Profit de reeditarea romanului Luminița, mon amour de Cezar Paul-Bădescu ca să scriu două cuvinte despre el. Reeditarea s-a produs cu prilejul lansării unui film care pleacă de la carte și care a umflat recent ceva premiu pentru montaj la Berlin. Din câte am înțeles din cronica de festival a Ioanei Pelehatăi, filmul, deși scris chiar de Paul-Bădescu, nu prea mai are nici o treabă cu scrierea originară, așa că n-o să mai vorbesc deloc de el (ceea ce îmi e cu atât mai ușor cu cât nici nu l-am văzut).
Luminiţa, mon amour (prima ediție în 2006) este un sequel la Tinereţile lui Daniel Abagiu (2004). Tinerețile… se ocupă de copilăria și adolescența personajului central, în timp ce Luminița… gestionează maturitatea lui erotică și matrimonială. Împreună, formează unul dintre cele mai radicale experimente făcute în literatura română pe seama raportului dintre ficțiune și realitate. Autoficțiuni în linia franțuzească a conceptului, volumele împing la limită identificarea dintre autorul concret de pe copertă (Cezar Paul-Bădescu), narator (Cezar Paul-Bădescu) și personaj (T.O. Bobe… glumesc, tot Cezar Paul-Bădescu). De fapt, această schemă se aplică full doar în cazul Luminița… În Tinereţile…relația este și mai perversă: povestirile avându-l ca personaj pe Dănuț sunt relatate la o persoană a III-a delectabil de fals ingenuă; ele sunt încadrate de secvențe eseistice al căror narator își declară identitatea cu autorul de pe copertă și cu personajul Dănuț (de altfel, un fragment a apărut anterior ca eseu nonficțional în „Dilema Veche”). Jocul rămâne fundamental ambiguu – Cezar Paul-Bădescu îi poate ironiza, pe de o parte, pe criticii care confundă autorul cu naratorul, iar pe de alta își mărturisește senin intenția de a-și numi un volum Deloc literatură și se jură că nimic nu este inventat. „Personajele din relatările mele sunt reale, iar faptele lor, deși uneori pare puțin verosimil, s-au întâmplat aievea”, susține prozatorul, vorbind în același timp de „o sinceritate care se mișcă însă în limitele minciunii necesare oricărui produs artistic”.
Ambiguitatea aceasta, delectabilă dpdv teoretic, are însă și o natură morală mai greu de elucidat.
Luminiţa, mon amour tratează problema unei relații amoroase între doi studenți la Litere, relație care capătă accente dramatice atunci când femeia devine victima unor tulburări mentale; bărbatul nu o abandonează, îngrijind-o cu devotament și trecând împreună cu stoicism prin momente penibile (pelerinajul la un duhovnic e unul dintre acestea), însă femeia îl părăsește în momentul în care situația ei se ameliorează. Pe scurt, povestea unei relații toxice, tratate de autor într-un stil comic-dramatic, autoanalitic, despicând firul în patru cu o răbdare kafkiană.
Problema morală de care vorbeam ține de dreptul lui Cezar Paul-Bădescu de a expune sincerității sale și pe altcineva decât pe sine, fie și „în limitele minciunii necesare oricărui produs artistic”. Recenziile scrise la prima ediție a romanului s-au învârtit în jurul acestui drept al unui autor de a se „răfui” cu fosta-i soție într-o carte jucată înnebunitor la granița dintre ficțiune și realitate, între „minciună” și „sinceritate”.
Fără îndoială, nu Paul-Bădescu a descoperit roata autoficțiunii. Tot hazul genului stă tocmai în astfel de dubioșenii inteligente, dar relative moral. Scandalul îi este caracteristic prin definiție, după cum au arătat-o păruielile din Franța, patria genului.
Până la urmă, nu există un răspuns bun la această problemă, care să o elucideze pe fond, dar pot fi date totuși două răspunsuri.
Primul este cel legal. Cine are probleme cu o autoficțiune (dar și cu un jurnal, cu niște memorii etc.) se poate adresa tribunalului, lăsând judecătorul să taie nodul gordian.
Al doilea, cel mai banal, privește pur și si simplu valoarea literară a cărții. Din această perspectivă, Luminița, mon amour este un must read. Principala calitate a prozei lui Cezar Paul-Bădescu stă în dilatarea grotescă a banalului prin hiperprocesare mentală în condiții de maximă răceală emoțională și de austeritate stilistică. Aceasta i-a făcut pe comentatori să vorbească de cruzime – „o cruzime foarte expresivă, de copil autist” (Mircea Cărtărescu, pe vremea când încă nu devenise politic incorect să folosești autismul ca metaforă), „o extrem de crudă parodie existențială” (Paul Cernat). În ce privește cea de a doua observație, parodia (deși reală) nu are consecințe asupra fondului grav (deși extrem de autoironic) al cărții, ci atacă doar așteptările privind autobiografiile. Atâtea și atâtea autobiografii ne-au obișnuit cu selfiuri trase prin enșpe filtre; dar experiențele consemnate de Cezar Paul-Bădescu, în tripla-i calitate de autor, narator și personaj (numai un critic literar cu pătrunderea lui Arsenie Boca ar putea lămuri adevăratele relații dintre aceștia – departe de mine această trufie!), aparțin unui antierou expus parcă celei mai derizorii și mai penibile fatalități. Cine citește Luminița, mon amour se va simți, nu neapărat în această ordine, agreabil, inconfortabil, superior, deprimat, amuzat, câștigător.
Cezar Paul-Bădescu, Luminița, mon amour, Editura Polirom, 2017
