Marin Mălaicu-Hondrari nu se grăbește. Clandestin, al cincilea lui roman, apare la nouă ani după romanul no. 4, Războiul Mondial al Fumătorilor. Nici când descrie acțiunile personajelor nu se grăbește. Prima pagină din Clandestin expune în detaliu mișcările unei tinere femei într-o dimineață de iarnă:
„Luă ibricul de pe sobă, turnă cafeaua în termos și adăugă trei picături de rom Bumbu, sticla neagră. Aruncă în rucsac o carte și un sandvici, verifică briceagul și chibriturile din buzunarul exterior, vârî și termosul în el și-și puse rucsacul în spate. Prinse sub braț izolirul făcut sul, își atârnă la gât binoclul, dar apoi și-l scoase și îl puse la loc, în cui. Se întoarse din prag, umplu soba cu lemne, își luă ochelarii de soare și mănușile și ieși afară.”
Și tot așa. În continuare femeia își scoate ochelarii de soare, își pune ochelarii de soare, și-i scoate iar. Stilul acesta laborios-descriptiv care urmărește din exterior acțiunile unui personaj pare desprins din thrillerele lui Jean-Patrick Manchette. Are sens, pentru că și Clandestin este un thriller. Mai mult, are o protagonistă iconică și misterioasă (specialitatea lui Manchette) care se ascunde într-un cătun din zona Băile Sângeorzului, în casa în care a crescut, după ce și-a părăsit abrupt poziția de CEO la o multinațională din Londra. Ceva din trecutul ei (moartea tatălui vitreg în mineriada din iunie 1990) continuă să o urmărească până în prezentul romanului (unul apropiat de prezentul nostru). Așa că Iustina Tiron (numele protagonistei iconice și misterioase) pleacă la vânătoare în trecut pentru a-și repara traumele. Nu singură, ci ajutată de fratele ei vitreg, Roland, asasin plătit care se ascunde și el în Insulele Camarile (nu le căutați pe Google, că nu există).
Apropierea de Manchette moare devreme, după primele pagini. Deși Mălaicu-Hondrari descrie sârguincios tot ce apucă, metodele sunt diferite. Ca Hemingway, Manchette rămânea în perimetrul unui behaviorism imperturbabil: personajele sunt observate minuțios din exterior, fără psihologizare; ele sunt doar suma acțiunilor lor, psihologic rămânând opace. Mălaicu-Hondrari, pe de altă parte, e un adevărat scafandru al sufletelor. La ce bun să ai o protagonistă ca Iustina Tiron (iconică și misterioasă) dacă nu investighezi un pic și cum gândește? Și nu doar un pic. Cum spuneam, Mălaicu-Hondrari are multă răbdare. Oricum, nu-i nimic greșit aici. Singura eroare e că Mălaicu-Hondrari o face cu cuvintele lui.
Iar cuvintele lui nu prea fac față. Mălaicu-Hondrari încearcă să construiască o atmosferă în același timp precisă și poetică. Dar această atmosferă nu face față întâlnirii cu tot felul de alegeri bizare. Iustina e iconică, misterioasă și... „nădușită”: „ajunse nădușită”, „ajunse la pădure nădușită”. Tot Iustina „a avut un acces de erotism care a ținut-o cam cât pe o iapă în călduri și în fiecare noapte își găsise câte un alt armăsar”; deși, pe de altă parte, „Contrar Școlii vieneze de psihiatrie, contrar lui Jodorowsky și majorității bărbaților, putea trăi foarte bine fără pulă”. O adolescentă notează în jurnal: „Brusc, mi-am dat drumul. Pur și simplu dintre labiile mele a țâșnit un șuvoi”; „Mi-au plăcut afluenții tăi”, o complimentează partenerul ei. Un alt personaj „își burzuluia părul”. Prea ca la țară, deși la țară oamenii știu în general să facă diferența dintre rațe și gâște: „Din dosul unei porți măcăiră niște gâște”. Nici cu mărcile de parfumuri nu se descurcă mai bine: „În toată casa mirosea dumnezeiește a ciolan și a gel de duș”. Sau cu telefoanele: „a smuls telefonul din priză, l-a aruncat în veceu și a tras apa”.
