Un film cu daci și domnitori, pentru toată familia (tradițională), anunță un nou viitor de AUR pentru propaganda naționalistă.
„Bă, ăsta nu e filmul ăla finanțat de AUR?”, îmi zice un prieten când îi propun să mergem la Noaptea lui Vlad. Nu știam nimic de asta, încă nu cred că Grivița Studios, casa de producție a Nopții lui Vlad, are vreo legătură politică directă cu partidul lui Simion sau cu oricare altul. Dar dacă Noaptea lui Vlad nu e propagandă de partid asta nu înseamnă că nu împărtășește aproape total estetica și retorica grupării naționaliste. Deși e construit ca un film educativ de familie, filmul e propagandă ortodox-naționalistă pură, la un nivel cu care nici Sergiu Nicolaescu nu ar putea concura. M-aș hazarda să zic chiar că are unele substraturi și trimiteri ascunse fasciste – și nu spun asta ca ceva exagerare retorică, ci în sensul cel mai pur al cuvântului.
Dar să o luăm ușor pentru că, în teorie cel puțin, Noaptea lui Vlad e un film light, de familie. Un film cu un copil care învață istorie, o mamă înțelegătoare și Costel Cașcaval care ne servește o serie de glume atât de prost scrise încât Miami Bici pare Monty Python. Filmul nu are pretenții artistice, e un fel de Night at the Museum (2006), doar că cu daci, domnitori și dogmă naționalistă. Ce are, în schimb, sunt pretenții educaționale – chiar spunea cineva din echipa de producție că, într-o zi, speră ca acest film să se proiecteze în școli.
Am o mică problemă cu asta. Nu doar că istoria din film e, în mare, contrafactuală, dar subtextul prezent e incredibil de problematic. Hai să o luăm pas cu pas. De la început ni se face cunoștiință cu Vlad (Filip Munteanu), un copil crescut natural și sănătos, fără E-uri, de mama sa (Giulia Anghelescu), restauratoare la muzeu (sau ceva), și taică-su, care e brav și vajnic ostaș al neamului, mai precis pilot militar. Pentru că n-are cu cine să-l lase (familia tradițională se pare că s-a descotorosit de bunici), mama îl ia fix de ziua sa pe Vlad la muzeu, unde ea are treabă și el umblă hai-hui, spre nefericirea domnului Bebe (Costel Cașcaval), paznicul băgăcios al muzeului. Oricum, și ni se specifică asta, e „mai bine decât să-l las acasă în față la desene”. Vlad e crescut „sănătos”: știe istoria neamului, face temele singur, merge la înot, are voie desene și youtube doar cu țârâita – idealul platonic al copilăriei din punctul de vedere al părintelui-elicopter. Vlad e liber să facă ce vrea, atât timp cât face ce vrea mă-sa, și la ea la muncă pe deasupra.
Vlad scapă de sub controlul mumă-sii și din panoptikonul lui nea Bebe și se duce să pună mâna pe exponatele de la muzeul de istorie, galeria interactivă cu daci și domnitori. Doar că, ce să vezi, învie brusc și iese din ecran Alexandru-Ioan Cuza. E și ziua Unirii Mici și Alexandru-Ioan (cum se prezintă) are câteva povești pentru Vlad. Povești, adică scenete.
Începem rău, cu „povestea primului copil botezat creștin pe aceste meleaguri”, adică cu creștinarea românilor via sfântul Andrei. Prezența lui Andrei în Sciția Mică (adică Dobrogea, adică Valahia, adică România, ce mai, ne-am creștinat de la sursă; ba chiar Andrei era „primul chemat”, deci ai putea zice că am avut creștinare de origine controlată) e în cel mai bun caz o eroare, așa că prima scenetă spune mai multe despre istoriografia filmului decât ai crede la prima vedere. Niște creștini de cavernă sunt vânați de un centurion rău, condus în mod bizar de un fel de proto-arabo-turc (are turban și nas încovoiat!) care le dă de urmă. Ce încearcă să sugereze aici poetul? Că ne năpăstuiau arabii cu 550 ani înainte de Mohammed? Că ne invadau ca popoarele mării, de dinainte să știe lumea ce e un Merkel? Dacă aș avea un câine dresat să detecteze rasismul și-ar fi ridicat curios urechile la această scenă. În fine, să continuăm. Sfântul Andrei zice „Tatăl nostru”, bagă presiunea ecleziastică și centurionul se creștinează ca-n Age of Empires, cât ai zice pește, amin. „Uau, nu știam că Apostolul Andrei e atât de important pentru noi, românii”, declară Vlad. Cuza, un cunoscut iubitor al bisericii și bun creștin îi zâmbește și trece mai departe. La Diurpaneus.
