Două adaptări big budget recente ilustrează două moduri diferite de a greși o adaptare, din nefericire prea comune în ultimii ani.
Albă ca Zăpada (r. Marc Webb, SUA, 2025)
2/5*
Ce faci Costache, iar mergi la filme de copii? Da, prieteni dragi, cineva trebuie să mai facă și asta. Cineva trebuie să meargă să vadă lătura Disney, nu putem trăi cu toții analizând câte Vic Carmen Sonne pot dansa pe capul unui ac.
Prima dată când am fost la o destrăbălare din asta ziceam că trăim într-o epocă de aur a conținutului nostalgic. Eram un pic ironic – e o epocă poleită, în cel mai bun caz, și nu doar pentru că au revenit bogătanii cleptocrați la modă. Problema e că nostalgia asta e, în cel mai bun caz, ceva atrăgător, dar enervant. Dacă o lași să se marineze prea mult se transformă direct în ceva toxic. Ajunge să ți se scurgă pe sub ușa frigiderului, să-ți pută de la o poștă și să acapareze orice discuție. Cam asta s-a întâmplat și cu Albă ca Zăpada cea nouă de la Disney, un film cu mai multe controverse atârnate de coadă decât Emilia Pérez.
Oameni rezonabili fără de cusur (naziști) se plâng că Rachel Zegler, protagonista, nu e destul de albă ca să fie ca zăpada. Susținătorii cauzei palestiniene îndeamnă la boicot pentru că regina cea rea e zionistă. Gal Gadot însăși s-ar putea să aibă niște probleme cu Zegler, care a glăsuit în mod repetat pro-Palestina. Nu e cam ciudat că Albă ca Zăpada trebuie sărutată neconsensual ca să fie salvată? Dracu’, au reușit să-l supere până și pe Peter Dinklage (acest Robert Downey Jr. de statură joasă) cu piticii lor cu tot!
Problemele principale ale filmului Albă ca Zăpada nu-s însă doar cele de culise, ci și cele de ecran și mai ales cele de public. Am văzut filmul în condiții optime, pe ecran mare IMAX, cu sonorizarea bine echilibrată și am avut numai de cârcotit la film. Animalele animate sunt drăguțe, dar par uneori făcute în pauza de masă, piticii sunt sigur animați în pauza de masă – nu știu cum să explic, dar au așa un vibe de Sonic înainte să schimbe designul. Scenele lor de „acțiune” și „umor” par copiate după aproape-la-fel-de-atrocele Hobbit (mai precis după scena interminabilă cu butoaiele). Momentele muzicale sunt slăbuțe (cu una-două excepții) și, poate cel mai bizar, noul nostru personaj original, banditul Jonathan (Andrew Burnap) nu e doar o copie palidă a lui Flynn Rider din Tangled. (Iată că se putea mai rău decât Burnap – nu cred că puteam suporta două ore de Zachary Levi live action.) Mai pare și trecut printr-un filtru de TikTok care să-l facă să semene cu Cary Elwes aproximându-l pe Errol Flynn. Sincer, în toată gloria IMAXului, privind fățăul tunat la post-producție al lui Burnap am avut experiența de uncanny valley, anume când vezi ceva care pare real, dar nu destul, și-ți dă acel sentiment de nenatural – efectul Zemeckis, cum îmi place mie să-i zic. Doar că, pentru prima oară în viață, am avut-o în sens invers. Mă uitam la fața omului și, deși știam că e reală, mi se părea făcută pe calculator.
Sunt și câteva lucruri bune în film. Rachel Zegler se simte bine, se vede că are talent de cântăreață, chiar dacă piesele nu-i fac cinste. Gal Gadot se simte bine în rolul de personaj negativ, ronțăie decorul cum zice americanul, dar e dezastru în unicul său număr muzical. Scenariul e bine scris (în mod bizar, de Erin Cressida Wilson, care ne-a dat Secretary, Babygirl-ul intelectualului), dar n-are nici o treabă cu basmele și animalele buclucașe. Sunt tot felul de săteni, bandiți și (bineînțeles) pitici de o diversitate care ar satisface și cel mai exigent critic.
Of, Costache, iar iei filmele de copii prea în serios. Uite, dragi prieteni, că aici avem cea mai mare problemă. Albă ca Zăpada este un film serios. Pentru că e făcut de Disney (altceva n-a fost) și Disney vrea să facă bani din asta (pentru că altfel n-are rost).
Pentru cine e acest film? Din ce-mi dau eu seama, există trei publicuri pentru remake-uri Disney live action (e cam bizar să le zicem așa, la cât CGI s-a băgat în Albă ca Zăpada, dar OK). Unu: pentru copii și ai lor părinți, bineînțeles. Doi: pentru fani de musicaluri. Trei (care se suprapune mult cu doi): pentru așa-zișii adulți Disney, echivalentul ușor mai tolerabil al fanului Marvel furibund de 45 de ani.
Dincolo de cât de mediocru e ca film, problema Albă ca Zăpada e cât de mediocru e ca produs de marketing. Lăsând la o parte controversele și dramele cu pitici și Palestina, Albă ca Zăpada e o producție care a supărat pe toată lumea și nu cred că va satisface pe nimeni. Copiii o să vadă animalele drăgălașe – dar sunt prea puțin pe ecran. Ai în schimb drame politice de Game of Thrones la grădiniță și un final pe care nu știu dacă să-l citesc în cheia 6 ianuarie sau în cea 14 iulie. Cert e că mulțimea își ia țara înapoi grav, parcă te și așteptai să-i vezi cerând apă, hrană și magie. Ce naiba înțelege un copil din asta? Unde-i iepurașul, unde-i veverița? Pe partea de musical v-am zis cum stăm – dacă mergeți la Albă ca Zăpada așteptându-vă la Frozen o să fiți dezamăgiți. Rămân adulții Disney. Ăștia (zic eu) vor fi cei mai dezamăgiți. Îmi pare rău să vă zic, dar e cel mai puțin Disney film pe care l-am văzut vreodată. Zegler e Albă ca Zăpada, da. Gal Gadot merge ca regina cea rea, cel puțin în prima jumătate. În rest, jale. Jale fără bocitoare.
