Lansat într-un moment istoric cum nu se poate mai oportun, The Zone of Interest al lui Jonathan Glazer își croiește un drum al său printre reprezentările audiovizuale ale Holocaustului.
Adaptat după romanul lui Martin Amis, The Zone of Interest este un film mult așteptat. Nu doar pentru că lui Glazer i-a trebuit un deceniu ca să îl ducă la bun sfârșit, timp în care spectatorii au fost înștiințați periodic despre el, până ce întreg subiectul a căpătat aerul unui meci de wrestling: „Glazer vs. Holocaustul”. Mai exact: Glazer, artist experimental, transgresiv, demitizant, de o parte; iar de cealaltă, Holocaustul, obstacol redutabil în fața oricărei reprezentări. Dintr-o asemenea încleștare, cu alte cuvinte, nu putea rezulta decât ceva „special”, „unic”, într-atât de solid și-a ancorat Glazer reputația de regizor-gânditor apt să smulgă orice imagine atinge – fie ea reclamă la bere, clip pentru Massive Attack sau film cu extratereștri – din regimul său uzual de vizibilitate.
Dar acest refren anticipativ merge mult dincolo de figura individuală a cineastului. Dacă filmul a făcut senzație cu mult înainte să apară, asta se datorează mai cu seamă participării sale la o sinuoasă istorie a actului de a genera imagini cu Holocaustul. Pe scurt, acest act a purtat mereu în el un sâmbure problematic în măsura în care, după cum se știe, naziștii nu au lăsat probe vizuale în urma lor: nici cu populația evreiască, nici cu lagărele, nici cu ei înșiși. Totul s-a realizat cu scopul maniacal de a șterge orice urmă – de a curăța. Or, dacă câteva imagini persistă totuși, ele o fac prin inadvertență, grație norocului, hazardului sau pericolului fatal. Deci, a face o imagine fictivă cu Holocaustul înseamnă, din start, a pune de la tine; mai rău – a crea o punte peste un neant de netraversat. De unde și consecința firească: filmele pe subiect sunt nu doar rare, ci mai ales conotate, codificate strict între anumite coordonate ale vizibilității, încercări vizuale care se avântă deasupra unui teren minat de considerații etice urgente.
Acest preambul nu e doar fetiș al contextului; el e însăși fibra din care s-a născut The Zone of Interest. Există o mare idee în film, iar ea e, întâi de toate, teoretică: aceea de a relega întregul proces al exterminării în afara cadrului. Glazer aruncă dincolo de marginea ecranului toată suferința și oroarea, lăsând sunetul să se ocupe de ceea ce imaginea nu poate arăta: împușcături, trosnet de oase, zbierăte, plânset – un întreg arsenal menit să ne pună la lucru imaginația (indiciu: nu e nevoie de prea multă pentru a prinde ideea). Ce nu se vede e bezmetic și plin de teroare, populat de o ultimă însuflețire; ce ni se dezvăluie e calm și neted, aplatizat de imaginea unei camere de filmat care nu cunoaște nicio formă de tulburare.
De la Bazin încoace, se știe că hors-champ-ul este acea zonă cinematografică de posibil care nu trebuie niciodată lăsată de izbeliște. Cu insistența sa asupra acestui spațiu nevăzut pe care, adesea, ajungem să îl uităm, filmul se transformă într-un fel de manual de utilizare al perimetrului de vizibil. Totul e atât de simplu, rezumabil prin câteva cupluri de antonime, încât văd în The Zone of Interest simultan mai mult și mai puțin decât o lecție de istorie: o lecție de mizanscenă, raportată la vocabularul său de bază: cadraj, off și alți câțiva termeni. Glazer face aici din cinema un complice al infamiei care, până la final, întoarce armele. Morala ultimă e că nu putem ignora la infinit ceea ce pretindem că nu există. Hors-champ-ul e un spațiu latent, întârziat, care face presiune asupra cadrului, ajungând să ne ofere chiar și mental contra-imaginea necesară.
Pe de altă parte, contrastul între aici și acolo, imagine și sunet, văzut și nevăzut, nu e invincibil. Filmul își bazează întreaga filosofie pe acest principiu care, oricât de puternic, se epuizează în prima jumătate de oră a proiecției, odată ce i-am înțeles miza. Cel mai straniu e că, deși hiper controlat, filmul sfârșește într-o formă de voyeurism mai vâscoasă decât critica pe care și-o propune: de la un punct încolo, toată această uluire pricinuită de traiul aproape luxos al conducătorului lagărului Rudolf Höss, care își ține familia într-o formă de desfătare descreierată, începe să aducă a bravadă scenaristică. Există, desigur, un maxim de indecență în persoana acestei Hedwig (Sandra Hüller), nevasta mefistofelică a lui Höss, care transformă gospodăria într-o mare scenă glacială de film horror, bau-baul fiind mereu la vedere. Dar nu e clar care e limita dintre indignare morală și indignare autocomplezentă. Cum ar veni, Glazer își setează aici propriul challenge: cât de departe pot să merg cu abjecția fără să fiu eu însumi abject? E parte din neajunsul reflexiv al filmului – parte din confuzia etică în care băltește – să nu putem stabili vreodată cu certitudine în ce măsură un urlet ingenios adăugat în off e trezire a conștiinței și în ce măsură e efect de șoc masturbatoriu.
