Am fost la o conferință despre masacrul evreilor la Odessa - un episod din istoria României în al Doilea Război Mondial de care ne ferim să ne-aducem aminte. Sau de care pur și simplu nu știm.
Străzile orașului Odessa sunt luminoase, ca ale oricărui port la mare. Orașul ucrainean mai păstrează și-acum ceva din eleganța fin de siècle a palatelor impunătoare, neoclasice. Când m-am plimbat pe străzile astea, în primăvara lui 2018, nimic nu mi-a amintit de carnagiul pe care l-au comis aici compatrioții mei, în toamna anului 1941.
Contestat de negaționiștii Holocaustului, masacrul comis de trupele române și germane la Odessa, în timpul ocupației asupra orașului, e, spun istoricii și cercetătorii, de netăgăduit. O demonstrează mărturiile supraviețuitorilor și documentele de arhivă. O arată fotografiile cu formarea ghetoului din Odessa, cele cu evreii spânzurați în piețele publice, împușcați la zidurile propriilor case sau lăsați să putrezească demonstrativ pe străzi. Avem ordine de genocid date de mareșalul Antonescu și ale comandanților săi. Avem documente la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care atestă cele peste zece procese ale criminalilor de război condamnați pentru uciderea evreilor la Odessa.
Și, cu toate astea, alegem să uităm. Să trecem sub tăcere. Să negăm.
Miercuri, pe 13 iunie, în mica bibliotecă a Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor în România (CSIER), istoricii Adrian Cioflâncă și Florin Stan au scos la lumină câteva dintre dovezile incontestabile ale masacrului. Alături de ei a participat și Radu Jude, al cărui viitor lungmetraj, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, atinge subiectul masacrului. Jude, care a mai regizat mult-premiatul Aferim!, lungmetraj despre sclavia romilor în Țările Române, a spus că nu știe de ce a făcut un film despre incidentul istoric. Că e o aroganță să spui: „Am făcut filmul ca să nu se mai repete [istoria]”. N-avem nicio garanție că nu se va mai repeta. Cu toate acestea, poate e bine să încercăm să înțelegem de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat deja.
Am fost la conferința „Masacrul de la Odessa – Istorie, memorie, reprezentare”, ca să încerc să înțeleg de ce militarii români au ucis atâtea zeci de mii de evrei odessizi și basarabeni și de ce ne e încă atât de greu să admitem asta. Am plecat de acolo cu cinci posibile răspunsuri.
Asediul forțelor armate române și germane asupra Odessei, care a durat între 8 august și 16 octombrie 1941, s-a terminat cu o „victorie fără glorie”, spune istoricul Adrian Cioflâncă. Hitler îi ceruse lui Antonescu să continue lupta dincolo de Nistru, iar comandantul român, după eliberarea centrului și sudului Basarabiei, i-a răspuns Führerului că va merge „până la capăt”. Din punct de vedere strategic, Odessa era importantă, pentru că era esențială pentru coordonarea operațiunilor sovieticilor și era aproape de granițele României.
Numai că rezistența odessizilor s-a dovedit peste așteptările lui Antonescu. Asediul de două luni asupra orașului a culminat cu un masacru, între 22 și 24 octombrie - „o orgie a violenței”, cum îl numește tot Cioflâncă. Mai bine de 100.000 de evrei fugiseră deja din Odessa cu Armata Roșie, însă aici se refugiaseră cei izgoniți de români din Basarabia. După masacru, peste 22.000 de cadavre au fost găsite în gropi comune după război, iar printre ele nu se numărau și ale celor 5-10.000 de evrei incinerați în barăci la Dalnic.
1. Nu încape îndoială că românii au făcut Holocaust la Odessa
Există imagini cu Mareșalul Antonescu vizitând frontul de la Odessa. Mai știm din documente de arhivă și că a dat ordine ca evreii să fie uciși „cu norma”, explică Adrian Cioflâncă, directorul CSIER și unul dintre istoricii români preocupați de antisemitism în trecutul neamului. Dar ce le dă apă la moară negaționiștilor e că nu avem cifre exacte. Câți evrei au murit la Odessa? Cioflâncă spune că, dacă în iunie 1941 mureau câteva zeci pe lună, în iulie și august crimele au ajuns de ordinul sutelor, iar în septembrie și octombrie vorbim deja de zeci de mii de victime. Conform cercetătorilor care semnează volumul Mareșalul Antonescu la Odessa, românii ar fi ucis 19.000 de evrei în primele trei luni de război și alți 20.000 după cucerirea Odessei.