Decebal/Diurpaneus ne e prezentat înainte să ia bătaie de la nemernicul ăla de Traian (care mai era și homosexual…) ca un prinț răzgâiat care s-a răsculat și a trebuit să-și câștige numele după, prin vitejie, nu moștenire. Ce mai, meritocrație pe față. Sceneta e confuză: oameni cu bărbi îl ceartă pe Diurpaneus, el scapă, îl prind iar, îl ceartă iar. Măcar apar dacii liberi, adevărații bărbați virili ai neamului, romanii fiind, cum ziceam, gay. Interesant construit istoriografic, însă, cred că scenaristul ar trebui să se cunoască cu Thr’caar, ultimul rege al agatârșilor, poate o pun de un podcast, film, ceva, acum că Lazarus se pregătește să plece la Bruxelles.
Trecem la tizul meu, Dragoș, care într-o vânătoare de zimbri fără de Molda (dezamăgitor) își prezintă proiectul de țară compatrioților: „Mi-a ajuns, nu mai vreau să cer voie nimănui, să fie alții stăpâni peste locurile unde au trudit strămoșii noștri. (...) Stă în puterea noastră să punem hotar, să construim cetăți și târguri, să nu mai vină alții să fie stăpâni.” Sună suspect, nu? Cam ce ar zice un șef de partid naționalist-izolaționist, nu? Ne zice și Cuza că Dragoș căuta putere, independență și belșug. Mă mir că nu ne-a zis direct că dorea Mold-exit din uniunea Maghiaropeană.
Dar stați. Căci se ajunge la Iancu de Hunedoara, unde teza capătă o dimensiune mai sinistră. Iancu (eram convins că e jucat de Americanu’ din La bloc, dar nu e) ceartă un conte maghiar că nu vrea să decapiteze niște prizonieri (turci?) pentru că „au făcut prăpăd”. Asistăm la aproape cinci minute în care săracul ungur e batjocorit pentru că (după valorile de azi, pe care încercăm să le insuflăm, nu-i așa?, lui Vlad și publicului) nu vrea să omoare cu sânge rece turcii. Game of Tronul Ungariei, ce mai.
Situația se amplifică cu Vlad Țepeș în sceneta următoare, cu celebrul raid de noapte. Țepeș al nostru citează din Alexandru cel Mare și vorbește cu oșteanul „Bujor” despre poezie, care e „ceva inutil pentru vremurile noastre, Bujoare”. Țepeș omoară turci (machiați și orientalizați mai ceva ca la Te cunosc de undeva) așa de bine, încât ai zice că atacul de noapte chiar a fost un succes, nu preambulul abdicării domnitorului. În orice caz, ne subliniază Cuza, Dracula e (mă scuzați) țeapă. Că era băiat bun Țepeș, nu vampir – aia a fost, citez, „o campanie de denigrare”.
Urmează Ștefan cel Mare, excelent distribuit, dar căruia mai c-ai zice că i s-au predat turcii, nu viceversa. Ștefan cel Mare nu se bate decât puțin, de antrenament, în rest ascultă povești creștine cu tâlc de la duhovnic, apoi se predă la turci, că așa e mai bine pentru popor. Dar nu înainte să ne spună că asta e doar vina occidentului, că l-a trădat, altfel bătea singur turcii. Și turcii par să fie de acord.
Mihai Viteazul vine următorul și olteanul meu se știa cu John Smith, mă mir că n-a fost naș mare la nunta lui Pocahontas. Face scheme cu arme și fraierește traficantul grec de arme. Cuza ne asigură că warlord-ul nostru favorit a fost un mare om, primul unionist.
