Am rugat-o pe Ioana Avădani să ne împărtășească din pulsul libertății presei, pe care l-a luat de curând la Istanbul.
Jandarmeria oprește la frontieră două camioane care se dovedesc a aparține serviciilor naționale de informații. Urmează comunicat de presă și materiale de presă care afirmă că cele două camioane transportau arme spre o zonă de conflict. A doua zi, parlmentul schimbă legea, dând serviciilor atribuții externe și făcând astfel de transporturi legale. „Nu erau arme, erau ajutoare umanitare”, declară președintele. Ca urmare, doi jurnaliști sunt arestați pentru spionaj și petrec 92 de zile în închisoare. Curtea Constituțională decide că arestul este abuziv și jurnaliștii sunt eliberați. Este o decizie aberantă, nu o recunosc, clamează președintele. Să dizolvăm Curtea, strigă parlamentarii.
Pare un scenariu de film „cu lupte". Doar că el se petrece în Turcia, în zilele noastre, președintele și jurnaliștii au nume și fețe. Ziarul se numește Cumhuriet și încă mai rezistă pe baricadele jurnalismului, așa cum îl știm (sau ne place să credem că îl știm). Un lux pe care alte canale de media turcești nu-l mai au: ziarele Bugün, Millet și Zaman, precum și un post de televiziune au fost preluate (cu participarea forțelor de ordine) de către guvern. Ele au devenit, de pe o zi pe alta, din publicații de opoziție, vocale și incisive, voci din corul de osanale pro-putere al presei turcești. Nici bine nu am scris acest text, că cei doi jurnaliști de la Cumhuriet au primit mai mulți ani de închisoare pentru publicarea unor documente secrete.
Aceasta și multe alte povești le-am aflat participând la a zecea ediție a întâlnirilor pentru libertatea de exprimare de la Istanbul, o adunare care reunește, începând din 1997, iubitori ai libertății de exprimare în toate formele ei: jurnaliști, scriitori, caricaturiști, artiști, activiști pentru drepturile omului din întreaga lume. Povești despre presiune politică, despre hărțuire, despre „sancțiuni” economice. Despre asasinate - comandate politc sau nu - de care nimeni nu știe nimic, deși ele se petrec la 50 de metri de perimetre secuizate de forțele de ordine și ai căror autori rămân nedescoperiți. Despre arestări arbitrare, despre emisiuni oprite și publicații online desființate la o ridicare de sprânceană prezidențială. Povești spuse cu pasiune, dar fără patimă, de chiar eroii lor, oameni ieșiți din aresturile poliției sau care așteaptă, de pe o zi pe alta, sentințe de ani lungi de închisoare pentru că au spus sau au desenat ceva.
Prima reacție în fața acestor povești este cea a jurnalistului care vede știri la tot pasul. Unde, în România, găsești poveștile acestea? Cine le urmărește? Cine le publică? Cine le citește? Întrebarea rămâne fără răspuns, pentru că răspunsul ar fi prea brutal: mai nimeni. (Confiscarea ziarului Zaman a fost, însă, relatată în presa din România, pornind de la informații ale presei străine.) Și aici rațiuni ar fi mai multe. Nu auzim/citim astfel de povești pentru că, în România, jurnalismul de politică externă este subțire. Cei specializați s-au răspândit - care prin business, care prin ambasade - iar cei rămași fac și ei ce pot. Știrile externe de azi bat doar până la Washington, Londra, Paris sau Berlin, iar Bruxelles este o capitală de județ ceva mai mare. La est de România nu mai există nimic până la China. La sud, lumea se termină la Mediterana. Iar știri externe cu adevărat interesante mai luăm de pe Youtube, că peste tot în lume sunt animale care fac lucruri trăznite.
Despre reacția jurnalistului român în fața atacurilor la adresa libertății de exprimare (unul dintre instrumentele de forță ale profesiei) putem vorbi în puține cuvinte. Libertatea aceasta este cel mai cunoscut drept al omului printre români, cu un remarcabil (de mic) 18%. Cu toate acestea, limitările sau încălcările lui stârnesc reacții destul de palide. Fie oamenii îl consideră „un dat”, obținut o dată pentru totdeauna, fie nu consideră că merită să te lupți pentru el. Cât despre solidaritatea de breaslă a jurnalistului român, despre ea se poate vorbi în cuvinte încă și mai puține - spre deloc.