Declicul a venit imediat după instalarea trupelor române în clădirea NKVD-ului din Odessa. Deși unii dintre ofițeri s-ar fi opus și ar fi semnalat că nu-i o idee bună să-și facă tocmai acolo cartier general, comandantul Glogojanu a insistat că transmit astfel un mesaj locuitorilor orașului. Glogojanu, alături de alți 16 ofițeri, a fost una dintre cele 67 de victime ale aruncării în aer a clădirii, pe 22 octombrie 1941. A explodat atunci o mină controlată prin radio, pe care Armata Roșie o plantase acolo încă dinainte să părăsească orașul.
Românii au dat imediat vina pe bolșevici și pe evrei și au trecut la fapte. Pretorul orașului, Mihail Niculescu, supranumit și „Coca-Călăul”, a dat ordin ca pentru fiecare ofițer ucis să se omoare 200 de evrei, pentru fiecare subofițer 100, iar pentru fiecare soldat 50, precizează istoricul Adrian Cioflâncă. În total, 22.500. S-au făcut razii în case, oamenii au fost spânzurați de balcoane și felinare, iar cei care nici măcar nu știau nimic despre atac, la periferie, au fost împușcați pe loc. Pe Bulevardul Aleksadrovski au fost spânzurați circa 400 de oameni. Și ăsta a fost doar începutul.
2. Mareșalul Antonescu știa foarte bine că trupele române masacrează evrei la Odessa
Una dintre teoriile preferate ale negaționiștilor e că Mareșalul Antonescu, condamnat la moarte și împușcat pe 1 iulie 1946 pentru represiunea sângeroasă împotriva civililor din Odessa, habar n-a avut ce făceau trupele române acolo. Teoria se vehiculează din cauză că procesele organizate de comuniști ar fi fost făcute în pripă, iar condamnații (Antonescu, prim-ministru la acea dată; Gheorghe Alexianu, guvernator al Odessei; și Nicolae Macici, comandantul garnizoanei) n-ar fi avut parte de un proces corect.
Indiferent de condițiile în care au fost judecați și condamnați respectivii pentru crime de război, realitatea este că Antonescu era profund antisemit și foarte în temă cu ce se întâmpla la Odessa. Istoricul Florin Stan amintește de o scrisoare despre frontul din Odessa trimisă de Ion Antonescu lui Mihai Antonescu (nu erau rude), în care spune: „Și războiul în general, și luptele de la Odessa în special au făcut cu prisosință dovada că Satana este Evreul.” (5 septembrie 1941) În plus, există un ordin de genocid emis pe 24 octombrie 1941 de colonelul Davidescu, șeful de cabinet militar al lui Antonescu.
„Telegramă cifrată nr. 563 Pentru generalul Macici”. Drept represalii, dl. Mareșal Antonescu ordonă:
1) Executarea tuturor Evreilor din Basarabia refugiați la Odesa.
2) Toți indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 (302 858) din 23 Octomvrie 1941 care nu au fost încă executați, precum și alții ce li se pot adăuga vor fi puși într’o clădire minată anterior și care va fi detonată. Se va efectua această acțiune în ziua înhumării victimelor noastre.
3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi fost citit.”
Se pare că Macici a respectat ordinul – mai puțin punctul al treilea.
3. Românii n-au ucis evrei doar împușcându-i sau spânzurându-i
Poate cel mai sângeros episod al masacrului de la Odessa a avut, de fapt, loc lângă oraș. Ordinul de mai sus a fost pus în aplicare chiar în ziua aceea la Dalnic, după cum povestește căpitanul Ovidiu Anca, martor al incidentelor, într-un interviu filmat în 2003, acordat istoricului Harry Kuller. Am văzut la CSIER cele aproximativ 20 de minute filmate cu Anca – cel care a descifrat telegrama de mai sus. Bătrânul fost militar a spus că n-a asistat la masacru în sine, dar că a văzut mormanul de bijuterii de pe masa unuia dintre generalii care-au coordonat operațiunea de la Dalnic. Apoi povestește ce a auzit atunci de la colegi și comandanți cum au fost uciși evreii.