Îl vedem și pe Brâncoveanu în pustiul orientului (reprezentat aici de cetatea Enisala), despre care Cuza ne asigură că „toată viața lui a fost o luptă, nu era doar un simplu credincios”. Și Cuza la fel, secularist întru credință.
Apropo de Cuza: într-un final, domnitorul însuși intră în scenetă. Se dă următoarea scenă: niște politicieni netrebnici și cam pașoptiști din fire se ceartă pe putere, că asta fac politicienii. Tăticul Cuza, într-o răsturnare a celebrei replici din Titanic Vals, intră într-o sală în care erau toți adunați strigând: „Votați-mă pe mine!” Pe el îl vrea poporul, poporul nu se înșală și vrea unire, nu ca politicienii certăreți.
Într-un final, vin Ferdinand și Maria, care au reușit, ne spune Vlad, să termine visul lui Cuza, să făptuiască unirea. Regina Maria, prin vocea Monicăi Bârlădeanu, ne asigură că familia regală a luptat și pe front (unde a luat bătaie) și în culisele puterii (unde România a câștigat la masa verde).
Din nou, ce a vrut să zică poetul? Care sunt valorile pe care le prezintă Noaptea lui Vlad? Familia, Credința, Unirea, Independența, „să fim noi stăpâni, nu alogenii”, vocea poporului, dar și stârpirea nemiloasă a celor care au făcut rău, ura față de trădători și divinizarea „tăticilor”, sub forma unor figuri foarte specifice (de-a dreptul caricaturale) din trecut. Cum ne zice mama înțeleaptă: „Vlad nu vrea supereroi care nu au existat niciodată, ci eroi adevărați ca tatăl său…” Sunt aceleași valori naționaliste pe care le-am văzut recent pe posterele AUR, sau, mai demult, în era de propagandă maximă a național-comunismului. Dar nici Sergiu Nicolaescu, cu Titus Popovici la platane, nu a atins cu Dacii sau Mihai Viteazul nivelul de propagandă naționalistă din Noaptea lui Vlad. Și chiar dacă filmul îmbină o realizare tehnică funcțională cu un amatorism simpatic (B-plot-ul, de exemplu, e degeaba, doar o ocazie pentru ca Costel Cașcaval să fie pus să livreze glume slabe despre comunism și „ăștia care controlează lumea”), asta nu-l ridică din mocirla propagandei spre genul de film-prost de apreciat, ca 21 de Rubini sau Kingdom of Judas. Dimpotrivă, aș zice. Noaptea lui Vlad putea fi ceva vag interesant, dar a ales explicit să fie îndoctrinare.
Nu zic că e haram să avem cinema mai conservator. Avem o groază de regizori, actori și scenariști care nu mor euforic cu drepturile și libertățile în brațe. Chiar în Babilonul care este Hollywood, Clint Eastwood face filme liniștit, la adânci bătrâneți. Dar Noaptea lui Vlad nu aspiră să fie un film „ca pe vremuri”, un film de familie curățat de bau-baul „woke” sau de alte năluci conservatoare. Nu, Noaptea vrea să vorbească unui public tânăr clar și răspicat, cu scopul de a îi întipări o serie de jumătăți de adevăruri și valori conservatoare bazate pe faptele „vitejilor” de acum sute de ani. E propagandă pură, de înclinație naționalistă (țara noastră pentru „noi”, dușmani și străini uciși și alungați etc.), ortodoxă și unionistă. Night at the Museum, produs de Corneliu Zelea-Codreanu.
Sper din toată inima ca acest film să nu fie vreodată „proiectat în școli”, cum își doresc producătorii. Pentru că istoria României, așa dificilă cum a fost, nu merită tratamentul ăsta de fotoșop naționalist pentru copii. Nici o temă complexă, dar importantă, ca unionismul româno-moldovenesc nu merită să fie redusă la slogane scrise pe poduri sau la caricaturi întrerupte ocazional de Costel Cașcaval, în momentele de umor și voie bună.
