Criticii literari Mihnea Bâlici și Mihai Iovănel discută despre unul dintre cele mai importante romane ale ultimilor ani: „Dezrădăcinare” de Sașa Zare (frACTalia, 2022), o bornă în literatura queer și feministă din România. Care e legătura dintre terapie, politică și artă? De ce literatura LGBTQ locală cunoaște un adevărat boom în ultimii ani? Și, înainte de toate, ce schimbări de perspectivă poate produce Dezrădăcinare pe o scenă mai degrabă conservatoare?
Mihnea Bâlici: Apărut anul acesta la frACTalia, romanul Dezrădăcinare al Sașei Zare are, cred eu, toate șansele pentru a deveni un roman-cult în literatura locală extrem-contemporană. Dacă nu cumva a devenit deja – mai ales în interiorul comunităților feministe și queer –, ceea ce este impresionant pentru cele aproape șapte luni care au trecut de la publicare. Deja știm că ultimii ani au coincis cu apariția unui nou public (sau counterpublic, ar spune Nancy Fraser) în peisajul cultural din țară, care nu mai încearcă să devină o simplă anexă în producția literară, ci să joace după propriile reguli.
Cu alte cuvinte, aripa feministă intersecțională din literatura română (inaugurată de autoare precum Elena Vlădăreanu, Iulia Militaru sau Medeea Iancu și consolidată treptat de formațiuni independente precum premiile Sofia Nădejde, editura frACTalia, revistele Cutra și Post/hum/, Cenaclul X ș.a.m.d.) își construiește, în sfârșit, un spațiu autonom. Spuneai undeva că literatura gay din România, „spre deosebire de țări ca Statele Unite sau Franța, în care militantismul LGBTQ+ are o veche istorie multistratificată”, se află încă într-un stadiu incipient. Cred că putem observa, din 2020 încoace, avansarea către o nouă vârstă a acestei literaturi: una în care ea își găsește în sfârșit o voce stabilă în spațiul public.
Mihai Iovănel: Într-adevăr, de la sfârșitul lui 2020 – începutul lui 2021, când mi-am terminat Istoria literaturii române contemporane, în care printre altele cartografiam și literatura queer din România, peisajul s-a schimbat spectaculos, în sensul că s-a produs un adevărat boom al acestei literaturi. Când o să scot ediția a doua o să trebuiască să refac/completez major secvențele alea. În fine, poate revenim mai târziu asupra cauzelor structurale care au dus la această explozie (în raport cu proporțiile literaturii române).
M.B.: De acord. Dar cea mai problematică mi se pare, aici, defazarea dintre realitatea de pe teren și literatură. Ce vreau să zic este că astfel de grupuri marginale și-au făcut loc în viața ideologică din România de mai bine de un deceniu, nu doar în spațiul ONGist-corporatist, ci și cu ajutorul comunităților anarhiste post-Occupy (cazul cel mai la îndemână pentru mine este grupul Acasă din Cluj-Napoca). Cu toate acestea, mi se pare că o literatură armonizată la astfel de politizări a avut undă verde doar în ultimii 4-5 ani. Să fie doar evoluția organică a literaturii? Mă îndoiesc. Ceva din configurația lumii literare a împiedicat realizarea unor astfel de proiecte. De fapt, un conservatorism literaturocentric bântuie și astăzi câmpul.
Revenind: sunt mai multe motive pentru care proza lui Zare este valoroasă, în special pentru discuțiile legate de intersecționalitate. Dezrădăcinare repoziționează identitatea sexuală și de gen pe mai multe nivele: de la cel literar (mă gândesc la socializarea personajului-narator în cercurile literare sexiste din anii 2010) la cel național (nu trebuie să uităm că avem de-a face cu o autoare basarabeană, iar tema reteritorializării este centrală în acest proiect) sau chiar la cel al speciei (adeseori este analizat, chiar dacă în treacăt, și raportul personajului față de ființele non-umane). Toate firele identitare, înnodate și deznodate pe parcursul acestui roman, pot servi drept pretexte pentru o analiză în care instrumentarul autoarelor Patricia Hill Collins și Sirma Bilge își poate arăta utilitatea. Dar aș vrea să începem discuția noastră de altundeva: de la formulă. Mai menționez că acest „dar” pe care l-am inserat în mijlocul paragrafului nu vine să camufleze o contradicție de tipul „Tema este importantă, dar romanul e prost scris”. Dimpotrivă: din punct de vedere (convențional zis) estetic, mi se pare că avem de-a face cu un roman reușit, emoționant, intens. În același timp, încerc să privesc cu o oarecare distanță critică formula narativă a Sașei Zare.
