Unul dintre romanele cele mai așteptate ale anului trecut este, evident, Theodoros (Humanitas, 2022) al lui Mircea Cărtărescu. Este surprinzătoare direcția pe care o deschide autorul: cea a unui roman de aventuri palpitant și polifonic. În același timp, ne dovedește cât de prins este Cărtărescu în propria mitologie, chiar și/mai ales când încearcă să scape de ea.
2022 a fost un an bun pentru Cărtărescu. Autorul bucureștean a câștigat premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice la Guadalajara, a intrat cu Solenoid în topurile celor mai bine cotate romane traduse în Statele Unite, iar în decembrie a publicat romanul Theodoros, a cărui concepere a fost anunțată public de mai mult timp. Era de la sine înțeles că o astfel de apariție avea să fie un eveniment major. Prin urmare, nu mă miră faptul că Theodoros a vândut într-o singură lună mai mult decât toate celelalte titluri de la Humanitas pe parcursul întregului an. Ne aflăm în fața unui superstar literar, probabil singurul nostru superstar literar: veșnicul candidat la Nobel, speranța încă vie pentru internaționalizarea literaturii române ș.a.m.d. Dar ce reprezintă, mai exact, Theodoros în palmaresul său de opere? Ei bine, o schimbare.
Unii s-ar putea referi la carte ca la un roman istoric, întrucât se bazează pe o „Scrisoare” redactată de Ion Ghica în 1883, care-l are în centru pe un oarecare Theodoros din Valahia ce a ajuns, în urma unor întâmplări extraordinare, împărat în Etiopia ortodoxă. Cu toate astea, pelicula de ficțiune ce înconjoară viața acestui personaj ne plasează mai degrabă în tiparul unui roman fantastic, realist-magic sau postmodern. Oricare ar fi terminologia, reacțiile publicului sunt în general pozitive. Numai Răzvan Voncu, neînțelegând mizele puse în joc de Cărtărescu, își face un „om de paie” în România literară și judecă Theodoros după criteriile romanului picaresc de la 1500-toamna.
De fapt, Theodoros este, în filigran, un roman de aventuri, a cărui unică rațiune de a fi este „amorul artei”. Pe scurt, el prezintă aventurile lui Tudor, născut în 1818 la curtea unui boier din nordul Dunării, care, înfierat de dorința pentru putere și faimă, devine pirat în Arhipelagul grecesc. Decenii mai târziu, ajunge conducător în Etiopia după ce face schimb de identitate cu personajul istoric Kassa Hailu (Tewodros II). Evident, în cadrul acestui roman de aventuri sunt incluse tot felul de strategii metatextuale, inserții parabolice sau teme ezoterice, însă acestea sunt cu mult mai conținute decât în Orbitor sau Solenoid. Într-un fel, Cărtărescu și-a îmblânzit arsenalul. În schimb, un nou suflu vital, de epopee contemporană, irigă fiecare pagină. Acest lucru este resimțit până în vocabular: arhaic, veritabil, el amintește de exercițiile de stil ale lui Eugen Barbu sau de o Alixăndrie postmodernă.
În același timp, văd această schimbare nu ca pe o noutate absolută, ci ca pe o simplă modificare a proporțiilor. Ce vreau să zic este că acțiunea propriu-zisă din roman ar putea să fie la fel de bine o „paranteză” mai extinsă din paginile livrești ale Orbitorului. Cu alte cuvinte, Theodoros nu iese din sistemul de gândire al romancierului. Ce face autorul Nostalgiei este să dea zoom pe unul dintre elementele fractalului și să „țeasă” – apropo de naratorul-păianjen din REM – în jurul poveștii. De multe ori, naratorul scapă ingenios firul din mână. Astfel, există episoade despre viața lui Joshua Abraham Norton, „împăratul” autoproclamat din Statele Unite, sau întâmplări din Kebra Nagast, cartea de căpătâi a ortodoxismului etiopian. Uneori, naratorul va divaga exagerat, doar că în cel mai cărtărescian mod posibil. Într-o scrisoare către „muma” Sofiana, protagonistul parcă e posedat de o voce anacronică, ce vorbește vizionar despre „icoana neasemuită a Proniei cerești, în care topi-se-vor toate cele văzute și nevăzute, de la îndepărtatele stele neutronice până la buclele din care, la scara Plank, e țesut spațiul-timp” etc. Însuși Cărtărescu apare ca personaj episodic al propriei cărți, sub figura unui băiețel din Capitală, „vorbind la nesfârșit despre [lifturi] și scriind mult mai târziu despre ele pagini întregi în cărțile lui ilizibile”.
