Scris şi regizat de Woody Allen, avându-l (surpriză!) tot pe Woody Allen în rolul principal, Zelig e un mockumentary acid în tonuri alb-negru, în care ficţiunea şi realitatea se combină că să spună aceeaşi poveste: cu toţii tânjim după dragoste şi acceptare, doar că depunem eforturi diferite în direcția asta. Bântuit de nevroze (sau psihoze, medicii nu s-au putut decide), Leonard Zelig duce lucrurile la extrem şi devine un cameleon uman care împrumută accentul, trăsăturile şi psihologia celor din jur, glisând lejer între ideologii, naţionalităţi și profesii. Bine camuflat în idei şi ţinute de circumstanţă, Leonard e omniprezent în viaţa mondenă a secolului XX. Îl poţi găsi în cele mai bizare locuri şi împrejurări: la o petrecere unde e studiat cu atenţie de F. Scott Fitzgerald, într-o fotografie cu Eugene O’Neill, la balconul Vaticanului, în anturajul Papei Pius al XI-lea, printre acoliţii lui Hitler, la unul dintre mitingurile fasciste de la München. Dacă s-ar fi născut un secol mai târziu şi pe alte meridiane, probabil l-am fi văzut în staff-ul de campanie al doamnei Firea, zâmbind timid dintre trandafiri.
Zelig se mulează abil pe chipul şi tonul interlocutorilor, se camuflează perfect în mulţime, fabrică discursuri din idei de împrumut şi, în general, face tot posibilul că să fie asimilat de societate. După o copilărie petrecută între pedepsele părinţilor şi batjocura vecinilor, în care nimic din ce făcea nu era îndeajuns şi nimic din ce spunea nu părea relevant, singura cale de a fi plăcut şi acceptat pare să fi ramas izomorfismul ăsta, plierea sinelui după mediu până la aplatizarea completă.
Mai mult decât acceptare, societatea îi oferă celebritate şi admiratori: cetăţeni care vor să-i privească pe viu metamorfoza contra unei sume modice, actriţe care îi fac serenade, compozitori care îl iau drept muză pentru şlagăre ale momentului. Viaţa lui Leonard ajunge brusc sub lumina reflectoarelor, prilej perfect pentru un comerţ înfloritor cu jocuri şi jucării cu chip de cameleon, pentru contracte de film şi de publicitate. Cu ani-lumină înainte de Facebook şi familia Kardashian, acest bărbat firav şi nevrotic e întruchiparea improbabilă a obsesiei pentru vedete.
Fireşte, avem de-a face cu un personaj imaginar, însă joaca de-a documentarul e foarte convingătoare: partea de „reconstituire istorică” foloseşte imagini alb-negru cu look vintage, îmbinate perfect cu filme şi fotografii de arhivă în stilul jurnalelor de ştiri ale epocii, în timp ce incursiunile în prezent, filmate în culori, amestecă personaje reale şi inventate - de la aşa-zişi martori ai evenimentelor până la personalităţi invitate să analizeze cazul, printre care Saul Bellow ori Susan Sontag. De altfel, Zelig nu e primul documentar fictiv din filmografia lui Woody Allen - mai întâi a fost Take the Money and Run, povestea unui criminal imaginar istorisită din off de Jackson Beck, vocea lui Bluto din desenele animate cu Popeye -, însă e probabil cel mai reuşit, o reflecţie în ton sprinţar asupra conformismului şi adaptării, asupra dorinţei adânc ascunse în fiecare dintre noi de a ne integra într-un grup, de a ne alinia unei mode, de a ne găsi locul şi a ne cuibări în siguranţa iluzorie pe care ne-o oferă anonimatul.
Et voila, la mai bine de trei decenii de la premieră, îl putem vedea şi în România pe marele ecran, în deschiderea Audience Award Film Festival, prezentat de ambasadorul primei ediţii a festivalului, Nae Caranfil. Enjoy!
