De când un film cu și despre multivers a câștigat un (binemeritat, după părerea mea) premiu Oscar, conceptul a început să apară din ce în ce mai des în viața de zi cu zi. Sigur, pentru cei care au crescut cu cărți de Poul Anderson, serialul Sliders, sau ecranizări Philip Pullman, în funcție de generație, multiversul nu e un subiect nou. Dar, la fel cum Star Trek a adus navele și laserele în centrul conștiinței culturii pop, iar Game of Thrones a adus dragonii și Valar Morghulis, în epoca post-Everything Everywhere, All at Once multiversul e la modă. Și dacă anii trecuți ne-au adus în canoanele blockbusterelor cu supereroi Spider Man: No Way Home (2021), precum și Dr. Strange in the Multiverse of Madness, care încearcă să aducă magia și dimensiunile la un numitor comun, adevăratul zenit al conceptului e acum, când avem lansate aproape simultan o animație și un film live action, ambele despre multivers și consecințele sale.
Dar înainte să vorbim despre aceste două filme hai să filosofăm un pic și, ca să parafrazez un clasic, să discutăm despre ce vorbim când vorbim despre multivers. Multiversul e ceea ce numea un prieten un concept „reddit ready”, adică numai bun de absorbit și promovat de către acest entrepot al culturii pop al internetului. Multiversul e un concept ușor de înțeles - orice schimbare creează o realitate nouă - dar care se poate deda la unele filosofeli de canapea cu pretenții: care mai e sensul existenței într-o lume cu posibilități infinite? Ce înseamnă succes într-o lume în care există un eșec egal și de sens opus la un univers distanță?
Lăsând la o parte ficțiunea speculativă mai serioasă, felul în care acest subiect e tratat de cultura pop mai de consum e prin a opune determinarea și dorința eroului acestei nimicnicii a infinitului.
Uneori asta se întâmplă prin limitarea alegerilor. În Avengers: Infinity War (2018) vrăjitorul nostru spațio-temporal, Dr. Strange, ne spune la un moment dat că a scanat 14 milioane de universuri și există un singur univers în care eroii câștigă. Asta e reduce, de fapt, multiversul la o singură traiectorie corectă posibilă (o situație recurentă). În The One (2001) ni se aplică metoda „Highlander”, în care Jet Li îi omoară pe toți ceilalți ca să le absoarbă… puterile? Esența? Nu e foarte clar. În orice caz, multiversul e redus la bătaia asta, de acum. În Loki (2021) avem un ANAF temporal care taie orice linie a timpului care deviază de la normal.
Alteori eroul e doar încăpățânat, și schimbă status quo-ul prin puterea dorinței sale, adesea învățând și o lecție importantă pe drum. Ăsta e, într-un fel, mesajul din Everything Everywhere, All At Once (2022) și nu numai. În orice caz, partea asta cu lecția e importantă - într-un univers infinit în care (adesea din motive de scenariu) unele lucruri sunt universale, cum îți centrezi evoluția personajelor? Inventezi situații universale. Mai multe despre asta mai târziu.
Dar de ce vrea eroul să schimbe multiversul? Sigur, poate că e doar Bun cu B mare. Acest lucru însă nu prea mai merge în era asta a antieroului și villain-ului sexy și eroul nostru ajunge adesea să confrunte însăși conceptul de Bine. Așa că inventezi ceva esențial pentru erou - ceva fundamental. Și ce poate fi mai fundamental decât dragostea? Doar un singur lucru - dragostea față de familie și frica de a o pierde.
Și așa ajungem în sfârșit la cele două filme ale noastre.
Spider Man: Across the Spider-Verse (2023, r. Joaquim Dos Santos, Justin K. Thompson, Kemp Powers) 4,5/5★
Spider Man: Across the Spider-Verse (2023) e o capodoperă narativă și vizuală și poate însăși întruparea idealului platonic de film cu superoi, inclusiv în câteva din greșelile tipice. Pot spune cu mâna pe inimă că m-am simțit la acest film cum și-ar dori Marvel să poată vreodată să se simtă cineva la unul din filmele lor live action, filme la care eu personal nu mai pot să mă uit.
Across the Spider-Verse e urmare directă la Into The Spider-Verse (2018) un film care a stabilit că există mai multe spider-persoane în mai multe universuri. Ieșit din mintea lui Lord & Miller, care au produs aproape numai hituri, partea a doua transformă o poveste cu mai mulți spidermeni într-o singură lume într-una cu spidermeni infiniți în lumi infinite. Protagonistul e tot Miles Morales, deși mai multe personaje, inclusiv Spider-Gwen Stacy, sunt dezvoltate pe parcurs.