Cei peste 20.000 de evrei (sau 40.000, conform altor surse) au fost escortați de pretorul orașului și de locotenent-colonelul Nicolae Deleanu la Dalnic. Pe primii 50 de evrei i-a împușcat Deleanu cu mâna lui. Pe ceilalți i-au băgat în patru barăci. Inițial, au găurit pereții barăcilor și i-au mitraliat, însă mureau prea puțini. Așa că au turnat benzină în barăci și le-au dat foc oamenilor. Doar pe cea de-a patra au detonat-o simbolic, cu o grenadă, la 17:45, aceeași oră la care sărise în aer și comandamentul militar.
4. Pe evreii pe care nu i-au exterminat pe loc, românii i-au băgat în ghetou
Istoricul Adrian Cioflâncă spune că Mareșalul Antonescu a ordonat uciderea în masă a evreilor din Odessa pentru că acolo se refugiaseră evreii din Basarabia, tocmai ca să scape de trupele acestuia. Ca atare, Antonescu era și furios că-i scăpaseră. Imediat după intrarea armatelor române în oraș, explică istoricul, casele evreilor au fost însemnate, iar pe 19 octombrie, toți evreii erau în ghetoul organizat la închisoarea din oraș.
Din acea zi, evreii (prin asta înțelegându-se și persoanele care aveau fie și un singur înaintaș de origine evreiască, pe linie maternă sau paternă) au fost trimiși în lagăre de pe tot cuprinsul Transnistriei. Cel mai important era la Bogdanovka, dar s-a organizat unul și în zona săracă a orașului Odessa, la Slobodka. Acolo oamenii n-aveau toți loc în case, așa că mulți au murit de frig, în stradă, în iarna dintre 1941 și 1942. În 1943, când evreii din lagărele din zonă au început să primească ajutor de la organizații evreiești din România și condițiile de trai li s-au îmbunătățit, mai rămăseseră în viață 600 din Odessa. La începutul ocupației româno-germane erau 60.000, auto-declarați și înregistrați la ordinul autorităților.
})
Lagărele din Transnistria. Dennis Nilsson, CC BY 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=5995074
5. Următorul film al lui Radu Jude, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, nu reconstituie masacrul
Deși conține imagini de arhivă și secvențe în care o echipă de actori și figuranți încearcă refacerea unor momente istorice ale ocupației, la Muzeul Militar din București, regizorul a explicat că nu ăsta a fost demersul lui. Filmul, al cărui titlu e un citat direct din Mihai Antonescu, spune povestea documentării și punerii în scenă a Masacrului de la Odessa de către o tânără regizoare de teatru, în Bucureștiul de azi.
Jude și-a prefațat intervenția de la CSIER cu gluma că, deși nu e evreu, devine unul, încet-încet „pentru negaționiști. Mă ajută și numele.” Precedentul lungmetraj al lui Jude, o adaptare liberă după romanul evreului Max Blecher, Inimi cicatrizate, redă insinuant atmosfera antisemită din România interbelică. Despre viitorul său film, regizorul a explicat că orice reprezentare cu pretenții de reconstituire, de adevăr istoric, a unei astfel de tragedii, e imposibilă. Realitatea nu poate fi redată unu la unu, iar tentativele de redare ar fi în primul rând grotești prin violență și apoi neizbutite, pentru că n-ar putea să transpună întreaga realitate. „Cum putem reprezenta o crimă în masă?”, s-a întrebat retoric Jude.
În plus, reprezentările mitologizate pot să facă mai mult rău decât bine. Dalnic, spune Cioflâncă, a devenit loc de pelerinaj în perioada comunistă, iar la Tiraspol există un vagon de tren-muzeu, care amintește de masacru. Discursul muzeal e, însă, rudimentar și ideologizat – o glorificare a comuniștilor. Cât despre ștergerea incidentului din memoria colectivă a românilor, istoricul amintește că în Oglinda, filmul lui Sergiu Nicolaescu despre Antonescu, singura referire la masacru e voalată. „Am fost de acord”, spune Mareșalul în film, „cu acei evrei care locuiau în Basarabia și nu știau o boabă evreiește.” De acord cu uciderea lor, s-ar subînțelege. Dar replica poate primi și sensul diametral opus. Or realitatea e destul de clară. „Ceea ce s-a întâmplat la Odessa e un arhipelag al crimei”, spune istoricul.
Imagine principală: Soldații români intră în Odessa, via Historia