Mi se pare că Dezrădăcinare inaugurează un al doilea val de autoficțiune LGBTQ+ în spațiul românesc. Consider că primul val este reprezentat de douămiism. Nu am putut să nu observ legătura dintre Dezrădăcinare și „corespondentul” ei autoficțional din EgoProza anilor 2000, romanul pe bune/pe invers al lui Adrian Schiop (2004), poate prima carte românească din postcomunism care tratează într-un mod pozitiv tema homosexualității. Separate de aproape două decenii, cele două formule seamănă și nu prea. Seamănă, în sensul în care ambele se revendică de la același „pact autoficțional”. Există similarități și în modul în care ambele proze conturează o dimensiune „meta”, care include, în text, însuși procesul scrierii textului. În schimb, ele nu seamănă mai deloc în mize.
Pe de o parte, proiectul lui Schiop este mai degrabă un gest contracultural și de „băiețeală” decât de coming-out. În fond, pe bune/pe invers este ceea ce Florina Pîrjol denumea foarte bine undeva „«procesul-verbal» cam dezlânat al întâlnirilor (discuțiilor, ficțiunilor) dintre câțiva tineri studenți la Pedagogie, Litere, Istorie sau Filosofie”. Pe de altă parte, Dezrădăcinare reprezintă romanul unei comunități. Este foarte clar cine e lectorul-țintă: „cititoarea” invocată adesea la persoana a II-a pe parcursul acțiunii, camarada autoarei. Dacă pe bune/pe invers se concentrează pe un fel de autoreprezentare ironică, romanul lui Zare are în vizor comunicarea, confesiunea și empatia. Cred că putem observa aici două moduri complet diferite de a utiliza literatura: la Schiop, ca generator al imaginii de sine, și, la Zare, pe post de compas teoretic, politic și chiar terapeutic. Din acest punct de vedere, față de douămiiști, Sașa Zare face un salt radical, deoarece pune în prim-plan – cum fac și Medeea Iancu și Ileana Negrea – această componentă extraliterară, în care cititoarea este somată la revoltă, ajutor sau compasiune.
M.I.: Mi se pare bine ales reperul Adi Schiop cu pe bune/pe invers pentru a evalua prin comparație nu atât romanul Sașei Zare, cât contextul în care el apare.
Cartea lui Schiop din 2004 nu putea fi mai mult decât a fost – o formă relativ dezordonată de aglutinare a unor conversațiii pe teme de subculturi muzicale și sexuale. Dezincriminarea homosexualității prin abrogarea Articolului 200 din Codul Penal era încă foarte recentă. De fapt ea se produsese ca urmare a presiunilor internaționale – România voia să intre în Uniunea Europeană și nu putea să o facă cu o legislație homofobă. Societatea românească era încă homofobă (deși lucrurile au mai evoluat, așa a și rămas în multe din articulațiile ei), iar autori gay ca Schiop nu aveau la îndemână prea multe contexte în care să se introducă conversațional. Tactica cea mai la îndemână era de genul „kick and run”, dă-i un șut reacționarului în coaie și cară-te. Era o tactică anarhisto-grunge, inspirată din acei ani ’90 în care microterorismul urban antisistem încă avea o bună reputație (pe care 11 septembrie 2001 a cam șters-o).
În schimb, romanul Sașei Zare (numele autoarei, foarte frumos/simbolic ales, este un pseudonim care trimite în mai multe direcții, începând cu Sașa Comăneșteanu a lui Duiliu Zamfirescu și cu contemporana acestuia din urmă, Sofia Nădejde) apare într-un context comunitar mult mai instituționalizat. Sigur, persoanele LGBTQ continuă să aibă o viață nu întotdeauna ușoară, plină de microagresiuni și chiar agresiuni. Dar conștiința comunității a evoluat mult în raport cu anii 2000 de început și, spre deosebire de atunci, are un suport legislativ și instituțional mult superior. Pentru a nu mai vorbi de creșterea conștiinței publice critice în raport cu homofobia. În prima parte a anilor 2000 cioacele homofobe încă puteau trece drept cool în mainstream – ce vorbesc, încă erau mainstream. În momentul de față homofobia merge în mod clar la coșul istoriei, împreună cu trolii și conservatorii ruginiți care o poartă pe lăbuțe.