După cum se vede, nu doar metodele, ci și posibilitățile sunt diferite. Cu o astfel de căruță nu ajungi prea departe. Dacă ar fi singura problemă. Ziceam că Mălaicu-Hondrari încearcă să construiască o atmosferă precisă. Se descurcă oarecum câtă vreme descrie plaiurile sângeorzene și enumeră pe jumate de pagină satele prin care Iustina se plimbă cu mașina (o Toyota FJ Cruiser aproape la fel de iconică precum Porsche-ul pe care îl ține în garaj). Doar că romanul are o arie de acțiune internațională. Astfel, Iustina și-a trăit cea mai mare parte a vieții în Londra. Ce efecte materiale vizibile are acest detaliu – care nu doar e un detaliu – asupra ei? Niciunul. Cu o excepție: atunci când Mălaicu-Hondrari notează că „Iustina râse londonez”, whatever that means. Pentru autor, Londra rămâne o țară străină, spre deosebire de Băile Sângeorzului: o vede ca prin ceață sau nu o vede deloc. La fel stau lucrurile cu Insulele Camarile. Deși acestea au avantajul de a fi inventate de Mălaicu-Hondrari (apăreau și în Războiul Mondial al Fumătorilor), impresia e că au fost modelate după niște filme generice de serie Z cu mercenari. Insulele Camarile sunt un fel de purgatoriu pentru tot fel de suflete inadaptate care fug acolo de realitate și de lege. Bla-bla-bla. OK. Dar ce caută în decor pilotul finlandez de formula 1 care face tururi (tururi de ce? de hârtoape?) cu un monopost McLaren? Ăsta pare din alt film.
Cele mai bune romane ale lui Mălaicu-Hondrari sunt primele două, Cartea tuturor intențiilor și Apropierea. Sigur, erau fundamental niște imitații de Bolaño, dar niște imitații decente, construite pe un fond autobiografic (experiența de migrant în Spania) care mai tempera elanul autorului către fantezii livrești derivate din cărți care i-au plăcut. Exista acolo o mitologie fetișistă a literaturii a cărei energie naivă compensa lipsa de ancorare în realitate a personajelor. După cum scriam într-un loc, „utopia literaturii nu doar că substituie la el orice schemă socială veridică, ci și maschează orice comportament minim integrat în social. Singura formă de socializare pentru personajele lui Mălaicu-Hondrari, pe lângă discuțiile despre literatură, este să fumeze și să bea cafea”. Și în Clandestin se fumează și se citește (deși mai puțin), dar bărbații par să fie selectați de femei în funcție de discernământul lor în materie de mărci de rom. Fantasmele private ale autorului țin tot mai mult loc de realitate, de realism, de ancorare socială. Cu rezultate înduioșătoare. De pildă, Iustina fusese CEO în Londra: în realitatea exterioară romanului lui Mălaicu-Hondrari, asta e o lume nu chiar la fel de idilică precum un picnic pe pajiștile din zona Băile Sângeorzului; dar în romanul lui Mălaicu-Hondrari, Iustina descoperă cu stupoare după ce își dă demisia din poziția de CEO că nu își făcuse niciun prieten în companie („Zece ani într-o firmă și niciun suflet”). Șocant. Roland, fratele Iustinei (în intenție la fel de iconic și misterios), e un ucigaș plătit, dar Mălaicu-Hondrari, care are o viziune foarte romantică despre „lunetiști” (în lumea lor principalul compliment pare să fie „i-ai tras-o kennedy”), nu zgârie în niciun fel suprafața glam a acestei perspective. Se mulțumește să sugereze că Roland ucide doar oameni răi (un mexican, „trafic de droguri, răpire și ucidere de femei”, un pesedist implicat în mineriade) și that’s all, folks. Oricum, partea cu adevărat misterioasă a lui Roland e că deși are o ocupație în principiu secretă, toată lumea (din Camarile, din Băile Sângeorzului etc.) pare să știe cu ce se ocupă.
