Un lucru care, din păcate, mi se petrece din ce în ce mai rar este să privesc un film-eseu și să fiu traversată de același sentiment pe care îl am atunci când citesc o carte. Anume, o întâlnire cu un text (în sensul cel mai generos al termenului) care să se deschidă în fața mea asemeni unui buchet de gânduri deopotrivă fulgurante și minuțioase, îngrijite, care surprind cu fiecare turnură argumentativă nu doar o demonstrație a unei ipoteze, ci o mostră a unei gândiri și retorici sofisticate, abilă să traverseze și să conecteze atât istoria și contemporanul, politicul și esteticul, tematicul și formalul. Însă Henry Fonda for President de Alexander Horwath, prezentat în premieră mondială în Forumul Berlinalei în urmă cu câteva zile, mi-a trezit din nou toate aceste sentimente – și îndrăznesc să cred că este unul dintre filmele-eveniment ale acestui deceniu. Niciun alt film de acest gen nu m-a mai impresionat atât de tare de la Heimat ist ein Raum aus Zeit de Thomas Heise (2019) încoace – nu doar datorită faptului că ambele filme depășesc borna simbolică de trei ore, ci fiindcă sunt veritabile lecții de istorie, care îmbină cu multă eleganță formală arhiva și imaginea imediată, absența și prezența, trecutul și prezentul.
Horwath avea deja un loc asigurat în istoria cinefiliei contemporane pe când a început munca la acest prim film care îi poartă semnătura: a început să lucreze drept critic de film din anul 1985, iar în cei peste patruzeci de ani de carieră a publicat multiple cărți despre cinemaul austriac și mondial și a fost director al Viennale și al Muzeului Filmului (Österreichischen Filmmuseum), cele mai importante instituții austriece de film. Dar cu Henry Fonda…, el nu doar că își cimentează munca de-o viață în serviciul cinemalului, ci se alătură aproape instantaneu unui canon al acestuia (a se vedea susținerea entuziastă a unor Nicole Brenez sau Jonathan Rosenbaum în La Internacional Cinefila). Acest film de debut, lansat după aproape patru decenii de carieră(!), rezumă prin figura sa centrală nu doar cei 120-și-un-pic de ani ai cinemaului, ci însăși întreaga istorie a Statelor Unite ale Americii. Totodată, trebuie spus că este mereu un pariu riscant să privești un film al unui critic (sigur, făcând abstracție de generația Noului Val Francez), fiindcă rareori se întrevede în acestea sofisticarea și cunoașterea pusă la bătaie în textele sau în selecții (vezi, de pildă, filmele lui Pierre Rissient, ori pe cele ale lui Kent Jones); poate că nu-i nicio surpriză că cele mai reușite sunt cele ale cineaștilor care și-au păstrat aproape lecțiile criticii, precum Harun Farocki.
Erudiția istoricului, cât și biografia absolut fascinantă a vieții lui Henry Fonda (1905-1982), unul dintre cei mai mari actori ai Epocii de Aur a Hollywood-ului, ar fi fost deja arhisuficiente pentru a pune bazele unui lungmetraj fascinant. Însă ambele figuri – cea a cineastului și cea a actorului – știu prea bine că lucrurile sunt mult mai complexe de-atât: fiindcă istoria din spatele acestora este la fel de importantă precum suprafața fugară pe care acestea o capătă într-un oarecare prezent dat. (Desigur, a descrie un film-eseu în termeni plastici înseamnă totodată a-l distruge, în mare măsură – iată, dacă cineva a presupus vreodată că acesta ar fi un gen care e dincolo de spoilere. Așadar, cu riscul asumat, voi evita să întabulez acest film, dincolo de câteva detalii-cheie.) Fonda, de-a lungul legendarei sale colaborări cu regizorul John Ford, avea să devină fața primei mari mitologii a istoriei și trecutului Statelor Unite, fundație a discursului fundamental despre identitatea națională americană (căci niciun alt cineast, poate în afară de, fatalmente, D.W. Griffith, a realizat atât de multe în acest sens), o istorie ce venea să explice și legitimeze prezentul anilor 1930. Tot așa, Horwath îl distribuie pe actor într-o altă variantă a acestei istorisiri, proprie anului 2024: cea a brutalității genocidului împotriva nativilor americani și a ocupației coloniste, a contradicțiilor profunde (și adesea foarte violente) ale acestei identități, a aberațiilor economice și deci politice din această societate, a moralității/„bunului-simț” american pe care Fonda a ajuns să-l simbolizeze – și pe care cei doi copii ai acestuia, Jane și Peter, au subminat și transformat-o la finele anilor șaizeci. Iar analiza este atât de minuțioasă încât atinge fiecare aspect imaginabil: chiar și privirea din ochii personajelor jucate de actor și postura lui devin veritabile portaluri semiotice.
Însă dincolo de modul în care trasează biografia lui Fonda începând cu secolul al XVII-lea, odată cu sosirea primului său strămoș în „lumea nouă”, Horwath știe că, pe de altă parte, nici trecutul nu trebuie să eclipseze prezentul. (Nu întâmplător, filmul începe ca o povestire în ramă: suntem în 1980, anul triumfului republicanului Ronald Reagan, ale cărui politici economice și externe vor schimba radical fața Americii, precum și pe cea a lumii întregi.) Căci, la final de zi, cel mai percutant element din … For President, la fel ca-n cazul lui Heimat…, este felul în care ambele folosesc drept ilustrație cadre rupte din viața contemporană: ce frumoasă paralelă creează istoricul între culegătorii de struguri de pe plantațiile Californiei, ale căror drepturi de azi sunt la fel de fragile și de periclitate precum cele aduse la viață de Fonda în Fructele mâniei (The Grapes of Wrath, 1940), clasica adaptare a lui John Ford, turnată la cald după cartea-fenomen de John Steinbeck. Iar această paralelă funcționează cu mult dincolo de primul nivel (cel al comparației directe între imagini), ori de-al doilea (cel al comparației politice). Ea reprezintă simultan un avans, o inerție și o regresie a istoriei, încarnată în valorile morale contradictorii ale protagonistului Tom Joad, deopotrivă ucigaș și familist. Sau în contradicția aceluiași trup reprezentând un asemenea nenorocit al istoriei, dar și una dintre figurile sale cele mai ilustre (Young Mister Lincoln, 1939) – iar, la mijloc între cei doi, un ecou al propriului său strămoș colonist (Drums Along the Mohawk, 1939). Sau în însăși gândul că istoria cinemaului este (și) istoria Americii, că istoria Americii este (și) istoria cinemaului. Iar corpul pe care acestea sunt înscrise, și care le înscrie, este cel al lui Henry Fonda.
