Când am intrat ieri în Mall Plaza, la 16.30, am prins repetițiile pentru „concertul extraordinar” al Orchestrei Simfonice București, anunțat de Primăria Sectorului 6 de Ziua Națională a Culturii. „Eu port Dunărea cu mine mereu”, mi-a semnalat o soprană în rotonda mall-ului, explodând apoi într-o melancolie duioasă care-a făcut un cuplu să se unduiască odată cu valurile Dunării, în timp ce alții beau latte-uri la cafeneaua din apropiere, cu ochii pierduţi în smartphone-uri. Deși concertul urma să înceapă la 18.00, repetițiile au adunat câteva zeci de oameni. „Concert, concert, uite”, a spus cu entuziasm o femeie după ce-a intrat pe ușa rotativă.
Cât am făcut un tur al mall-ului și m-am pierdut, orchestra a dispărut. Scaunele-au rămas goale și câțiva oameni în așteptare. Oare muzicienii se duseseră să mai prindă ceva din Assasin’s Creed la Movieplex sau să bage nişte aripioare picante? Am ieșit să mă plimb cu întrebările astea-n minte și m-am întors cu zece minute înainte de concert. Muzicienii forfoteau acum cu instrumentele printre oameni și prin magazine, stăteau la poze, cântau pe scările rulante. Unul a intrat cu partenera lui și c-un arcuș în mână într-un magazin cu lenjerie intimă. Au inspectat sutiene și-au ieșit criticând calitatea lor. Totul era jovial, informal, nu era atmosfera aia solemnă, cu dress code şi statut, dintr-o sală clasică de concerte simfonice.
Apoi, o voce i-a anunțat pe shopper-i în difuzoare că va începe un „concert extraordinar”. Muzicienii și-au luat pozițiile pe scaune și-au făcut să răsune o oază de românitate într-o mare de branduri occidentale. Ochiometric, erau vreo 200 de oameni în public, pe trei niveluri. Nivelurile de sus păreau niște loje îndepărtate dintr-o sală de spectacol. Rapsodia nr. 1 a lui Enescu a planat peste sutienele de proastă calitate, importate de cine știe unde, însoțită de-o poză alb-negru cu marele compozitor român, care era proiectată pe un ecran mare. Apoi, soprana a venit la microfon să recite ceva din Eminescu. „Peste vârfuri, de Mihai Eminescu: (...) De ce taci, când fermecată inima-mi spre tine-ntorn?”.
A urmat Balada lui Ciprian Porumbescu, după care dirijorul a făcut o confesiune: „Există un film pe care-l iubim foarte mult: Mihai Viteazul. Mai ales pentru muzica lui Tiberiu Olah, care este părintele compozițiilor muzicale de film. Vom cânta un fragment din suita instrumentală Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia. Bineîțeles, e cu trompete și alămuri”. La final, dirijorul a precizat că printre noi se afla și un reprezentant al xerox-ului la care membrii orchestrei își trag partiturile, ca să mai degajeze probabil din atmosfera triumfalistă răspândită de domnitorul român, proiectat și el într-un tablou. A urmat ceva din Valurile Dunării, de Iosif Ivanovici, și Rapsodia nr. 2 a lui Enescu, pe acordurile căreia am auzit pe cineva spunând: „Lăsați-l pe Van Gogh, acuma sunteți la Ziua Națională a Culturii Române”.
În acest context, soprana a mai recitat de pe foaie încă un mare poem de Eminescu – Somnoroase păsărele –, iar dirijorul a anunțat Șase dansuri românești de Béla Bartók – „un om care ne-a arătat ce înseamnă să conviețuiești între oameni prin muzică și fără politică”. Pe ecranul din spatele lui scria mare, printre altele, „Primăria Sectorului 6. Alături de tine”. Înainte de finalul concertului, soprana care recitase până atunci a cântat un mix din mai multe, n-am reținut ce, dar știu că a revenit la Valurile Dunării. „Muzica e fericirea mea și vis mult visat...”. A încheiat cu ceva subțire și înalt care-a rupt – oamenii au explodat în aplauze și chiote. A mai fost un bis din Enescu și concertul s-a terminat, după circa o oră și-un sfert.
Per total, sunetul a fost mișto, muzicienii au fost profi și de comitet, iar publicul s-a simțit bine și-a aplaudat. Unii oameni au fost chiar pătrunși de emoție. Am ieșit mai câștigat decât dacă mi-aș fi luat niște căști pe care mi le doream, pentru că intrarea a fost gratuită și am evitat consumul. În plus, mall-ul e cam singurul spațiu cultural în cele mai multe cartiere bucureștene – iar Drumul Taberei, care găzduieşte Mall Plaza, e unul dintre ele –, aşa că astfel de iniţiative, ca cea de ieri, vin să umple un gol. Dar ar putea s-o facă altfel decât obişnuind oamenii cu aceleaşi mari creaţii româneşti şi pompând în ei simţăminte naţionale. La anul, de Ziua Națională a Culturii, aş vrea să merg, de exemplu, la un concert de punk în mall.
Fotografii de Ionuţ Dulămiţă, cu smartphone-ul.
