După romanul fantastic Arșița (Paralela 45, 2019), Cosmin Perța schimbă macazul în direcția realismului social. Astfel, Ca să nu se aleagă praful de toate (Polirom, 2023) este un (alt) roman care tematizează tranziția postcomunistă din România. Singura și cea mai mare problemă este că schimbarea de direcție nu-i reușește lui Perța. Romanul se pierde într-un senzaționalism previzibil, din care Samson iese cel mai rău.
Se pare că deceniul trecut a adus în proză mai multe tentative de discutare retrospectivă a tranziției, cu tot ce a avut ea mai „frumos”: sărăcie, violență, alienare, corupție ș.a. De la Iulian Bocai (Constantin) la Bogdan Coșa (Cât de aproape sunt ploile reci), de la la Tudor Ganea (Cântecul păsării de plajă) la Bogdan-Alexandru Stănescu (Abraxas), observăm recurența imaginii catastrofice a postcomunismului românesc, transpusă printr-un realism hardcore, altoit adesea cu alte formule narative (realism magic, maximalism, naturalism etc.). Majoritatea acestor romane mi-au plăcut mult și foarte mult. N-am reușit să scriu despre ultima carte a lui Coșa, dar am să mă destăinui aici: Cât de aproape sunt ploile reci este cel mai reușit roman din literatura română a ultimilor ani. Din acest motiv, e foarte posibil ca el să fi inițiat un trend în curs de cristalizare: realismul tranziției. S-ar zice că ne bucură acest lucru. Până la urmă, am scăpat atât de postmodernismul fără aderență la realitate din anii ’80, cât și de parabolele simplificatoare despre comunism ale prozei de după 2000. Pentru un cititor conștient și cu simpatii de stânga, o direcție care ne prezintă mizeria politicilor neoliberale din România pare cât se poate de incisivă, sănătoasă și eliberatoare. Cu toate acestea, nu m-aș grăbi să sar la astfel de concluzii optimiste. Câteodată este necesar să apară romane mai slabe, cum este Ca să nu se aleagă praful de toate al lui Cosmin Perța, ca să ne punem întrebări despre formulele estetice în vogă. Știu, nimănui nu-i place să despice firul în patru când vine vorba despre realitățile sociale cele mai brutale, însă noi vorbim aici de oglindirea cea mai artificială a realității: literatura.
Personal, nu-mi place eticheta de poverty porn. Într-adevăr, exploatarea estetică a sărăciei este o problemă validă (și previzibilă), însă denunțarea exagerată a acestor reprezentări ne poate duce într-o zonă și mai neliniștitoare, în care literatura riscă să nu mai depășească optica clasei sociale care, până la urmă, o produce. Prin urmare, problema reală este alta: cum vorbim despre social? Am fi tentați să zicem că e de ajuns doar să se vorbească, dar uneori lucrurile sunt mai complicate decât par. Prin urmare, am să discut despre Ca să nu se aleagă praful de toate pornind de la o problemă ceva mai banală: cine vorbește în romanul lui Perța?
Convențional, cel care vorbește în text este însuși protagonistul. Puteți să-i spuneți Samson. Narațiunea, scrisă la persoana I, este filtrată prin perspectiva acestui personaj dur și gentil, excepțional și simptomatic. Aflăm că Samson este porecla unui tânăr crescut în peisajul sterp și agresiv al anilor ’90, într-un oraș sărac de provincie din nordul Transilvaniei. Din motive realiste, semnificația livrescă a numelui îi scapă protagonistului lumpenproletar („Nu știu exact cine a fost Samson ăsta, am înțeles că era ceva mare și tare prin Biblie”), însă simbolistica funcționează la cote înalte. Protagonistul nu doar că are doi metri și peste o sută de kilograme, dar posedă și un as în mânecă, ce-l face invincibil în bătăile din baruri: incapacitatea – literală – de a simți durerea fizică („Mi-a făcut niște teste, era curios, și cică aveam cip, așa mi-a zis, că am cip, apoi mi-a explicat că înseamnă insensibilitate congenitală la durere”). După ce își pierde, pe rând, ambii părinți și este exmatriculat, Samson decide să plece în Germania. Ca să facă acest lucru, are nevoie de 10.000 de mărci. În încercarea sa de a face rost de bani, Samson se angajează în tot felul de munci dubioase, de la muncitor forestier la bodyguard, de la bătăuș de serviciu la „vânător” de interlopi. În timp ce acțiunea ia o turnură de thriller cu mafioți, arme albe și împușcături, banii vin și pleacă, iar borna de 10.000 de mărci se apropie și se îndepărtează într-un ritm sisific. În final, încercând s-o salveze pe Ilona („Cosânzeana”…) de nemesisul personal (proxenetul Olandezul), Samson va deveni victima propriilor alegeri. Romanul se încheie cu moartea sa narată la persoana I, în stilul finalului din American Beauty („Am dus mâna la țeastă și-am pipăit. Nu mai curge așa mult sânge. Am două găuri în cap, nu una, una de intrare și una de ieșire. Nu știu cine a tras, dar n-a nimerit prea bine”).