Deci, pe scurt, Dezrădăcinare apare într-un context favorabil. Dar acest context favorabil nu explică decât foarte parțial de ce este una dintre cele bune cărți de proză publicate în ultimii ani. O zic direct: mi-a plăcut enorm, m-am conectat spontan și intens dpdv emoțional și teoretic cu vocea autoarei. Asta deși avem backgrounduri (generaționale, de gen, geografice) diferite. Înțeleg de ce zici că vrei să iei distanță, dar statement-ul meu e simetric opus: pentru mine distanța asta nu există, pentru că mă identific într-o proporție ridicată cu vocea Sașei Zare.
În această identificare rama metaficțională și teoretică în care sunt introduse secvențele ficționale joacă un rol important. De ce zic asta?
Prin anii 2000 mă scoteau din minți reziduurile postmoderniste metatextuale care continuau să apară prin tot felul de romane într-un moment în care postmodernismul românesc asimilat de-a lungul anilor ’80-’90 începuse să se fumeze. Mi se păreau so passé, genul ăla de ecouri foarte uncool dintr-o modă expirată prea recent pentru a nu provoca jenă și încă nu suficient de veche pentru a deveni din nou cool. Acele reziduuri metatextuale mă iritau pentru că erau defazate, dar și pentru că de cele mai multe ori nu aveau un rol funcțional – erau doar de fiță.
Însă la Sașa Zare rama metatextuală – ieșirile semnalizate din ficțiune în metaficțiune și în excursuri teoretice – are un rol precis: de a oferi cititoarelor (cărora li se adresează în permanență și care sunt naratarul textului ei, lectorul său ideal) nu doar o poveste a formării unei tinere scriitoare bisexuale din Basarabia, ci și instrumentele necesare pentru interpretarea acestui Bildungsroman. Romanul oferă nu doar povestea unei experiențe, ci și un vocabular critic și o metodă (teorie critică feministă) care asigură aterizarea poveștii în contextul românesc.
Nu văd neapărat o contradicție între calitatea estetică a romanului (faptul că este scris fantastic de bine – am subliniat compulsiv pasaje) și armamentul critic pe care îl duce în raniță. Nu calitatea estetică este problematică pentru teoria critică, ci fetișizarea ei, transformarea ei într-o valoare opacă la ce se întâmplă în afara textului și nenegociabilă. Or lucrul ăsta nu se întâmplă în Dezrădăcinare: Sașa Zare are tot timpul grijă să problematizeze, să dezrădăcineze dacă vrei clișee și obiceiuri de lectură. Romanul ei este un omagiu adus fluidității. S-ar fi putut numi la fel de bine Panta rei, „totul curge”.
Sper că va intra cât de repede în bibliografiile universitare. Nu doar pentru că este impecabil scris, cum remarcai și tu, dar și pentru că este extrem de bogat (auto)interpretativ. Ca și ultimele două romane ale lui Adi Schiop de altfel, care sunt altceva decât pe bune/pe invers tocmai prin introducerea unei conștiințe teoretice metaficționale care încadrează materialul „brut” de viață.
M.B.: Mă bucur că efectul romanului a fost atât de limpede pentru tine. Raportul dintre mine și Dezrădăcinare a fost mult mai complicat, marcat de momente de negociere și (auto)critică, dar care m-au dus, de fapt, la aceleași concluzii. Am să explic cum și de ce.
Înțeleg de ce lectura de identificare este utilă în acest context. Întreaga structură a prozei invită la o astfel de interiorizare a experiențelor personajului-narator. În plus, lectura hipercritică poate face parte din „clișeele de obiceiuri de lectură” de care ziceai. (Ce idealism și ăsta, să crezi că poți să îți pui între paranteze sentimentele în momentul unei lecturi!) Cu toate acestea, nici exagerarea identificării nu cred că este neapărat benefică. Am citit cartea ca pe mărturia unei persoane cu o cu totul altă situare materială, socială și corporală decât a mea. Cartea s-a construit mai degrabă ca un dialog cu o alteritate decât ca o suprapunere de personalități. O astfel de conversație nu poate fi decât anevoioasă, fiindcă atât eu, cât și naratoarea venim cu niște condiționări diferite la aceeași masă. Am hotărât să văd unde mă duce această conversație.