Dar n-am ajuns încă la partea cea mai amuzantă din Clandestin. Am creat până acum impresia că e vorba de un roman cu lunetiști și cu corporatiste care fug la țară de lumea fără suflet din corporații. Pistă falsă: de fapt Clandestin e un roman despre Ion Iliescu și PSD. Cum ziceam, Iustina e urmărită de moartea tatălui ei adoptiv în mineriada din iunie 1990. Acesta, sugerează Mălaicu-Hondrari, fusese un adevărat opozant al regimului comunist (deși singurele lucruri anticomuniste de care aflăm sunt că fusese profesor de engleză la țară, avea cercel în ureche, asculta viniluri și își traducea nevasta cu o jurnalistă din Anglia pe care o sedusese în tren cu colecția lui de viniluri). La mineriadă fusese ucis de un ins deghizat în miner care în prezentul romanului este senator PSD și viitor ministru de Interne. Iustina și Roland descoperă adevărul și, dintr-una în alta, pornesc pe urmele criminalului. Operațiunea se desfășoară într-un ritm de operetă. La scurtă vreme după ce lui Roland i se revelează identitatea celui care i-a ucis tatăl, el dă din întâmplare peste fiul acestuia, care din întâmplare locuiește pentru câteva zile în vila din Spania a unei foste vedete porno cu care Roland e din întâmplare vecin în Insulele Camarile și care își monitorizează prin camere video vila din Spania: fiul are ghinionul de a apărea din întâmplare pe una din camere în timp ce Roland își vizitează din întâmplare vecina. (Dacă Mălaicu-Hondrari ar fi scris un roman polițist, probabil că detectivul lui s-ar fi împiedicat de ucigaș în timp ce acesta, încă aplecat deasupra victimei, își curăța arma de amprente.) Bun. Roland îi trimite fiului un stick de memorie cu filmarea crimei din 1990; deși amândoi trăiesc teoretic într-o lume în care deepfake-ul este un fenomen planetar, fiul n-are niciun dubiu: „Tata e un criminal!”, începe el să zbiere, în timp ce decapitează poetic cu o crosă de golf florile din vila actriței porno. Iubita lui (și ea fiică de parlamentari PSD) are la rândul ei o criză fulminantă de identitate: începe să poarte tricouri inscripționate cu „Violată la mineriade”, „Bătută la mineriade” sau „Și eu sunt nepoata lui Iliescu” și își notează în agenda Moleskine: „Vreau să fiu fiica șoferului de autobuz bătut la îndemnul președintelui Iliescu, vreau să fiu fiica minerului care a refuzat să urce în trenul bătăușilor, vreau să fiu fiica vânzătoarei scuipate de securiști deghizați” și tot așa până la „vreau să fiu fata «vă vedem din Sibiu»”. Iar în timpul ăsta schimbă citate din Jim Morrison cu iubitul ei:
„I-am scris lui Adrian: They are waiting to take us into the severed garden. Mi-a răspuns: «I will not go. Prefer a feast of friends to the giant criminal family». That‛s my man, mi-am zis.”
Imediat vine și concluzia:
„Voi fi Alexandrina, fata care și-a găsit un băiat pe placul inimii și vaginului ei și și-a șters trecutul. Voi fi Alexandrina, fata care gândește și muncește.”
Toate chestiile astea cringe sunt împănate cu editoriale de genul:
„[Roland] Îi lăsă chelneriței un bacșiș incredibil de mare, pentru că o auzise râzând și își dăduse seama că e româncă. Îl făcuse să se gândească la tinerii care continuau să părăsească România în căutarea unei vieți mai bune, la incompetența strigătoare la cer a clasei politice care, culmea, se baza tocmai pe diaspora, pe cei alungați. De zeci de ani, România continua să fie confiscată de politicieni absolut execrabili, nu exista niciun lider politic, dar niciunul care să facă cinste României, toți, dar absolut toți erau lacomi, proști și lipsiți de viziune politică.”
Sau cu sentințe precum „Când nu există justiție, trebuie să se facă dreptate” sau „orice filială PSD e un pluton de execuție” sau „Muriți”.
Noroc că Roland are fix meseria potrivită pentru a rezolva toate aceste probleme. Romanul se încheie într-o notă optimist-fascistă: un glonț ne scapă de PSD și de toți cei care nu fac cinste României.
Marin Mălaicu-Hondrari are multă răbdare. Dar eu am avut și mai multă.
Fotografie principală via Pexels, de Mariam Antadze.