Într-un fel, The Zone of Interest este piesa de puzzle care lipsea pentru ca tabloul să fie complet. Am avut imaginea de arhivă a Holocaustului (Nuit et Brouillard al lui Alain Resnais, din 1955, primul care a conferit o față exterminării, și Aufschub al lui Harun Farocki din 2007, cea mai coerentă analiză a acelor imagini); am avut mărturia supraviețuitorilor, șoptită într-un deșert al reprezentării (Shoah [1985], al lui Claude Lanzmann); și am avut, în fine, spectacolul dezinhibat (Schindler’s List [1993], de Steven Spielberg). Glazer știe prea bine că închide bucla – și o face într-un mod ceva mai contradictoriu decât s-ar crede. Ce intrigă aici e simultan premisa epatantă a gestului (acel arogant „cineva trebuia să o facă”) și concluzia sa, care amalgamează preceptul lanzmannian al ireprezentabilului cu o formă, fie ea rarefiată și distilată formal, de show. Era nevoie să treacă niște ani de la evenimente pentru ca un astfel de film capabil să dea formă negânditului – șefii naziști au fost și ei oameni – să devină plauzibil. Acest film nu e unul împotriva uitării – e unul făcut posibil de ea.
Glazer e fără doar și poate conștient de frontul dezbaterii pe care l-a deschis. În fapt, The Zone of Interest pare atât de la curent cu conversația mai largă în care pătrunde, atât de sigur pe locul său în istoria filmului, încât toate imaginile lui anunță, în primul rând, un fel de răspuns definitiv la acele imagini mai vechi despre Holocaust. Aici e și problema: la mijloc pare să fie mai mult decât simpla senzație că Glazer și-a făcut temele, studiindu-i pe înaintași. Pare să fie și un calcul strategic, care vede în trâmbițarea unui non-spielbergism feroce coroborat cu o doză certă de transgresiune un vârf automat al artei. Acest calcul l-a condus pe Glazer să atace tema Holocaustului – un nec plus ultra al cinemaului cu majusculă – și să încerce să o glazerizeze: adică să obțină un dispozitiv formal atât de impozant și fancy, încât se autocanibalizează în drum spre galeria de artă contemporană. În asta rezidă marea limită, dar și sclipirea filmului: în felul în care matematismul mizanscenei pretinde să găsească un antidot în anihilarea emoției – a oricărei emoții, inclusiv a celei anti-naziste – de dragul unui algoritm formal implacabil care, în teorie, ar trebui să-l pună pe cineast la adăpost.
Dar acest algoritm oferă o soluție cel mult parțială: așa cum imersiunea din Fiul lui Saul (2015) sfârșea într-o aporie de tip „joc video”, tot așa și distanța de aici riscă să se transforme într-o barieră securizantă, care să permită orice extravaganță de tip „flexare de mușchi”. Vezi cadrul de-a dreptul kitsch în care îl intuim pe Höss în curtea lagărului, filmat de aproape, pe un fundal orbitor de alb, în timp ce banda sonoră se îneacă în sunete apocaliptice de-a dreptul voluptuoase. Răscumpărarea vine către final: Glazer operează acolo un racord temporal, cu Höss care, privind de-a lungul unui coridor, „deschide” către muzeul contemporan al lagărului, în momentul în care angajații aspiră holul de praf în dreptul exponatelor. Abia aici filmul se scutură de moralitatea gri și devine, ca orice film despre Holocaust, un film despre azi: despre alte genocide menținute în hors-champ și despre o aceeași umanitate care preferă să nu vadă răul. Sau, cum spunea poetul deportat Jean Cayrol în voceover-ul lui Nuit et brouillard, despre „noi, care privim sincer aceste ruine ca și cum vechiul monstru concentraționar ar fi murit sub dărâmături, care ne prefacem că ne recăpătăm speranța în fața acestei imagini care se îndepărtează, de parcă ne-am fi vindecat de ciuma concentraționară, care ne prefacem că toate acestea aparțin unui singur timp și unei singure țări, și care nu ne gândim să privim în jurul nostru, și care nu auzim cum se țipă fără încetare.”
The Zone of Interest rulează în cinematografe de pe 16 februarie.