Adevărul e că am atins un blocaj: mi-am dat seama că reticența mea are motivații destul de naive. Aici este momentul unei mea culpa. Eram pregătit să mă avânt într-o critică asemănătoare celei pe care i-am făcut-o debutului Ilenei Negrea într-un articol mai vechi. Spuneam acolo că astfel de discursuri autobiografice și cu teoretizările făcute pe față sfârșesc, în general, într-un circuit de relevanță închis, unde câțiva oameni de stânga vorbesc pe limba oamenilor de stânga altor oameni de stânga. Ce ceream, de fapt, era mai puțin tezism și mai multă obiectivitate, mai mult experiment artistic; pe scurt, optam pentru deviza show, don’t tell. Acum, privind înapoi, mi se pare nu doar că eram prescriptiv, ci oarecum idealist: opuneam niște idealuri lukácsiene (realismul) sau brechtiene (distanțarea) destul de obtuze unei întregi tradiții feministe și antirasiste post-’68iste, care a demonstrat (literalmente) pe propria piele că „personalul e politic”. Ce conștientizez acum este faptul că aceste modalități de a face artă politică nu se contrazic, ci coexistă.
Mi se pare că în cronicile scrise în intervalul 2000-2010 a existat un fel de repulsie inconștientă față de această dimensiune ideologică fățișă a unei opere, de care m-am contaminat și eu odată cu timpul. Chiar și în cele mai fericite cazuri, multe cărți au fost valorificate pe baza faptului că da, bine, pun probleme politice, doar că ele o fac altfel: într-un mod indirect, subtil, netendențios. Până și romanul emblematic al lui Schiop, Soldații. Poveste din Ferentari, a fost citit în această cheie. Toate aceste tertipuri ajungeau să situeze literatura pe alt plan decât cel imediat, urgent, material și istoric.
Prin urmare, tind să fiu de acord cu ce spui. Autoficțiunea din Dezrădăcinare are toată încărcătura ideologică pe față, într-un mod mai evident decât cea a lui Schiop (pierdut mai degrabă în digresiuni cam arogante despre cum funcționează lumea, după cum a observat și Andrei Gorzo la un moment dat). Dar conține și mai mult de atât: o introspecție teoretică și o chestionare psihologică constante. E destul să reamintesc conversațiile cu terapeuta din partea a II-a, care scot constant la iveală lacunele subconștiente lăsate de traumele personajului. Cred că am găsit și conceptul potrivit pentru formula Sașei Zare: cel de autoteorie (sau autotheory), pe care îl împrumut din studiul foarte lămuritor al lui Lauren Fournier. Un astfel de subgen cu mize feministe clare (ce se întinde de la Chris Kraus la Roxane Gay) combină autobiografia cu practica și cu excursul (meta)teoretic. Ce mi se pare că face Dezrădăcinare și, în general, mișcarea feministă locală este tocmai asta – blurarea, într-un mod mai degrabă performativ decât rigid (ai zis foarte bine Panta rei), a distincției dintre artă, critică și viață (socială):
„O să-mi spui că literatura adevărată nu se explică. Sau: dacă scrii bine, cartea vorbește de la sine. Sau că amestec literatura cu elemente extraliterare, care n-au ce căuta aici. Că vreau să controlez impresiile și părerea pe care și-o formează cititoarea despre personajele mele. O să-ți răspund că e posibil să ai dreptate și o să te mai întreb cine stabilește ce e literatura adevărată.”
Cât despre problema accesibilității, pe care o deplângeam în articolul meu de mai devreme, cred că poate fi înțeleasă acum cu totul invers: teoria nu împiedică receptarea literaturii, ci dimpotrivă, literatura facilitează receptarea teoriei. Găsim în Dezrădăcinare un adevărat gest anti-elitist, anti-ableist.