Astfel, povestea valahului-împărat funcționează ca o reluare a operei cărtăresciene. Cititorul familiarizat cu romanele sus-numite va identifica, printre rânduri, mai toate motivele care l-au obsedat pe narator de-a lungul deceniilor, ce precădere imaginarul balcanic, tema dublului și, mai mult decât orice, obsesia borgesiană a Cărții care înglobează Tot. Astfel, metatextul din Theodoros se instaurează subtil, dar ajunge să domine narațiunea. La apogeu, protagonistul descoperă în Chivotul Legii un manuscris din care va citi, cuvânt cu cuvânt, întregul text din Theodoros. Această carte-în-carte se scrie singură în timp real, săltând acțiunea către un final apoteotic, realizat după maniera recognoscibilă a lui Cărtărescu: scena biblică a Apocalipsei. Aici, dosarul lui Tudor/Theodoros/Tewodros va servi ca probă în fața Domnului pentru Judecata de Apoi. Scena este amuzantă, pentru că Dumnezeul-Cititor este îmbunat, în cele din urmă, nu de justiție sau de argumentele îngerilor, ci de estetică: „știam acuma cu toții că Judecata nu va pune în taler omul, cu păcatele și luminele sale, ci cartea, scrisă de noi, cu osârdie, vreme de jumătate de veac”.
Or, aici mi se pare că se află problema cea mare a lui Theodoros. De fapt, a lui Mircea Cărtărescu în general, care ne-a bucurat de-a lungul anului 2022 cu fotografii exotice din favelele latino-americane. O ignoranță estetizantă plutește deasupra oricărei mișcări pe care o face autorul Melancoliei, atât în viața publică, cât și în literatură. Încerc cu greu să nu târâi în noroiul ideologiei această odă adusă „frumuseții”, intitulată Theodoros, însă nu mă pot abține. Nu am s-o critic pentru că nu aduce suficient în discuție problema colonialismului, cum spune bine undeva Costi Rogozanu. Până la urmă, nici Imperiul Britanic nu iese eroic din fabulă. Dar situația este mult mai delicată când ne gândim la alegerile formale.
Miza lui Cărtărescu este să lărgească spectrul balcanic din Levantul, încorporând în aria sa atât Orientul Mijlociu, cât și Africa de Nord-Est. Imaginea de „alianță a periferiilor” sună bine, doar că în inima ei stă o malformație. În primul rând, Sudul Global apare ca un tărâm necivilizat și sălbatic, prezentat în tușe fantastice ce-i scot în evidență numai primitivismul, bestialitatea și sexualitatea. Mi se va zice că, în logica romanului de aventuri, această reprezentare gratuită are sens; voi răspunde că, în logica noilor mișcări globale precum decolonialismul sau Black Lives Matter, formula este cel puțin nefericită. În al doilea rând, tot ceea ce nu este sălbatic vine, de fapt, de la creștinismul civilizator. În Theodoros, cosmologia creștină se suprapune peste naratologia cărții. Se va dovedi că povestitorii la persoana a II-a sunt, de fapt, înșiși Arhanghelii din ceruri. Sigur, nu este o religiozitate puristă: până și Solomon este un afemeiat care încearcă s-o ademenească pe regina Makeda în pat. În același timp, nu există niciun spațiu de reprezentare pentru viața din afara mitologiei iudeo-creștine, darămite pentru viața din afara mitologiei și punct.
Prin urmare, am sentimente mixte față de Theodoros. Dacă ar fi să folosesc termenii învechiți ai lui Garabet Ibrăileanu, este primul roman „de creație” al lui Mircea Cărtărescu. Nu zic nu, e fascinant. În același timp, este și un roman stânjenitor, pe care sper ca publicul străin doar să-l scuze binevoitor și superior: „Lasă-l, că-i român, nu știa ce face”.
Imagine principală: Statuia lui Tewodros II, Aeroportul Gonder, Etiopia, via Wikimedia Commons (detaliu)
