Sezonul 3 din The White Lotus vrea să ne arate că HBO încă mai poate, creativ și cultural, chiar și într-o epocă a mediocrității agresive oferită de serviciile de streaming.
Unul dintre serialele mele preferate la ora actuală e produs de HBO și se cheamă The White Lotus. (Am mai multe, dar toate celelalte sunt produse de Apple.) Al treilea sezon tocmai a debutat pe 16 februarie și e exemplul perfect că HBO (adică Max) poate să nimerească zeitgeistul și în 2025.
The White Lotus e un serial-antologie, a cărui principală temă este privilegiul. E despre dramele bogătanilor plictisiți, care bat lumea într-un balet al wellnessului, din spa în spa și resort în resort. Unul din aceste resorturi e White Lotus-ul, un lanț de hoteluri de lux prezent în cele mai exotice locații pe care le poate concepe mintea americană – Maui, Sicilia și iată, acum, Thailanda. Hotelul creează un fel de oază, un locus călduros unde se pot cuibări bogații și pot uita de problemele lor și ale lumii. Dar este și un focus al dramelor meschine personale – inima luxului e cel mai bun loc pentru a scoate în evidență vidul moral. Din această tensiune între huzur și moralitate viciată, regizor-scenaristul Mike White construiește o capodoperă, sezon de sezon.
În primul sezon, dincolo de tematica generală – „mamă, frate, ce privilegiați sunt ăștia!” –, White vrea să vorbească despre o sumedenie de lucruri: rasă și clasă, tensiune intra-familială, tensiune intergenerațională, performativitate „woke”, de toate. În al doilea sezon vorbește aproape exclusiv despre sex și problemele conexe. Poate de-asta multă lume comentează că al doilea sezon a fost mai slab – mie mi s-a părut cel puțin la fel de bun. În orice caz, White știe ce face cu personajele astea, nu-i e frică să le arate părțile negative și nu se teme, în buna tradiție a fraților Coen, să le facă de petrecanie în feluri ridicole și bizare.
Sezonul al treilea, după cele trei episoade pe care am avut privilegiul (hehe) să le văd anticipat, se învârte în jurul a două teme noi: credință și transformare. Și avem o distribuție de HBO în epoca sa de aur – Walton Goggins, cu partenera sa Aimee Lou Wood, drept un cuplu dubios, care nu prea are ce să caute între atâția bogătani plictisiți. Apoi, familia de bogătani plictisiți arhetipală, cu Jason Isaacs ca patriarh, și împărăteasa filmelor indie Parker Posey ca mamă eroină pentru trei copiii foarte diferiți. Apropo de trei, Michelle Monaghan, Carrie Coon și Leslie Bibb sunt trei prietene de succes în industrii diferite, venite să petreacă timp împreună în resort, dar care se bârfesc între ele cu fiecare ocazie. Natasha Rothwell revine din primul sezon ca Belinda, o maseuză-terapeută aflată la schimb de experiență, care dezgroapă niscaiva cadavre – spre neplăcerea unui alt personaj ce revine, dar pe care nu-l voi dezvălui.
The White Lotus a avut în fiecare sezon de până acum câte un element upstairs downstairs, anume interacțiunea între clienți și personal dar și între membrii acestor „caste” separate, în logica serialului. În sezonul trei, Belinda e undeva la mijloc între cele două lumi: e într-un schimb de experiență la White Lotusul thailandez, învață wellness și masaj pe timpul zilei, apoi o arde luxe la cină, seară de seară. Mook și Gaitok, doi dintre localnicii thailandezi ce lucrează la resort, cu o relație tip poate-poate (el e cam fraier, dar onest, ea îl place, dar vede că-i cam fraier) sunt deocamdată favoriții la jocul meu preferat când vine vorba de White Lotus: „Care personaj e cel mai puțin detestabil?”. Candidați sunt și doi dintre copiii familiei de bogătani Ratliff – însă cel de-al treilea, Saxon, jucat de Patrick Schwarzenegger e printre cele mai oribile personaje care au apărut în serialul ăsta până acum, prototipului adolescentului întârziat cu bani mulți și ego mare.