M.I.: Mă bucur că ai criticat (sau arătat limitele) lecturii de identificare. Aveam oricum intenția să o fac și eu. Ideea de identificare e foarte tricky. Cum bine știi, ideea de universalitate (a experienței, a emoțiilor etc.) a prins și vremuri mai bune. Tendința actuală este de a felia cât mai mult vechiul concept de universalitate și de a raporta secvențele rezultate la experiența unor grupuri obținute prin filtre de gen, rasă, clasă. Nu o dată se contestă chiar că limbajul poate intermedia efectiv între aceste grupuri și restul lumii/mainstreamul. Nu doar pentru că limbajul artistic are limitele lui de competență (există experiențe de viață pe care arta/literatura nu le poate transmite decât foarte aproximativ). Ci și în sens politic: de pildă, s-a spus nu o dată în ultimii ani că este ipocrit ca un membru al unei clase privilegiate să poată pretindă că înțelege experiența unei persoane dintr-o clasă discriminată suficient de bine pentru a putea scrie un roman din punctul de vedere al acesteia. Și nu doar ipocrit, ci și un furt efectiv, pentru că o astfel de acțiune, deși poate oferi vizibilitate acelei experiențe, deposedează persoanele care au trăit experiențele de posibilitatea de a-și spune singure povestea.
Poziția mea nu este atât de radicală. Cred mai degrabă în posibilitatea literaturii de a media (uneori – rareori – chiar și remedia) diferențele. Este unul din motivele pentru care merită să pierdem timpul cu ea.
Oricum, când zic că empatizez cu romanul Sașei Zare nu îmi arog/apropriez experiența ei de persoană queer care a trăit în niște medii conservatoare lovindu-se de tot felul de rezistențe și agresiuni. Mă identific mai curând cu felul foarte subtil și foarte etic în care pune problema. Nu se grăbește de pildă niciodată să sacrifice nuanța în favoarea unui cuvânt de spirit; evită să sacrifice complexitatea unei situații pentru a-i reuși un one-liner. Să luăm, iată, relația personajului-narator cu mama ei. O relație abuzivă emoțional din partea mamei, sufocantă, în care persoana adultă își folosește fiica în rolul de scut emoțional, încărcând-o astfel prematur cu tot felul de responsabilități care se vor dovedi traumatizante pe termen lung. Ar fi fost foarte ușor pentru Sașa Zare să-și judece mama în maniera aceea expeditivă a multor psihoterapeuți de azi care răspund la toate problemele și întrebările prin „părinții sunt de vină”. Ceva în genul poemului lui Philip Larkin, nu?
„They fuck you up, your mum and dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.”
Sașa Zare preferă varianta unei documentări minuțioase și foarte empatice a contextelor în care se dezvoltă relația dintre mamă și fiică. Până la urmă se coagulează o imagine complexă, care reușește în același timp să fie fermă fără a fi judgmental.
O astfel de abordare apare peste tot în Dezrădăcinare. Găsim în tot romanul o documentare laborioasă a contextelor și o interpretare critică a lor, combinație produsă într-un mod sofisticat, elastic, fluid. Și etic – insist asupra acestui termen.
Conceptul de autoteorie pe care îl propui mi se pare foarte util. Aș completa precizând că în general textele care vin dinspre comunitățile minoritare tind să aibă o asemenea abordare. Ceea ce e inevitabil să se întâmple: dacă deții un pachet de experiențe particulare – de pildă ca latinx într-o Americă a lui Donald Trump – nu poți sta la mâna mainstreamului să interpreteze așa cum îți dorești felul în care îți documentezi experiența. Trebuie să livrezi propria interpretare. În acest sens, practica și teoria apar indisociabile.
Dar aș vrea să discutăm un pic și despre schimbarea pe care cărți precum Dezrădăcinare o produc sau au potențialul de a o produce în cazul criticii care comentează aceste cărți. Eu am început să scriu recenzii la începutul anilor 2000 – fac parte din generația douămiistă. Pe atunci tendința era de a testa valoarea unei cărți cu cuțitul în burtă. Sigur, era și o reacție a criticilor douămiiști (foarte tineri pe atunci) la modurile adesea obscene în care se făcea critică (se face și azi prin revistele Uniunii Scriitorilor) – cearșafuri complezente despre tot felul de veleitari. Dar era la mijloc și un vibe generațional venind pe aceeași filieră grunge-anarhistă de care am vorbit mai devreme. Oricum, privind retrospectiv lucrurile, un lucru e clar: douămiiștii comentau cărți într-un mod în general agresiv.
