Universitatea din Paris – prima de felul ei și multă vreme cea mai celebră, chiar și-n vremi când încetase să fie cea mai bună – n-a fost o apariție spontană și nici ideea unui singur om. A apărut, cum apar toate lucrurile bune, fără planificare birocratică și ca produs fericit al unei sume de întâmplări, personalități și practici în care nu i se putea neapărat citi, dacă te-ai fi uitat la ea dinspre secolul XII, viitoarea existență. Intervalului în care a apărut i-a fost dat acum un secol numele de Renaștere – tot de-atunci datează aproximativ Magna Charta, cruciadele, încă interesantul Frederic al II-lea, despre care Nietzsche spunea că e primul european, traducerile esențiale din arabă, care au adus filozofia greacă în latină, și – pe temelia lor – filozofia scolastică.
Rege în Franța era în aceeași vreme un individ la fel de abil ca Frederic, capețianul Filip August – care-și puse semnătura pe actul de naștere al universității în jur de 1210. Înainte de înființarea universității pariziene, existaseră forme de educație superioară în capitala regatului, asociate și ele tot bisericii. Abațiile și catedralele organizau de multă vreme cursuri cu clerici abili intelectual pentru oricine era dornic să-i asculte. Unii dintre ei erau foarte celebri, ca „Avelar”– care, cum ne spune poemul, „fu scopit” pentru legătura cu Héloïse și acuzat, nu din această pricină, de erezie în repetate rânduri și cât pe-aci să moară excomunicat, dacă nu l-ar fi salvat un venerabil abate al vremii, la Cluny, unde de altfel își și dădu duhul puțin mai târziu.
Liderii acestor școli concurau între ei intelectual și pentru studenți; pe unii venea lumea să-i vadă de la mare depărtare și să-i audă descâlcind problemele spinoase ale teologiei și tradiției creștine. Înainte de înființarea universității vor fi existat deja mari școli, ai căror studenți se organizau singuri în națiuni, în funcție de locul de proveniență. Erau în orice caz suficient de multe încât să facă să apară tensiuni între orășeni și corpul de studenți. Până în zilele noastre, orice mare oraș universitar este un potențial centru de manevră politică și răzvrătire ideologică, fie că vorbim de colegiile woke din Americi sau universitățile tehnice din Teheran. În Parisul secolelor XII-XIII, lucrurile nu stăteau foarte diferit, din pricină că dinamizarea intelectuală coincide ori cu scandalul, ori cu erezia. Cu scandalul – pentru că cei educați își cunosc mai bine și își apără cu gelozie drepturile, cu erezia – pentru că le place să pună la îndoială chiar și ce nu pare c-ar putea fi pus.
Filip August oferă dreptul de corporație noii universități ca urmare a unui astfel conflict între studenți și orășeni, când se decide să ia partea studenților și să le ofere privilegiul de a fi tratați drept clerici, scoțându-i astfel de sub autoritatea directă a notabililor laici. Unui legat papal – Robert de Courçon – nu-i rămâne decât să consfințească această stare de fapt câțiva ani mai târziu.
Așa începe povestea de opt secole a universității pariziene, pe care ne-o detaliază în toate aspectele ei tehnice Olga Weijers în cartea de față. Universitatea – cu asociațiile ei ca de ghildă, cu rectorii, cu diplomele și însemnele ei este o invenție fără precedent în Europa. Școlile antice avuseseră și curriculum, și studenți, și profesori, dar nu fuseseră niciodată integrate în aparatul de stat ca spații oficiale de calificare profesională; Quintilian pare să fi fost printre primii plătiți pentru profesoratul de retorică direct din trezoreria statului. Lucrul ăsta se întâmplă mai ușor în Evul Mediu european fiindcă administrația regală franceză depindea deja în bună măsură pentru treburile ei oficiale de circuitul clerical. Spre deosebire de preoții analfabeți ai Estului ortodox, în Vest parohii puteau citi, atunci când n-aveau de-a dreptul studii superioare, așa că era numai firesc să fie logofeți prin cancelarii. Când Filip August acordă clericilor, monahilor și teologilor din Paris privilegiul educației superioare nu face decât să întregească o simbioză stat-biserică deja existentă.
Un paradis al învățaților. Universitatea din Paris în Evul Mediu
La fel, noua universitate pariziană preia prestigiul și studenții vechilor școli de pe lângă marile catedrale (dintre care cea mai importantă era Notre-Dame), neavând nevoie să și-i caute în altă parte. Altfel, titulatura pare să fi fost pentru o vreme singurul lucru oficial la universitate, pentru că la începuturi n-o să aibă nici măcar sediu. Universitatea era – inițial – compusă din colegii, construite de obicei în jurul unor moșteniri pecuniare și latifundiare generoase lăsate de aristocrații vremii. Colegiile Sorbona și Navarre sunt numite așa după filantropii care le făcuseră posibile și, tot în funcție de banii pe care-i aveau la dispoziție, erau mai mici sau mai mari. Dar mai ales la început studenții se întâlneau în săli închiriate, în anexe de biserici, pe baloți de paie. E un lucru curios la istoria universității pariziene că, în vremea ei incipientă și de mare prestigiu, profesorii ei erau săraci și studenții își luau note, dacă aveau bani să-și cumpere hârtie, pe genunchi. Cu timpul, numărul colegiilor, și-aici, și la Cambridge sau Oxford, au tot crescut, de la câteva la multe zeci și universitatea însăși (ca organizație supracolegială) are să ajungă mult mai bine organizată și mai bogată, dar în primele secole, forma, programele de studii, legăturile ei cu autoritatea se află într-un echilibru precar.