Un al doilea palier de reacție a avut-o turistul. Turcia înseamnă, de bună seamă, Istanbul, Antalya, Kușadasi, all inclusive, apă-soare-mare-chebab-fun-fun-fun. Ce-i pasă vilegiaturistului de condițiile mass media din țara pe care o vizitează temporar? Dar ar trebui să îi pese? Ar trebui să se intereseze de climatul democratic al țării aceleia? Să îi fie starea drepturilor omului criteriu în alegera destinației? Nu cred că boicotul ar rezolva ceva - pentru că nu a rezolvat vreodată mare lucru. În cazul nostru, contribuția turiștilor români la economia Turciei este nesemnificativă. În plus, un atare boicot ar afecta în principal micile afaceri, pe aceia care sunt, la rândul lor, deja victime ale acestui sistem de represiune. Dar cred că a „vizita” o țară străină înseamnă mai mult decât a-i traversa granițele. Înseamnă să afli câte ceva despre istoria și cultura ei, despre cum trăiesc oamenii și ce fel de viața duc. Și că face parte din „experiență” să faci o minimă cercetare a destinației turistice, ca să poți înțelege ce se desfășoară sub ochii tăi. Ceea ce ne aduce la primul punct: și dacă ai vrea să o faci, de unde afli?
Cel de-al treilea palier de reacție a fost cel al activistului pentru care libertatea de exprimare nu este doar un drept personal, ci și parte din profesia lui, din mandatul său public. A fost mai întâi indignarea că așa ceva se poate întâmpla într-o țară „civilizată”, partener european, membru NATO - deci o țară pe care, la o adică, te poți baza pentru apărare și securitate. Au funcționat resorturile de solidaritate cu colegii turci, mecanismele de reacție de tipul „ce putem face? cum putem ajuta?”
Dar gândul cel mai spăimos a venit mai pe urmă: dar dacă Turcia e doar uvertura? Dacă, de fapt, democrația e subțiată pe la cusături și poate plesni oricând, oriunde? Zice un parlamentar turc că femeile care muncesc deschid calea spre prostituție. Râdem de el, că nu-l duce mintea. Apoi ne aducem aminte de politicianul român care trimite jurnalistele „pe centură”. Care-i diferența? Intră jurnaliștii turci la închisoare pentru defăimare. Dar ce ne facem cu proiectul românesc de lege care reincriminează insulta și calomnia, cu cel care prevede pedepse cu închisoarea pentru „defăimarea socială” sau ofensa adusă însemnelor statului (inclusiv simbolurilor și siglelor autorităților - ANAF, de exemplu)? Sporește naționalismul turcesc. Dar cum rămâne cu proiectul de lege care ar fi impus intonarea imnului de stat, în forma completă, în fiecare dimineața, la ora 7, de către toți radiodifuzorii? Jurnaliștii turci sunt anchetați pentru spionaj pentru că au investigat două camioane ale serviciilor de informații. La noi, serviciile de informații insistă, în pofida deciziilor Curții Constituționale, asupra unor legi care le-ar permite să supravegheze toate „sistemele cibernetice” - telefoane smart și calculatoare personale inclusiv.
Se sparie gândul. Gândul că toate poveștile auzite de la colegii turci sunt versiunile hardcore ale celor pe care le-am putea spune noi. Pe care unii le tratăm cu relativă îngăduință, alții cu nepăsare și încă alții cu deplină și senină ignorare. Gândul că, în relația cetățeanului cu autoritățile, jurnaliștii țin, din ce în ce mai des, partea autorităților. Gândul că, în lipsa unei reacții ferme și vocale, și „ai noștri” se pot duce acolo unde se duc toate guvernămintele lăsate fără control civic. Că întâmplările colegilor turci (și unguri, și polonezi...) sunt doar avanpremiere ale problemelor pe care noi nu le-am avut încă.
Ioana Avădani este director al Centrului pentru Jurnalism Independent, membru în Consiliul IFEX, o rețea de peste o sută de organizații independente care apără și promovează dreptul la liberă exprimare.
Pentru a înțelege mai bine starea libertății presei din România, citiți raportul FreeEx 2015-2016, proaspăt lansat de ActiveWatch.