Generația mai recentă, din care face parte și Sașa Zare, vede lucrurile într-un mod diferit. Nu doar că teoretizează și practică o ficțiune reparativă, cum este în fond Dezrădăcinare. Dar încearcă în același timp să provoace/întrețină și o critică mai degrabă reparativă decât distructivă. O critică mai interesată de procesul înțelegerii empatice decât de evaluarea violentă. Așa cum Dezrădăcinare are o cititoare ideală, acest roman are în același timp și o critică ideală, care intră cu textul nu într-o relație de putere, ci de înțelegere. Cum găsești o astfel de mutație? Cât de fezabilă ți se pare generalizarea ei? Putem scăpa de violența simbolică în critică? Își conservă această violență o urmă de legitimitate?
M.B.: Ferm, dar deloc judgmental: într-adevăr, mi se pare că asta descrie cel mai bine poziția naratoarei. E vorba de o etică nuanțată, care nu încearcă nici să absolutizeze, nici să evite trauma, ci dimpotrivă, să-i evidențieze mecanismele interne și, mai ales, externe: dominoul macro ce ne aduce în acest punct. E un pas important pe care îl face literatura identitară din România.
Vorbeai la un moment dat despre cum romanul vede dincolo de explicațiile simpliste ale câtorva psihoterapeuți care rezumă traumele la, nu știu, complexul Oedip & shit. Nu neg, discursul literar tradițional e bântuit de astfel de referințe psiho-simbolice perimate, desprinse din Freud și Jung. Dar, simultan, cred că discursul terapeutic joacă un rol important în formarea narațiunii de față. Într-un fel, o parazitează. Bineînțeles, nu mă refer la psihanaliză, de tipul celei făcute Woody Allen în multe dintre filmele sale pretențioase: excursul Sașei Zare e mai puțin simbolic și far-fetched. Distanțarea constantă și autoevaluarea afectivă (și etică!) vin din discursul ceva mai maturizat al terapiei actuale. Astfel, Dezrădăcinare este un roman însoțit la orice pas de câte o relectură de tip „jurnal de terapie”. Însăși întrebările legate de timpul verbal al narațiunii sau de persoana folosită fac parte din acest set de exerciții de autoreglare. E prima dată când văd acest demers aplicat în literatură.
E o problemă mai subtilă aici, mai ales că studiile cognitiviste în literatură sunt de domeniul SF-ului în România. În ce sens poate avea literatura rol terapeutic? Și pentru cine? Pentru autoare? Pentru cititoare? Pentru ambele instanțe? Când vorbim despre capacitatea terapeutică a scrisului consider că aceste probleme sunt rezolvate mai degrabă individual, în cadrul terapiei ș.a.m.d. Prin urmare, nu pot să citesc Dezrădăcinare ca pe un exemplu de catharsis optimist. E un proiect mult mai matur de atât. Mi se pare că firul roșu se află, din nou, în raportul dintre autor și cititoare/cititor/cititorx. Cartea nu o să „vindece” (termen impropriu) conflicte personale, dar oferă o cale de acces la o metagândire elastică și, cumva, eliberatoare, formată în timpul scrierii și lecturii. Ce va ieși din această formă de uz terapeutic al literaturii vom vedea doar în timp (Dezrădăcinare va seta un trend, știm bine). Sper doar ca psihologicul să continue să fie pus în legătură cu socialul, căci altfel sfârșim în cărți de dezvoltare personală.
M.I.: …oricum avem o grămadă din astea.
M.B.: Acum revin la problema ridicată de tine.
E un fapt bine documentat deja că literatura își creează critica și instrumentele de lectură. Și sunt de acord că Dezrădăcinare propune o astfel de lectură critică diferită de cea douămiistă: una mai puțin agresivă și mai empatică.
În același timp, cred că marele atu al criticii de întâmpinare – „foiletonistice”, cred că ar zice Andrei Terian cu scepticism – este tocmai flexibilitatea. Poziționările noastre față de texte sunt, dincolo de gust, poziționări etice și ideologice, pe care le clarificăm din mers. Există instanțe în care fermitatea, opoziția sau chiar „violența” (nu mă refer la jigniri sau dezumanizări) este utilă și de efect. Depinde mult de modul în care ne poziționăm și de valorile pe care le adoptăm în proces.
Deci nu cred că se temperează critica. Mai degrabă este vorba de dezvoltarea acestei flexibilități, cât se poate de deschisă și transparentă, care devine tot mai centrală în munca noastră. Cât timp apar volume ca Dezrădăcinare ce ne obligă să ne regândim și chestionăm pozițiile și opiniile, înseamnă că suntem pe drumul cel bun.