Deși subsumată oficial bisericii și regalității – de unde magiștrii își primeau dreptul de predare (licentia docendi) și protecția, respectiv – echilibrul acesta precar a făcut pentru o vreme ca nici papa, nici regele să nu poată s-o controleze așa cum și-ar fi dorit. Regalitatea era interesată de universitate pentru că-i oferea birocrați și aducea bani și prestigiu capitalei, dar pe de altă parte studenții îi dădeau bătăi de cap și se vedea nevoită să aleagă des între ei și orășeni; biserica era interesată să facă din universitate un centru de iradiere teologică pentru dreapta credință, dar pe de altă parte universitarii nu acceptau mereu cu ușurință dictatele ei dogmatice. Universitățile italiene au rezolvat uneori problema demografică mutând universitățile în afara orașelor, iar biserica a rezolvat uneori problema ereziei printre cărturari cu instrumentele ei predilecte: amenințarea, excomunicarea și mai lipsita de eleganță chiar dacă foarte eficienta ardere pe rug.
Nu e de mirare deci că în contextul acesta intelectual dinamic, apar conflicte dese între cărturari și oficialități. Nașterea Cambridge, de pildă, e legată de o emigrație intelectuală din Oxford, unde scolasticii nu se înțeleseseră cu autoritățile locale. Și din Paris vor pleca la început pentru câțiva ani, când simt că drepturile nu le sunt respectate. Mai mult, și aici și-n alte părți, biserica e foarte atentă cui dă dreptul de predare și nu iartă pe cine crede că abuzează de el. Olga Weijers dă exemple grăitoare din întreg secolul XIII cu genul de interdicții puse în aplicare. În 1272, profesorii facultății de arte erau avertizați global că „niciun magistru sau bacalaureat al facultății noastre nu trebuie să pretindă să determine sau chiar să dispute o chestiune pur teologică, depășind astfel limitele care i-au fost stabilite”. Printre pozițiile pe care era interzis să le aperi de la catedră se numărau, tot în anii ’70, „primul om n-a existat niciodată”, „abstinența nu este în esență o virtute” și, preferata mea, „discursul teologilor se bazează pe născociri”. De unde se vede ce chestiuni puteau să fie curente în discuția intelectuală a Parisului din secolul XIII și că, dacă lași o mână de oameni inteligenți să discute într-o clădire vreme de câțiva ani, unora le va da prin cap să pună la îndoială mare parte din cunoașterea moștenită.
Acest joc al libertății și-al cenzurii va fi de altfel definitoriu pentru universitatea europeană până târziu în secolul XIX. În umanism, teologii universităților germane exmatriculau din universități profesori de arte care îndrăzneau să avanseze prea mult în discuțiile teologale. Nu era obișnuit pentru oameni de stat chiar și din secolul XVIII să le scrie universitarilor cu indicații despre ce să spună în chestiunile religioase. Verger, cu o carte mai bună decât asta, publicată tot la Polirom, în 2019, citează pe viitorul papă Bonifaciu al VIII-lea, spunându-le dascălilor parizieni, cu ocazia unui alt conflict: „Curtea de la Roma, decât să revoce privilegiul [Fraților cerșetori], mai degrabă ar distruge Universitatea din Paris. Noi nu am fost chemați de Dumnezeu ca să acumulăm știință sau să strălucim în ochii oamenilor, ci pentru a ne mântui sufletele”. La fel, sugestiile din statute sunt mereu: iată ce nu puteți preda. În rest, le puteți preda pe celelalte, „cu excepția cazurilor contrare credinței”.
Dar intelectualul european – că va fi umanist, iluminist sau romantic – e prea neliniștit și curios ca să se supună cu inimă ușoară cerințelor oficiale. Universitatea europeană a avut mereu norocul acesta, fie el și parțial, că savanții ei – chiar și când au fost religioși – au preferat uneori mai degrabă să plece decât să asculte și să chestioneze decât să întărească. Unii au plătit pentru asta cu viața, alții doar și-au pierdut locul de muncă – și e poate cel mai interesant lucru aici că a existat o vreme în educația superioară a Occidentului când luarea unei poziții filozofice era mai întâi de toate o chestiune de curaj.
Cartea e foarte bogată în detalii, dar un pic cam didactică. În paranteză fie spus, toată piața de carte comercială românească suferă de acest sindrom propedeutic, adică nu poate cu adevărat să absoarbă decât introducerile, pentru că în afara câtorva domenii de expertiză unde s-a format masă critică, nu prea există piață de deschidere și nici specialiști care să recepteze literatura de specialitate; atâta vreme cât recuperarea unor domenii de cercetare va depinde de editurile generaliste, cercetarea românească n-o să facă progrese.
Cartea lui Weijers dă însă, pentru cine e interesat, o mulțime de informații, mai ales în a doua ei parte, despre viața materială și socială a universității pariziene. Aceste detalii – manuale, curriculum, cariera profesorilor, felul în care se purtau discuțiile – sunt cât se poate de interesante, dar în linie cu didacticismul ei, rămân propedeutice și ele. Și cealaltă carte publicată la Polirom despre universitățile medievale, a lui Verger, e introductivă, deși mai bine scrisă și mai ușor de parcurs pentru cineva care vrea o inițiere narativă în subiect. Sunt însă amândouă cărți esențiale cui vrea să afle mai multe despre poate cea mai importantă moștenire a Evului Mediu în Europa.
Imagine principală generată cu Midjourney AI.