Fiecare White Lotus începe in medias res, cu o crimă misterioasă, iar sezonul trei ridică și mai mult ștacheta, de la multiplele cadavre plutitoare din sezonul doi, înainte să ne întoarcă cu câteva zile înaintea crimei, în vremuri când totul era mai chill. Dar nu atât de chill, pentru că de data asta începem cu conflictele de pe vas. De fapt, întregul sezon e mai soios – jafuri armate, șerpi, sărăcia rurală thailandeză. Nu o să vezi remakeuri la L’avventura sau vizite la conacul din Nașul, ca în precedentul sezon. Și protagoniști noștri sunt mai dubioși – patriarhul Ratliff e pe cale să dea o tură pe la pârnaie pentru crime economice nespecificate, iar Rick Hatchett jucat de Walton Goggins pare Boyd Crowder, turmentat de tristes tropiques.
Regăsirea credinței pare tema majoră a sezonului și sunt foarte curios de cum o să se lege această temă de direcțiile personajelor noastre „recidiviste”, revenite din sezoanele precedente. În orice caz, în cele trei episoade pe care le-am văzut eu, White întinde câte un laț pentru fiecare grup aflat în sejur, provocându-ne să examinăm ce cred, de fapt, în sinea lor, oamenii ăștia, și cât de mult sunt gata să-și calce pe credințele personale. Unde o să se spargă buboiul și cine o să fie de vină pentru amocul de la început? White Lotus nu se grăbește, ci construiește meticulos lumile interioare ale personajelor, cu tot cu inconsecvențele lor, care încep deja să se strângă după trei episoade. Ca de obicei, cu cât un personaj e mai convins de propria variantă, cu atât își trădează mai rapid și mai profund principiile. Cei săraci cu duhul (dar bogați spiritual) o duc cel mai bine în lumea lui White, asta dacă nu alege să-i omoare în ultimul episod.
Avem, însă, și câteva probleme. White știe să scrie americani detestabili și totuși cumva simpatici. Are o casă în Hawaii și înțelege bine contextul local post-colonial. Cunoaște la fel de bine ca noi toți imaginarul sicilian, mai ales prin prisma cinema-ului italian. Dar Thailanda? Ce treabă are Mike White cu Thailanda? E paradoxal că (până acum) sezonul ăsta se leagă cel mai mult de specificul local al resortului White Lotus, ne e prezentată una din fondatoare, thailandeză la rândul ei, avem subtitrări elegante în limba thailandeză pe ecran – și totuși, tot ce e culoare locală e extrem de fad și general. Exemplul unu: o tânără vizitează un templu budist pentru a programa o întâlnire cu un călugăr. Problema se rezolvă rapid, călugărul-recepționer stabilindu-i un interval orar pe macbookul mânăstirii. Exemplul doi: două dintre personajele noastre vizitează casa reptilelor locală unde are loc „showul cu șerpi”. Ce e specific la asta? Tot showul putea să aibă loc la reptilariul de la Antipa. Uneori pare că White, în căutarea unor situații memorabile pentru personajele sale memorabile, uită să contextualizeze locațiile sale memorabile, care devin un fel de fundal exotic pentru niște probleme extrem de americane. Ceea ce, dacă stai să te gândești, e la rândul său un lucru foarte american, genul de miopie de care ar suferi din plin protagoniștii din White Lotus. Dacă problema asta se accentuează pe parcurs – doar timpul și celelalte episoade ne pot spune.
Mai am o problemă – melodia de început. Dacă în primul sezon „Aloha!” ne dădea în cap cu kitsch tiki și „Renaissance”-ul sezonului doi te spulbera direct, melodia din sezonul trei, „Enlightenment”, e foarte, foarte nememorabilă. Sau poate nu mă pricep eu.
