În Stai jos sau cazi (Nemira, 2022), Bogdan Munteanu dorește să aducă tema epilepsiei în prim-plan cu umor și naturalețe. Problema este că, încercând să realizeze acest lucru, el ajunge să pună în scenă o narațiune forțată, neverosimilă. Nu e vorba că Munteanu n-ar fi un prozator „bun” sau inteligent sau interesant, ci că îi lipsește, probabil, cel mai important lucru când vine vorba de scris: ambiția, impulsul de a provoca ceva în cititor — o problemă, o tensiune nerezolvată, o restructurare a convingerilor personale.
În literatura română de după anii 2000 a apărut o nouă modă. Este vorba de proza făcută după principiile atelierelor de creative writing, ai cărei principali exponenți sunt, printre alții, scriitori deja consacrați precum Marius Chivu și Florin Iaru. De obicei, modelul este următorul: sunt proze scurte, aerisite, care se inspiră din minimalismul autorilor nord-americani. Pentru acest gen literar recent, firescul este cel mai important atribut. În aceste scrieri, totul curge natural, doar că în cel mai artificial mod posibil, fără excese de adjective sau adverbe. Autorii stăpânesc o serie de artificii naratologice, pe care le schimbă în funcție de scopul și dimensiunea proiectului. Astfel, ajung să cocheteze isteț cu elipsele, să construiască abil punctele de tensiune și să nu cadă în păcatul digresiunilor. Ideea este ca economia textului să fie eficientă, iar lectura — lejeră, perfectă pentru plajă sau pentru pauza de la lucru. Naratorul are un ochi antrenat pentru realitatea din jur, știe să prezinte absurdul, umorul sau fascinantul din cotidian. El ne prezintă familiarul prin lentile diferite de cele cu care ne-am obișnuit. Doar că, din păcate, multe dintre aceste filtre s-au uzat deja. Nu zic nu, astfel de exerciții au format autori excelenți; în același timp, au ieșit și ies la suprafață multe opere trase la xerox. Într-adevăr, Bogdan Munteanu nu este printre cei mai avizi traineri de scriere creativă. Totuși, el respectă formatul relaxat și corporatist promovat de mulți dintre aceștia. Acest fapt a fost vizibil încă din Ai uitat să râzi (Nemira, 2016). Noul său roman, Stai jos sau cazi (Nemira, 2022), reprezintă o tentativă de experimentare cu forme narative ceva mai ample. Cu toate acestea, opera arădeanului nu se remarcă.
E păcat, având în vedere că pretextul romanului îi oferea totul pe tavă: epilepsia reprezintă o temă foarte slab conturată în peisajul literar românesc. În general, persoanele neurodivergente au parte de prea puține reprezentări cinstite în literatura actuală. Bogdan Munteanu are meritul de a fi pus acest areal pe harta prozei realist-minimaliste. Romanul — destul de subțire — poate fi citit și ca un volum de proze scurte: fiecare capitol este o altă piesă de puzzle din biografia lui Ciprian, un bărbat cu epilepsie din Timișoara. Sunt prezentate dificultățile zilnice ale vieții oamenilor cu această condiție: atât din punctul de vedere al celui afectat, cât și din cel al familiei, prietenilor, vecinilor și străinilor (de la barmani la șoferi de Uber la simpli pietoni). Astfel, portretul lui Ciprian se realizează fie direct, la persoana I, fie răsfrânt prin perspectivele multiple ale personajelor secundare. Ceea ce surprinde plăcut în proiectul lui Bogdan Munteanu este modul în care „aura” (adică sentimentul ce prevestește începutul unei crize) se insinuează subtil din când în când în țesutul povestirii: prin momente de confuzie (dialoguri cu obiecte neanimate sau persoane absente), stări emoționale intense („mi-au dat lacrimile și, în loc să m-ascund, le-am zis vedeți, acuma plâng de bucurie”), suprapuneri temporale („— Ce-ai, mă? Tanti a murit. / — Ești prost?! E-n casă, face de mâncare.”), pierderi de memorie ș.a.m.d
Evident, funcția principală a unor astfel de povești este normalizarea epilepsiei. Însă alta pare a fi problema din Stai jos sau cazi: ce se înțelege, mai exact, prin normalitate? În primul rând, în ciuda crizelor care îi complică viața de zi cu zi, povestea lui Ciprian are aparența unui sitcom vesel și necredibil: toate persoanele din jurul său, de la Buni și Mază până la amicul Woody sau chiar labradorul Ara, au alura unor personaje falsificate. Motivul constă în faptul că relațiile protagonistului cu aceste personaje sunt unidimensionale, de parcă între toți ar exista mereu o înțelegere utopică și armonioasă. Cauza ar fi tocmai natura schematică a acestor texte, ce împiedică narațiunea să cadă în prea multă analiză psihologică sau în orice formă de conflict dramatic. În schimb, Munteanu mizează pe frecvența situațiilor umoristice. Din păcate, naratorul caută cu prea mult zel situațiile funny. De multe ori, încearcă să le potențeze prin limbaj, accentuând în mod tendențios oralitatea discursului: „Sunt treaz de câteva minute. E trecut de opt. La șapte aș fi băgat iar cornu-n pernă. La opt și, tre’ să fumez și mă joc pe comp”. Dar, în lipsa unor construcții mai solide, toate aceste tactici își pierd din eficiență. În al doilea rând, fundalul ideologic și social al personajului este promovat, la rândul său, ca pe o formă incontestabilă de normalitate, cu care cititorul din clasa de mijloc se poate identifica cu succes. Până la urmă, avem de a face cu un congener exemplar al „tinerilor frumoși și liberi”. După o adolescență destul de rebelă, Ciprian — un ITist pasionat de jazz, baschet și literatură — ajunge la o maturitate liniștită și stabilă. Pe deasupra, devine și un cetățean activ și exemplar, care participă conștiincios la protestele anticorupție din 2017 și 2018 (a se vedea capitolul „Fără oprire”). Totuși, problema unei astfel de reprezentări este faptul că ea nu surprinde, de fapt, normalitatea — sau, mai bine zis, ea reflectă doar o porțiune destul de restrânsă a unei rețele vaste, în care epilepsia este doar unul dintre fire.
Într-adevăr, această condiție medicală reprezintă un diagnostic tragic. Cu toate acestea, Stai jos sau cazi nu-și propune să se concentreze pe aspectul stigmei sociale. În realitate, Bogdan Munteanu a vrut să scrie cât se poate de firesc și de relaxat despre această temă. Ce nu a realizat este faptul că și-a plasat personajul, din ignoranță și cu prea multă lejeritate, într-o lume de carton, lipsită de consistență.
Fotografie principală de Henry & Co., via Pexels
