Veteranul Martin Scorsese propune, în Killers of the Flower Moon/Crimele din Osage County: Bani însângerați, o impresionantă explorare a Răului pe care s-a întemeiat statul modern american.
O temă revine constant în ultimele filme „corale” ale lui Scorsese: procesul convulsiv prin care o epocă romantică își dă duhul. Acest romantism nu are, în acest caz, vreo treabă cu binele: printre lupi de pe Wall Street și mafioți irlandezi, Scorsese trasează o cărare primejdioasă a vieților duse sub zodia impenitenței, care nu par să cunoască vreun sfârșit. Oricât de mult s-ar lăsa așteptat – pentru a pune capăt nedreptății –, sfârșitul, în filmele sale, vine mereu prea repede pentru cei care prosperă atunci când totul în jur moare. Cu interesul lui pentru timpul dinainte de Lege, în care comunitatea umană triumfă printr-un festin al escrocheriei și crimei, cineastul evocă acele figuri majore ale Hollywood-ului clasic (în primul rând, John Ford) preocupate să facă ordine în dulapul confuz al Istoriei.
Interesant este că, până acum, Scorsese a pornit în general de la istorii mai mici, locale: gangsterii din Little Italy, rețelele de casino-uri, lumea finanțelor. Cu Killers of the Flower Moon, el regăsește firul abandonat după Gangs of New York și scrie, cu majusculă, America. Desigur că și filmele precedente își aduceau contribuția la aceeași istorie zbuciumată a secolului trecut. Dar ele nu purtau, la tot pasul, povara originilor. Pasaj obligatoriu pentru orice realizator american care se respectă, această poveste despre mitul începuturilor e cel mai sigur semn că ne aflăm pe teren hollywoodian, și mai cu seamă în zona bilanțurilor: un cineast privește înapoi înspre momentul T0 și livrează versiunea sa despre cum s-a întâmplat totul.
Mai știe Hollywood-ul să spună această poveste care îl obsedează de la naștere? Aici intervine toată măiestria narativă a lui Scorsese, cel mai abil creator de fresce istorice al ultimelor decenii. Prins în chestiunea îmbârligată, aproape consubstanțială, dintre capitalismul precoce și genocidul indigenilor, filmul reușește să facă lumină, impunând o claritate a perspectivei de care ne era dor. Căci, invadați de producții tot mai sofisticate și mai fistichii, ne-a lipsit bătrâneasca senzație care ne cuprindea în fața unui film de studio, anume că ne putem lăsa fără griji în mâinile unor povestași care știu ce fac. Cinemaul american a pierdut ușurința – aproape automatismul – cu care ne fascina și a dat în arhitecturi laborioase, dar vide. Cu clasicismul său formal pus în slujba unei revizitări în cheie politică a întemeierii societății contemporane, Killers of the Flower Moon e o întoarcere acasă pentru toți cei care văd în cinema o mașinărie a viselor echipată cu busolă morală.
„Întoarcere” e termenul-cheie. Nu e greșit, altfel spus, să vedem în Killers of the Flower Moon un film testamentar. Când Scorsese se arată la final, în cadrul unei secvențe ce urmărește îngregistrarea unei emisiuni radiofonice despre crimele din Ținutul Osage, lectura unui necrolog care evită orice mențiune a crimelor devine un fel de omagiu răscolitor la adresa acestor victime uitate ale omului alb. Mereu atent la oportunismul jocurilor de putere ideologice și la deturnarea cauzelor nobile înspre profit personal – vezi această lege ce obligă populația indiană a locului să își găsească custozi albi în vederea gestionării bogățiilor pământului –, filmul vorbește în mod clar despre prezent, fără să cadă în facilitățile alegoriei. Sub pretextul ticălos că înfăptuiește binele, albul devine un neo-conquistador care distruge comunitatea.
