E apoape imposibil să blochezi lectura de identificare a prozei Laviniei Braniște când ai terminat Litere, ai aprox 30 de ani și vii dintr-un oraș mort, dar supraviețuiești în București. Textele de pe a patra copertă a primului roman publicat de autoare, Interior zero, par să-ți spună tocmai asta – e drept că veți citi despre viețile voastre acolo, veți recunoaște stații de metrou, cluburi, festivaluri de muzică electro, dar e mai mult decât atât. Stilul fără brizbrizuri ascunde o tehnică bine controlată, iar tematica propune excavări aproape dostoievskiene. Nu am citit volumul de poezie al autoarei și nici colecțiile de proză, Cinci minute pe zi și Escapada, cel puțin nu în forma tipărită, dar stilul îmi era familiar din textele risipite pe internet.
Povestea se înfășoară în jurul Cristinei, o tânără care lucrează la o firmă de construcții din capitală, dar care și-ar dori un mediu mai prietenos, pliat pe formarea ei de traducător. Însă cum profesia de traducător e slab remunerată și orașul e de-a dreptul carnivor, Cristina alege calea de mijloc, pentru a-și putea plăti chiria și sacoșele cu mâncare de la Mega. Romanul e gândit în două „voleuri” alternante – o parte se desfășoară la serviciu, cealaltă în oraș sau acasă, unul e Cristina socială, celălalt - Cristina privată. Iar pe fundal orașul hrăpăreț, pe care mama Cristinei, plecată la muncă în Spania, îl vede ca pe un labirint înnămolit, deși fiica încearcă să-l reabiliteze fără prea mare convingere. Și acum intră în scenă tot felul de personaje cu cheiță și uneori îți vine să spui că orașul e cel care învârte cheița și ritmează viețile, generând dorințe și capcane pentru manechinele din panoptic. Colegii superficiali și egoiști, șefa cândva maternă, devenită abuzivă, colectorii de chirii pentru spații în care nimic nu funcționează, aflate la limita sordidului, sunt doar un flanc în ambuscada pe care o trăiește Cristina. Nu mai știu cine a spus despre acest roman că e „înduioșător” și ai cu adevărat senzația asta, fiindcă personajul nu e deloc o victimă. Îmi amintește de însemnarea Virginiei Wollf despre falenă și zborul ei împătimit în apropierea lămpii. Deși totul merge prost și nu e nici pe departe o eroină, Cristina ține la „educație”, cea mai importantă parte a bagajului ei sunt cărțile, se înscrie la cursuri de limba germană și nu suportă muzica proastă. O ajută pe tanti Oara, femeia de serviciu, de câte ori are ocazia, se ia la trântă cu frica, deși rareori iese victorioasă, altfel spus, refuză pervertirea. Fiecare individ, constată ea la un botez, are o țintă, să câștige bani, să pună copiii la culcare, sunt oameni confundați cu rolul social, cu un fel de săgeată implantată în minte care le indică mereu nordul. Ea însă nu maschează în vreun fel confuzia și puține direcții sunt limpezi – visul unei mici locuințe și al unui partener care să-i răspundă afectiv în așa fel încât să nu mai fie totul „atât de greu”.
Viața privată a Cristinei, atât câtă rămâne după orele prelungite la firmă, nu e nici ea vreun adăpost nuclear. Are o legătură la distanță cu Mihai, un băiat cam letargic și o prietenă foarte bună, Otilia, la care intuiești o umbră de egoism. Serile din clubul Control sunt și ele în ton cu umanitatea descentrată, undeva amintește de oamenii cu „sufletul varză” din „Controlul tinereții noastre”. Și parcă ar vrea să spună, dar mereu se cască alături un hău, Otilia vine și pleacă, prietenii ei sunt conectați la tematica queer, că da, sunt tineri, sunt o generație, deși Cristina se simte obosită și are „țâțele lăsate”. E așa o cădere de tensiune, un oraș cuprins de bezna torporii în care personajul dă din niște aripi de hârtie. A doua jumătate a cărții e mai dramatică, deși stilul nu e niciodată patetic, Cristina dă semne de uzură, pierde o sarcină, corpul vine cu povestea lui originală și îi mai pune și el vreo două-trei piedici. Plutește în carte și chestiunea vidului afectiv împărțit frățește între ariviștii de la birou și lumea alternativă din Control, un rău diseminat face găuri în suflet, dar nu e niciodată fățiș ori fatal. Poate tocmai de aceea pe Cristina nu o interesează atât parada gay, cât vizita la închisoarea Jilava și problema răului despre care nu se dumirește, fiindcă nimic nu e dezbătut eseistic în romanul Laviniei Braniște, ci trecut în experiențele cele mai elementare. Până și sexul e obosit în carte, dar totul se salvează prin umor, cum de am uitat să amintesc umorul, de multe ori tensiunile se rezolvă prin umor și ți se pare că rareori Cristina ia în brațe seriosul. Mai mult, povestea nu se blochează niciodată în analize băltite, ci merge înainte, după cum și personajul, oricăt de vlăguit, își vede de drum cu neverosimilă vitalitate.
Nu vreau să spun nimic despre literatura feminină, deși personajul este o femeie singură în situații adesea ostile și, în câteva locuri, ochi ageri vor citi despre sexualitate/corporalitate și diferență de gen. Dacă pe Cristina nu o intersează în cea mai mare măsură expozițiile gay, deși nu le respinge, dacă nu o ia în serios pe Otilia când militează pentru autonomia de gen și dispariția speciei, în schimb se îndrăgostește de mai multe ori și visează să aibă un copil, înseamnă că toate cadranele ideologice ale postmodernității au ceva care le scapă: experiența nefalsificată, vie, dincolo de mode și categorii, susținută de o sensibilitate „inacceptabilă”.
Aici puteți citi un fragment din Interior zero pe Scena9.