Across the Spider-Verse e superb, o reușită a animației, care te dă pe spate încă din primele minute, pentru ca apoi să te convingă cu un scenariu foarte bine pus la punct și cu câteva glume tactice. Filmul introduce ca motivație pentru stabilitatea multiversului conceptul de „eveniment canonic”, anume un eveniment universal, indiferent de univers și de persoana păianjen. Aceste evenimente țin multiversul unit și eroul nostru, Miles, trebuie să se conformeze și să urmeze canonul, la indicație unor spider-persoane mai bătrâne și înțelepte. Și bineînțeles că moartea unui membru de familie, a la unchiul Ben e un eveniment canonic. Și aici Across the Spider-Verse ne pune în eroul fața unei alegeri, între a se conforma și a-și căpăta locul cuvenit în Spider-Vers sau de a se răscula și de a face ce crede, ca un erou cu inima pură. Ce face? Mergeți la cinema să aflați, Across the Spider-Verse chiar merită.
The Flash (2023, r. Andrés Muschietti) 2/5★
The Flash (2023) în schimb… Nu mă înțelegeți greșit, nu e un film chiar prost, dar este un film construit într-un fel cinic. Flash e Povestea lui Barry Allen, din precedentele filme DC, un băiat care știe să alerge mai repede ca gândul și care umple oarecum aceeași nișă în universul DC ca Spider-Man în cel Marvel - băiatul mai tânăr și mai glumeț din echipa de eroi. Dar Barry află cu un pic de chin că dacă aleargă super-duper-tare, poate să scape din timp într-un fel de bulă temporală (realizată cu un CGI absolut hidos) care-i permite, à la mașina timpului, să călătorească în trecut.
Protagonistul nostru e aproximativ orfan, cu un tată acuzat pe nedrept că și-a omorât nevasta, pe mama lui Barry, când acesta era mic, așa că alege să încerce să o salveze grație puterilor temporale. Povestea devine foarte previzibilă de acolo, atât de previzibilă că am intuit-o din primul act al filmului. Ce nu am intuit însă e nivelul inegal al filmului - uneori distractiv, dar cu unele momente atât de ridicole că sunt de-a dreptul jalnice. Barry e introdus ca ușor neurodivergent, supărat că nu poate să-și mănânce sandvișul favorit în locul favorit pentru că universul (sau multiversul?) nu s-a conformat să fie persoana corectă la casa de marcat.
Urmează o scenă care m-a făcut să râd cu lacrimi, dar nu de bună ce e, anume o scenă în care Flash salvează niște bebeluși dintr-o clădire ce se prăbușește. Scena asta o să intre în cărțile de istorie ca apogeul ridicolului în film. Mai târziu ni se explică cu spaghete că timpul curge în două direcții când realitatea se schimbă deci de-aia ne trezim că ni se schimbă batmanii în mjlocul filmului.
Ezra Miller, în ciuda problemelor cu legea și morala e bun în rol, sau mai degrabă în roluri, căci joacă două, dar Batmanul lui Michael Keaton, reîntors din epoca Tim Burton e de bază. Pe măsură ce multiversul începe să se descompună vedem și o serie de apariții scurte pentru Batmani și Supermani din alte vremuri, ba chiar și Flash-ul original, de dinainte de al Doilea Război Mondial. Dar toate aparițiile par lipsite de orice fel de suflet, o suită de cameo-uri și „fan service”, care se reduc la forme fără fond.
Ce e interesant însă e mesajul bizar al filmului. Dacă în general filmele cu supereroi sunt despre cum „dacă vrei, poți”, mesajul din The Flash e unul mult mai nihilist, anume că uneori e bine să renunți, chiar dacă asta are un impact asupra celor dragi. Ni se spune asta explicit la începutul filmului și tema continuă până la final când ideea asta, aproape budistă de renunțare la dorințele sinelui dă naștere deznodământului. Bineînțeles, însă, că filmul schimbă ceva spre final, și nu se topește complet în eterul renunțării.
Și The Flash folosește această idee de „evenimente canon” deși le numește altfel și bate apropouri (ușor neconvingător) că sunt inevitabile. Doar că deznodământul e total diferit față de Spider-Verse. Dacă în primul film eroul e pus în fața unei decizii de a respecta „canonul” sau nu și ni se sugerează că lupta pentru o lume mai bună e alegerea corectă, canon au ba, în The Flash, renunțarea la dorința salvatoare a eroului e telegrafiată ca fiind alegerea corectă. Și aici avem două răspunsuri la întrebarea noastră: despre ce vorbim când vorbim despre multivers. Vorbim despre familie, dragoste și soartă - despre curajul radical de a schimba totul cu potențiale, chiar probabile consecințe catastrofale sau despre curajul formalist de a accepta că unele lucruri nu pot fi schimbate, pentru că sunt parte din noi.