Mi-e greu să-mi dau seama după trei episoade excelente dacă The White Lotus sezonul trei o să fie un triumf până la capăt. Formatul ăsta de „vizionare parțială”, pe care platformele l-au tot promovat în ultimii ani, pentru a evita marile spoilere, dezavantajează producțiile complexe și competente și avantajează serialele care abuzează de artificii și vrăjeli. Semne de îngrijorare sunt puține. Totul merge până acum, curge într-o direcție tragică și imprevizibilă, ca-n viață.
Apropo de tragic. Sezonul ăsta vine într-un moment tragic pentru seriale și streaming.
Streamingul era odată băiatul cool, care făcea ce televiziunea nu era în stare. Acum vrea siguranță pentru acționari. Mai multe seriale mediocre care să mulțumească publicul mediu. Conținut mai prost, tarifare per „gospodărie”, prețuri mai mari, reclame pe un serviciu pe care tu deja dai bani. Tot felul de manevre cu conținutul, demne de un personaj negativ din filme de copii din anii ’80. Dacă serviciile de streaming mari (refuz să zic streameri, cum văd că e la modă prin publicațiile anglofone, pentru că streamer e Silviu Faiăr, nu Amazon Prime) ar avea drepturile de autor asupra francizei Black Beauty, probabil ar împușca calul într-un eveniment live și ar trece totul ca „pierdere” pe balanța contabilă, doar ca să scape de câteva mii de dolari în taxe și drepturi de autor.
Ultima dată când se ajunsese la genul ăsta de mediocritate era pe vremea celor trei mari „rețele”(CBS, NBC, ABC în america anilor ‘70). Antidotul la „rețele” a fost televiziunea prin cablu (și diversitatea pe care a adus-o), iar antidotul la osificarea cablului a fost chiar HBO.
HBO a lansat la sfârșit de ‘90 epoca televiziunii „serioase” și a fost părtaș la toate fazele sale. Epoca de aur când ne-a dat OZ, The Sopranos sau eternul și fascinantul The Wire, seriale care au deschis drumul pentru reinventarea televiziunii ca un fenomen prestige de masă. Nostalgicii ca mine pot să arate cu entuziasm și la epoca „de argint”, care s-a suprapus în mare cu cea „de aur” și ne-a dat capodopere ale televiziunii ca Rome, Deadwood, Six Feet Under (tradus cu posibil cel mai stupid titlu din istoria televiziunii moderne – Sub pământ SRL) sau mult-subapreciatul Carnivale. Orbiți de succesul recent al HBO, mulți veți numi și era aceasta ca fiind una „de aur”, dacă nu chiar „de platină”, cu seriale supraapreciate ca Prietena mea genială (iată un titlu competent!) detestabilul Euphoria sau Succession, un Tânăr și neliniștit pentru „cinefili” fascinați de dinamicile umoristice ale bogătanilor caricaturali. Însă perioada de apogeu a HBO și, sincer, a „serialului” în general e numai una, Pax Romana dintre creșterea subită a calității televiziunii din anii 2000 și era de dominație, enshittification și decădere a platformelor de azi – cu un HBO, pardon HBO Max, pardon MAX, the one to watch for HBO, plin de conținut mediocru și două trei vârfuri.
Acea perioadă de apogeu a fost a doua decadă a secolului, eu o numesc epoca Game of Thrones. Sigur, HBO a livrat și alte seriale foarte bune între 2010 și 2019: Boardwalk Empire și The Leftovers, ca să numesc doar două. Nu mai vorbesc de ce se producea pe alte platforme – Better Call Saul sau Stranger Things, de exemplu. Toate seriale care reușeau să strângă lumea în jurul „watercoolerului” (acel bidon imens de apă, de la care sunt adăpați corporatiștii în exercițiul funcțiunii), să stârnească pasiuni și furii și să învețe consumatorul mediu despre D&D, White walkeri sau lumea avocatilor din Albuquerque. Serialele astea au devenit instituții culturale, și HBO în mod special și-a reconfirmat poziția de lider în această minunată lume nouă dominată de conținut episodic.