The Electric State (r. Anthony & Joe Russo, SUA, 2025)
1/5*
Apropo de jale, jeliți-l pe Simon Stalenhåg. Omul ăsta a avut o idee foarte bună acum niște ani. Cum ar fi o lume în care tehnologia avansată, ușor amenințătoare, ar coexista cu nostalgiile unei clase de mijloc suedeze care a crescut în anii ‘80-’90? Rezultatul acestei întrebări a fost Tales from the Loop, un fel de roman grafic – o colecție a ilustrațiilor sale, unite de o narațiune centrală, ceva cu un accelerator de particule uriaș. Mă rog, indiferent de poveste, imaginarul e unul cu copii, Volvo-uri, nave zburătoare și roboți utilitari din viitor. Cartea a fost adaptată acum cinci ani într-un serial mediocru de către Prime. A treia carte a lui Stalenhåg se cheamă The Electric State și ne prezintă o lume similară doar că nostalgia e înlocuită de distopie. The Electric State e o carte cu un vibe aparte, cum ar zice copiii. E neliniștitoare, cu roboți-mascotă uriași distruși și bucățiți, orășele americane abandonate și oameni conectați permanent la niște căști bizare, ca un cioc de rață. Clădiri imense cu scopuri incerte se ridică la orizont, în rest, pustietate. Și o poveste. Unde Tales… avea doar niște explicații și povestioare, iar în rest te lăsa să-ți creezi propria lume, The Electric State are un fir narativ, o poveste cu o fată și un robot într-o călătorie spre un vest incert, spre coastă și Pacific, în căutarea unui frate pierdut. Un vibe e greu de adaptat. Însă cât de greu poate să fie cu o poveste ușor tristă, cu melancolia inerentă a abandonului?
Prea greu pentru Netflix și frații Russo, se pare. Pentru că The Electric State (filmul) ia la cel mai superficial nivel posibil estetica din cartea lui Stalenhåg și ne dă un produs submediocru, urât și prostesc. Bașca, toarnă în el o distribuție imensă, de la Jason Alexander la Ke Huy Quan (de voci nici nu mai zic nimic), construită în jurul lui Chris Pratt și Millie Bobbie Brown. Millie Bobbie Brown să zicem că merge cât de cât pe rol, deși personajul ei din film nu are absolut nimic în comun cu protagonista melancolică a cărții. Dar Chris Pratt e otravă pentru gândire, adevăratul mindkiller. Glumele sale, xeroxate din Guardians of the Galaxy, distrug orice șansă ca acest film să fie tolerabil.
Și prea multe șanse nu erau oricum. Pentru că totul e greșit la acest film. Nici măcar bucățile estetice nu-s preluate corect, deși Stalenhåg le-a dat cadrele la cheie în carte. Căștile opresive, în care se retrage lumea din hedonism, devin un fel de work from home în care poți să face manevra Severance și jumate de creier să dea cu mopul într-un corp de robot, în timp ce cealaltă jumate face sex cu Marilyn Monroe sau ceva. Roboții nu-s coloși înfricoșători, spun glume refuzate de Rocket Raccoon sau vorbesc din fragmente de replici, ca Bumblebee. Mi-e greu să descriu cât de mult mă deranjează acest film, de la imaginea de tip „avem Fallout și acasă” la manierismele de Marvel în vremea sa „bună” și înapoi la designul unora dintre roboți. Cum să greșească roboții, Costache, n-ai zis că-s copiați din carte? Stați să-i cunoașteți pe Herman, robotul glumeț modular (Anthony Mackie), sau pe Mr. Peanut (Woody Harrelson). Nu știu cum să vă explic cât de ciudat îmi e să scriu aceste cuvinte. Mie-mi plac roboții. Cred că am stabilit asta. De la Terminator la Robot Jox, chiar și până la Real Steel (exclus Transformers), îmi plac toate filmele cu roboți. Și n-am mai avut experiența asta – să vreau să nu mai văd roboți, să mi se ia de ei. Până acum. Mai bine mă uit la Chappie. Sincer, mai bine mă uit la Transmorphers.
Eșecul Statului electric transcede estetica, transcede și poetica și se întoarce la acel indescriptibil vibe. Vibe-ul Electric State-ului e rânced, e echivalentul unui vampir energetic – un film care urlă și glumește și se laudă cu ce prieteni (distribuție) are și te obosește și ia un lucru frumos (cartea) și-l strică atât de rău că nu știi dacă vei mai putea vreodată să-l privești cu aceiași ochi. Numele Electric State e viciat pe vecie. Dar e un eșec colectiv – de la producători și Netflix până la Frații Russo cineva ar fi trebuit să zică stop, să oprească mașinăria de tocat bani. Pentru că nu avem nevoie de mai multe filme de peste două ore care urlă fără să spună nimic. Aveam, însă, nevoie de un film meditativ despre o epopee către un Vest bizar. Am primit la schimb un pseudo-blockbuster care încearcă să fie în același timp Transformers și Guardians of the Galaxy, însă reușește să fie Borderlands. Ba, cumva, chiar mai rău.
