Ăsta e ultimul film al lui Miyazaki – cu gândul ăsta am ieșit pe genericul final de la Băiatul și stârcul. Poate din cauza castelului precar, construit din piese de toate formele așezate una peste cealaltă, ca un jenga care se clătină și finalmente pică. Se împrăștie bucățile și lumea se sparge până nu mai rămâne nimic, fix ca nimicul din Poveste fără sfârșit. Miyazaki cel fără de sfârșit (metafora nu-i a mea, ci a documentarului despre regizor din 2017) va fi imposibil de uitat, indiferent dacă e adevărată senzația mea că Băiatul și stârcul este modul lui de a ne spune la revedere, sau dacă e adevărată știrea în care producătorul Suzuki povestește cum, de la lansarea filmului încoace, acesta vine zilnic la birou pentru a lucra la următorul său film.
Tare mult i-a plăcut maestrului să facă filmul ăsta. Și asta mi-a rămas în cap, odată cu acel apus interminabil, cu raze de lumină căzând drept din nori în timp ce pe mare se întinde o linie de corăbii cu pânze desfăcute. Sunt doar o aparență, așa aflăm un pic mai târziu. Băiatul și stârcul este un film la fel de mult despre stafii cum este și despre oamenii vii, cei tineri care abia acuma cresc și trebuie să ia în primire lumea lăsată de părinți. O lume trecută prin război – pe care Mahito, băiatul din poveste, chiar l-a prins. Războiul i-a omorât mama. Un incendiu a cuprins spitalul în care se afla femeia și asta a fost. Apoi acțiunea sare în timp și afli că a trecut: și incendiul și războiul și doliul tatălui. A rămas un băiețel într-o lume cu femei însărcinate și bătrâni. Este lăsat de unul singur să se descurce cu noul: casa nouă, mama nouă. Doar fricile și coșmarurile sunt vechi. Se pierd câteva minute cu introducerea asta, care aduce aminte de cărțile vechi, cu desene pe o pagină și scris pe cealaltă, fiecare început de capitol fiind încununat de o literă mai mare ca toate celelalte, frumos caligrafiată.
Miyazaki a mai ieșit la pensie o tură, în 2013. The Wind Rises, o poveste de dragoste pentru avioane și viață, pe timp de război, trebuia să fie și ultimul său film. Undeva prin 2016 au început însă știrile că maestrul desenează iarăși. S-a vehiculat că Băiatul și stârcul se va numi How Do You Live? și va fi o adaptare după romanul clasic japonez cu același nume (de Genzaburo Yoshino), ce spune povestea unui băiat de 15 ani. „Am vrut să fac filmul ăsta pentru că nu știu să răspund la întrebarea din titlu”, a declarat la un moment dat regizorul. A rămas în film doar titlul, preț de câțiva ani, și cartea, pe care Mahito o găsește întâmplător și observă că are o dedicație în ea de la mama lui. Apoi s-a scris că filmul este o adaptare după romanul lui John Connolly, Cartea lucrurilor pierdute, o poveste despre un băiat care, după pierderea mamei, se refugiază în poveștile pe care aceasta le-a iubit. Această știre pare mai aproape de realitatea filmului, deși cu excepția temei, umorul irlandez nu prea se pupă cu universul Ghibli. S-a anunțat și că turnul din poveste este din The Haunted Tower de Edogawa Ranpo, celebra bandă desenată care l-a inspirat pe regizor în crearea poveștii Lupin: The Castle of Cagliostro, în 1979.
„A înnebunit de la prea multe cărți citite” – asta auzim în film despre unchiul nebun care a construit un turn ce acum este ferecat iar Mahito primește interdicție totală de a merge înăuntru. Stârcul însă fix acolo îl cheamă, cu promisiunea că îl va ajuta să-și vadă mama. Și ce dacă din cioc îi iese din când în când un nas coroiat și când vorbește deschide pliscul lăsând la vedere ditamai dantura de om? Nu te pui cu un pui de om căruia îi e dor de mama lui. Băiatul sigur că își fabrică un arc – ca la carte, aia de dinainte să existe alternative pentru do it yourself. Se nimerește și o pană, fix a șaptea, cea de zbor, a păsăroiului, ceea ce îi dă putere asupra pocitaniei. Și uite așa, complet improbabil, dar prea rapid și spectaculos să ai timp să ridici măcar din sprâncene, se merge în lumea de dedesubt. E un soi de realitate paralelă despărțită de restul lumilor și timpurilor printr-un coridor cu foarte multe uși identice, fiecare cu alt număr pe ea. Și nicăieri nu pare să scrie: Atenție, pericol de peruși canibali (deși eu în locul tău nu m-aș pune nici cu pelicanii).
S-a desenat mai bine de cinci ani la film. Iar desenatorii, vreo 60 declarați inițial, au lucrat fără deadline. Pe vremuri se spunea că îi trebuia o lună maestrului pentru a regiza 10 minute de animație. S-a făcut calculul cu 5 minute pentru Băiatul și stârcul. Finalmente, ritmul a fost de un minut de animație pe lună și premiera, care fusese anunțată inițial în 2020, a putut fi văzută abia anul acesta și a urcat rapid în top de box-office. Pentru prima oară în istorie, festivalul de Film de la Toronto s-a deschis cu un film de animație. A fost un teribil succes de public. Filmele lui Miyazaki sunt magnet pentru spectatori de toate vârstele. Iar acest titlu, anunțat când nimeni nu mai spera că ar fi posibil, venit după o lungă așteptare, și lansat doar cu imaginea din poster, fără niciun alt detaliu de acțiune, a rupt ușile cinematografelor.
Partea superbă la acest nou Miyazaki, asumat bunicul care cară după sine toate poveștile, atât ale lui cât și ale lumii întregi, e că toată lumea din lumea de dedesubt e tânără. Dacă în realitatea devastată de război au rămas bătrânii, dincolo de ea, în fantezia necesară rezolvării oricăror probleme, toate personajele întâlnite pe drum sunt în floarea vârstei și cu maxim de forță. Unicul bătrân e unchiul nebun de prea mult citit care vrea musai să-și pună regatul în mâinile cuiva. Doar că regatul lui e în vis iar filmul (și creatorul lui) acolo ar vrea să rămână. Te poartă Băiatul și stârcul, ca un rollercoaster, prin lumea spiritelor tinere, din aventură în aventură, în timp ce băiatul se înțelege și se împacă cu el însuși. Căci, nu-i așa, ăsta e marele hop mereu. E ca și cum maestrul s-a uitat în spate la The Wind Rises, a văzut în umbra lui Howls Moving Castle, Spirited Away, Totoro, Mononoke, Ponyo și tot restul și s-a gândit: „De ce să finalizez pe realism și seriozitate? Nu-i mai frumos acolo unde n-ai nevoie de nicio regulă, acolo unde e suficient un strop de gândire magică pentru a aprinde totul?”
Ăsta e ultimul film al lui Miyazaki, dar ar putea la fel de bine să fie și primul – cu gândul ăsta am ieșit de la Băiatul și stârcul. Depinde din ce direcție o iei cu vizionările. Întreaga colecție Ghibli este pe Netflix. Filmul ăsta e la cinema de vineri, 15 decembrie, și acolo trebuie văzut. Miyazaki merită un ecran cât mai mare posibil, cu aripa pe inimă spun asta.