După The Irishman (2019), un film neinspirat, care a eșuat direct pe ecranele mici din sufragerie, Scorsese regăsește un vechi suflu epic: 3h30 de marș implacabil al infamiei, menit din start pentru ecranul mare al cinematografului, care amplifică ecoul tragic al timpurilor. Afundați în scaun, privind acest act de curățare etnică realizat sub oblăduirea unui patriarh voinic, bonom și cu atât mai cinic (Robert DeNiro, pe care îl regăsim aici după o prea lungă pauză, formidabil în rolul unei canalii cu pârghii în tot ținutul), suntem liberi să înțelegem că cinemaul monumental – cel al marilor durate, care mătură lumi și ne arată invizibilul – merită să dăinuie, dacă este făcut ca aici. Adică cu sentimentul rigorii față de o emoție personală – căci nu încape îndoială că, în miezul acestor lupte intestine de clan, în care totul se rezumă la o discuție tulbure despre filiație, Killers of the Flower Moon se afirmă ca nucleul negru al viziunii scorsesiene despre lume.
Acestea fiind zise, putem regreta că filmul nu merge un pic mai departe în zona deșirărilor sufletești. E straniu să observăm cum Scorsese pare mai în largul său în ce privește reconstituirea istorică – această fabuloasă scenă de început cu micul târg plin de viață, în care celebrări dansante și curse automobilistice pe uliță fac să pulseze cadrul printr-o orchestrație de zile mari – decât în cadrul secvențelor, decisive, despre malignitatea familiei. De câteva ori m-am trezit curpins de sentimentul că, odată intrat pe șinele poveștii, filmul e o călătorie mai lină decât ar fi fost cazul, fără nimic care să îl smulgă din ușoara letargie a unor secvențe turnate corect, dar cam fără inimă. De parcă Scorsese, care tot filmează acest apogeu crepuscular al Răului cel puțin de la Goodfellas (1990) încoace, ar fi conștient că drama indienilor e, întâi de toate, un film cu gangsteri deghizat.
Filmul e cel mai bun atunci când își vede bulversată traiectoria. Când, într-un final, primul om de la Washington începe să ancheteze în această lume abandonată, iar lucrurile prind viteză. În aceste clipe pe muchie, în care ordinea coruptă începe să simtă amenințarea, Killers of the Flower Moon are zvâc. Și ce frumoasă e secvența când, într-o sală de cinema în care se dă un western mut, patriarhul capătă conștiința rupturii imperiului familial, pe care o maschează, desigur, sub aura celui care ține lucrurile sub control. De la o reprezentație artistică a masacrului la însăși viața celor care îl comit în prezent, convinși în mod pervers că sunt nevinovați, filmul trasează o continuitate sângerie a crimei. Aceasta e opera unui cineast fără iluzii, căruia îi repugnă „imparțialitatea”, fiindcă își dă seama că una dintre menirile cinemaului e, astăzi, aceea de a se alia cu perdanții.
Un alt film, venit de la unul dintre pilaștrii așa-zisului slow cinema, discuta anul acesta cumplita anihilare a populațiilor indigene din Americi. Atât în Eureka lui Lisandro Alonso, cât și în filmul lui Scorsese, apărea câte o pasăre miraculoasă – ba un cocor, ba o bufniță. În primul, ea era un gimmick formal, o trăsnaie în plus; aici, ea e indiciul cel mai concret al sfârșitului iminent, o racordare între bogata moștenire osage și mijloacele figurative ale gândirii occidentale. Știu ce film prefer dintre ele: cel care transformă această moștenire în materie pentru o odisee aproape documentară în sobrietea sa, și încă neterminată. Killers of the Flower Moon înțelege că mecanismele estetice, oricât de îmbietoare, ajung să deturneze atenția atunci când rulează din inerție. Răul a fost de mult comis, și e ireparabil. Iar filmul, în fața acestei constatări, nu mai poate avea răbdare.
Killers of the Flower Moon rulează în cinematografe din 20 octombrie.