Ei, e 2025 și, după cum scriam mai sus, industria streamingului nu mai e ce-a fost. Poate HBO o să ne salveze din nou în această eră, poate ăsta îi e destinul.
Îmi pare rău să vă spun, dar e puțin probabil. Pentru că, făcând abstracție de White Lotus, situația HBO de astăzi e destul de jalnică. Poate fac profituri record dar platforma e lipsită de suflet, aflată în proces grav de enshittificare alienantă pentru utilizatori – au introdus niveluri separate de preț, unele cu reclame, calități de redare scăzute, conținut șters pe vecie de pe internet. Mai că te fac să vrei să ridici steagul negru și să navighezi pe cele șapte mări la bordul galionului filelist, ceva ce nu vă pot încuraja să faceți, fiind un creator de conținut respectabil. Nici pariul Game of Thrones (GoT) nu prea mai merge. Recent HBO a încercat să recaptureze acea magie GoT, atât prin serialul din același univers, cu dragoni care se bat, cât și cu dezastrul artistic și narativ care este Dune: Prophecy, o serie care vrea disperat să fie atât Dune, cât și GoT, fără, însă să înțeleagă nici ce a făcut Dune interesant ca fenomen cultural, nici ce a făcut Game of Thrones interesant pentru normălăi. L-au mai distribuit și pe Travis Fimmel (un actor de calibrul lui Dorian Popa) într-un rol principal.
Dacă e însă ceva ce a știut dintotdeauna HBO – și încă știe – e să-și aleagă conținutul original cu precizia unui uliu zburând peste Avicola Buzău. Conținutul de prestigiu. Nu adaptări și spin-off-uri, ci conținut original ieșit din mintea unui om, nu al unui algoritm. HBO încă e regele conținutului original, chiar dacă nu mai suscită la fel de multe pasiuni ca în epoca de aur a GoT. Nici nu are cine să-i facă prea multă concurență. Cine? Imprimeria de bani a Amazon, de unde ies pe bandă rulantă seriale de o mediocritate exemplară care au costat un miliard de dolari fiecare (și The Boys, care e mișto, dar deja se lălăie și alintă)? Sau laboratorul Apple+ de unde ies filme și seriale incredibile, care ar putea spulbera piedestalul HBO, dar pe care nu le vede nimeni?
Până la urmă, chiar The White Lotus e dovada că HBO încă concurează serios pe conținut original. Și nu doar pentru că-mi place, se vede și la serialele pe care nu le suport eu – Succession, oricât de telenovelistic, este a fost o mare realizare în ce privește distribuția, ca pepinieră de actori. Kieran Culkin va lua probabil Oscarul pentru rol secundar anul acesta și i-l va șuti din gheare lui Jeremy Strong, care a fost la rândul său exemplar în The Apprentice. Și oricât de hater aș fi eu cu Euphoria în general, a popularizat-o pe Zendaya! Și acum Zendaya face furori (din nefericire). HBO știe în continuare să-i aleagă!
Direcția în care a luat-o, de jonglerii cu platforme și epurări de conținut e una proastă, dar HBO le are în continuare cu arta serialului și ne arată că dramele intestine ale celor avuți pot să aibă și altă miză, mai profundă decât „cine moștenește banii lui tati”. White Lotus e un serial făcut cu grijă și mult talent, ca pe vremuri, și e surprinzător cât de bine șe ține cu acest al treilea sezon. Zic surprinzător pentru că indiferent de încercările conducerii de a face brandul HBO/Max nefrecventabil, divizia de producție e în continuare la fel de bună ca în epoca de aur. Păcat de melodie.
