Titlul cărții lui Remus Boldea, A râs și tata (Trei, 2022), spune două lucruri. Pe de o parte, el sugerează că o calitate a acestui debut este accesibilitatea, pe care o întâlnim din plin în prozele scurte din volum. Pe de altă parte, ne mai zice și că avem de a face cu niște texte amuzante și lejere. Or, aici văd o ironie amară. Dacă râdem la povestirile lui Boldea, o facem cu jumătate de gură.
Într-o cronică pe care am scris-o despre volumul lui Bogdan Munteanu, criticam destul de dur așa-zisa modă a cursurilor de creative writing, întrucât vedeam în ea principalul vinovat din spatele unei uniformizări deranjante în peisajul prozei de azi. Ulterior, Victor Cobuz a adus câteva nuanțări bine-venite acestei discuții într-un articol din Observator cultural. Dincolo de dezbaterea stârnită, mi se pare importantă și sinteza pe care a făcut-o Cobuz argumentului meu.
Într-adevăr, sunt două probleme mari pe care le-am lansat în recenzie. Prima este formală: mă arătam nemulțumit de rețeta literară pe care cursurile cu pricina au ajuns să o „vândă” scriitorilor. A doua este ideologică și, după mine, ceva mai importantă. Noua proză românească riscă să devină apanajul unei culturi liberale și cumințele, pentru care literatura este doar o chestiune de uz domestic. Într-adevăr, poate am părut naiv: cine mai citește literatură în epoca post-tranziție dacă nu această clasă de mijloc binecuvântată cu timp, resurse și educație? N-ar fi cam dubioasă din punct de vedere etic o literatură despre marginali când publicul-țintă este, mai mult sau mai puțin, unul privilegiat? Sunt întrebări bune, dar nu cred că aspectele acestea trebuie să ne facă să ne culcăm pe o ureche. Cu alte cuvinte, cred că este necesară o problematizare continuă a opticii prin care citim lumea socială.
Din acest motiv, mi se pare bun debutul lui Remus Boldea, noul produs al cursurilor ținute de Florin Iaru și Marius Chivu. În ciuda așteptărilor mele, A râs și tata reușește să pună în dialog instrumentarul creative writing cu aspectele sociale despre care vorbeam mai devreme. Din punct de vedere al conținutului, sunt proze despre băiețeală, cu beții în Vama Veche („Mereu fără bani în ultima zi”), personaje machiste („Prieteni”) și combinații eșuate („3 în 1”). La o lectură mai atentă, observăm că în centru se află viața la periferie: e un volum despre oameni care, în ierarhia tranziției, n-au atins neapărat pragul de jos, dar tot s-au trezit în zona precară a lanțului trofic.
În ceea ce privește forma, avem de a face cu o colecție de proze scurte lucrate în stilul aerisit al realismului minimalist. Povestirile sunt montaje fragmentate, ce ajung să construiască universuri sociale de sine stătătoare, specifice anilor 2000 și 2010 în provincie (când apar narațiuni despre copilărie) sau în București (în poveștile din tinerețe sau din era Covid). Personajele sunt prezentate într-un mod mai degrabă comportamentist, fără analize psihologice. Adesea, naratorul are tendința de a rupe firul acțiunii în puncte strategice, care promit deznodăminte multiple. Dar, până aici, nu am zis nimic nou: este doar pachetul de bază al unei colecții de proze catchy. Însă există câteva lucruri care scot A râs și tata din cușca rețetei pe care o aplică.
Consider că Boldea reușește să creeze un tip special de tensiune în prozele sale, iar motorul acestei intensități se află în relațiile dintre actorii întâmplărilor. Personajele din A râs și tata, deși pot părea mostrele unui exotism local (a se vedea cazul dubios-romanțat al cerșetorului Nea Bebe), sunt de cele mai multe ori excelent construite. Ele reușesc să întruchipeze, fără caricaturizări și simplificări ridicole, tipare umane din medii foarte diferite. De la bătrânul care și-a cumpărat un sicriu neîncăpător la reducere din povestirea „Măsurători” până la Radu, „mentorul” sexual al naratorului și cititor avid de Cioran în „3 în 1”, ori de la Djani, prietenul sinucigaș care și-a „ratat” viața din cauza alcoolului și pariurilor în proza „Lucru pe text”, până la Daniel, băiatul cu leucemie care și-a dedicat ultimele luni din viață culturismului și agățatului: toate aceste fețe compun un inventar reușit al contemporaneității. Nu neg, variații ale acestor caractere au împânzit ficțiunea românească a ultimelor decenii, însă ceea ce reușește Boldea să facă este să le repună în valoare sub forma unor „pastile” narative captivante. Uneori, prozele pot fi amuzante. Dar, de cele mai multe ori, sunt șocante și intense, în special când pun în lumină situații problematice sau morbide.
E de apreciat faptul că, în povestirile lui Boldea, tensiunea nu este căutată cu insistență de narator, ci răsare spontan din teatrul social. De exemplu, dacă proza „Efort nerăsplătit” pare că își îndrumă cititorul către o lectură univocă, unde iese în evidență paralela dintre două sinucideri – una unanim regretată, a unui elev popular din liceul personajului-narator, și cealaltă ignorată, a unei fete mai sărace din aceeași școală –, un element care rupe așteptările lectorului este cinismul cu care vede personajul-narator situația. Nu doar că acesta o reduce pe colega sa la statutul de „primă tipă căreia i-a atins sânii”, dar vede și situația traumatică a morții sale ca fiind doar o ratare a șansei „de a nu mai fi virgin”. Punctul de fugă aici – precum și în celelalte proze – nu e neapărat tragismul situației, ci suprapunerea incomodă a unor moralități contradictorii.
Aici mai intervine un aspect al textelor din A râs și tata. Este vorba de modul în care își încheie Remus Boldea povestirile, care adesea promite o depășire a tensiunilor acumulate. Mesajul nu este unul „umanitar”, deoarece conflictele nu se rezolvă per se, iar personajele principale nu trec prin schimbări radicale. În schimb, strategia de detensionare este anularea prejudecăților sociale printr-un gest rapid și eficient. De pildă, nedreptatea socială din proza discutată mai sus este revelată naratorului printr-o comparație abuzivă făcută de un profesor („Teodorescu ăla a fost băiat bun, nu ca tine. Păcat de el”). În alte locuri, așa-zisele „idiosincrazii” ale personajelor (competiția masculină, violența, gelozia, promiscuitatea etc.) sunt dinamitate nu prin corectare sau denunț, ci prin acceptare. Putem observa că, pentru Remus Boldea, empatia nu e un principiu abstract, ci își găsește rădăcinile direct pe teren, în interrelaționări imperfecte și cu rest. În A râs și tata, ieșirea din băiețeală se face, în mod paradoxal, tot prin băiețeală.
Imagine principală preluată de la Pexeles.