În acest punct, apare ceva pe cât de enervant, pe atât de important: senzaționalismul formulei lui Perța. Suntem, pe scurt, departe de orice realism. Ca să nu se aleagă praful de toate are mai multe în legătură cu cinemaul de gen decât cu literatura socială. Într-adevăr, elementul mitologico-supranatural din povestea lui Samson a fost observat deja de multă lume. Pe coperta a IV-a, Andrei Dósa vorbește despre „zeii nemiloși ai tranziției”, iar Victor Cobuz remarcă faptul că protagonistul se află la „granița subțire dintre antierou și supererou”. Din acest punct de vedere, mi s-ar fi părut mai bine dacă Perța ar fi mers cu totul în zona thrillerului sângeros și s-ar fi desprins de miezul umanist și empatic al poveștii, pe care-l scoate la înaintare mai ales prin caracterizarea lui Samson. Acesta este o brută, doar că una sensibilă: puseurile sale de violență sunt contrabalansate și înțelese prin prisma unei demnități umane foarte pozitive. Nu doar că vedem un Samson tandru, care își rememorează aproape poetic viața („M-am dat jos din pat. Însingurat și înduioșat. Și am simțit dragoste”), dar vedem și un Samson-scriitor, surprins într-o poză discursivă de intelectual lucid („Eu nu sunt doar un produs al alegerilor mele, sunt și un produs al alegerilor celorlalți”). Metatextul este absent, ceea ce înseamnă rândurile din Ca să nu se aleagă praful… nu provin dintr-un manuscris ficțional, ci din transpunerea directă a gândurilor naratorului. Cu toate acestea, Perța nu se sfiește să lege viața lui Samson de literatură: „Îmi place să citesc în ascuns. Nu manuale, școala nu mă interesează deloc. Dar îmi plac romanele”. Tot un roman „scrie” și Samson. Sau, mai bine zis, autorul îl pune pe Samson să scrie un roman. Artificiile pe care le folosește Cosmin Perța ne fac – vrem, nu vrem – să fim atenți la cine se află în spatele vocii lui Samson: prozatorul și poetul neoexpresionist Cosmin Perța, care cochetează, fără să știe, cu un pseudo-realism romanțat.
Nu vreau să zic că oamenii din lower class nu au profunzime sau complexitate, însă asumarea faptului că avem acces la perspectiva lor prin intermediul poziției noastre mi se pare ridicolă. De asemenea, nu mă interesează moralitatea performativă, deci nu intenționez să iau apărarea oamenilor abrutizați de sărăcia postcomunistă în fața unor reprezentări caraghioase din cărți. Tot ce vreau să subliniez este că, oricât de familiar ar fi autorul Cosmin Perța cu momentul istoric pe care îl descrie (deceniul 1990), nu reiese din roman că îl înțelege sau, cel puțin, că are ceva semnificativ de spus despre acesta. Cu toții știm că România a văzut o tranziție (pe puțin) la fel de dificilă ca cea din roman, însă ficționalizarea bombastică pe marginea greutății și pauperizării nu mai impresionează cu nimic.
Fotografia principală: Vitan, 1994, de Cristian Malide. Via Azopan.
