alcool, niciun centru de stat pentru recuperarea dependenților, iar accesul la servicii depinde de orașul și bugetul pe care-l ai. În 2015 a fost înființat „Consiliul național pentru coordonarea politicilor şi acţiunilor de reducere a consumului dăunător de alcool în România”, care până în prezent a avut două întâlniri.
ERATĂ: Link-urile corecte din infografic sunt http://www.alcohelp.ro/ro/ și http://www.alcohelp.ro/forum/
ALIAT a pus cap la cap o hartă la nivel național care include o mare parte a serviciilor, de stat și private, adresate dependenților.
*Am decis să schimbăm numele fetelor Luminiței pentru a le proteja identitatea, dar am folosit prenumele real al mamei lor.
Editor: Luiza Vasiliu
Mulțumiri Deliei Marinescu
Acest articol face parte din proiectul interdisciplinar „Consum excesiv”, creat în parteneriat cu platforma artistică independentă Frilensăr, și este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.
