Cum a fost reconstituit poemul antic cu ajutorul muncii și ingeniozității filologiei vechi.
Traducerea clasică românească din Ghilgameș, făcută de Virginia Șerbănescu din franceză și pesemne prelucrată filologic de Al. Dima, publicată în 1966, se lăuda că oferă poemul „pentru prima oară în mod integral”. Din cele 3.600 de versuri ale bănuitului original, ea oferea ceva mai mult de jumătate, urmând o ediție franțuzească pe-atunci foarte recentă (a lui Labat, din 1961). Până azi, rămâne ediția predilectă în bibliotecile românești și dând dovadă de o oarecare competență poetică – edițiile de școală care se găsesc peste tot sunt prelucrări ale ei. O altă traducere românească, a lui Athanase Negoiță, apărută în 1975 în Gândirea asiro-babiloniană în texte, se bazează pe o traducere englezească a lui Speiser, dar, deși e la fel de conștientă ca cealaltă de diversa tradiție a traducerilor în limbi europene, rămâne lipsită de talent și pedestră. Una de la începutul secolului, publicată la Casa Școalelor, urmează un original german.
Toate aceste traduceri disponibile sunt prelucrări la mâna a doua după ediții care sunt deja mai vechi de 60 până la 100 de ani. Pe lângă ele, se mai găsesc și niște rescrieri în proză, ori aparținând Virginiei Șerbănescu, ori făcute după ediția ei. În acești 60 de ani care au trecut de la edițiile Labat și Speiser poemul a fost recuperat în mare parte (3.200 din 3.600 de versuri), fragmentele dificile elucidate, spărturile tăblițelor de lut completate. Cine citește traducerea românească din Labat din 1966 vede că textul era într-o stare mizerabilă de fragmentare. Traducerile vestice de după 2000 încă au lacune, dar acestea sunt mult mai puțin deranjante pentru înțelegerea globală a poveștii, așa cum a putut ea să fie reconstruită.
„Reconstruită” e cuvântul potrivit aici. Ghilgameș, așa cum îl avem astăzi, este rezultatul muncii și ingeniozității filologiei vechi în ce are ea mai bun. Disputele despre ce înseamnă nu știu ce cuvânt din nu știu ce poem de Safo sunt joacă de copii pe lângă munca de interpretare care a trebuit depusă în cei 150 de ani trecuți de la primele încercări de traducere a literaturii babiloniene în limbile moderne. Pentru mulți dintre poeții antici, avem istorii cvasicontinue de lectură, dacă nu de interpretare a textelor lor. Latina și greaca n-au dispărut niciodată ca limbi ale cunoașterii și cancelariei și au dat ortul popii abia recent, în termeni istorici. Însă sumeriana și vechile limbi semite care i-au moștenit cultura au dispărut la un moment dat din istorie câteva milenii și, când au fost redescoperite din nou, la jumătatea secolului XIX, de niște particulari englezi, unii fără educație, nu mai exista nimeni care să le cunoască. Ghilgameș este ca atare rezultatul unui exercițiu filologic în care a trebuit să se descopere totul de la capăt. Motivația acestei descoperiri n-a fost literară.
David Damrosch are o bună – bună ca un roman – carte în care spune povestea acestei descoperiri a „cărții îngropate”, care ar trebui ea însăși tradusă pe românește. Într-o colecție de o sută de mii de tăblițe de lut aduse din Ninive la British Museum, George Smith, un asiriolog britanic care lucrase ca tipograf de când părăsise școala la 14 ani, descoperă în noiembrie 1872 o versiune prebiblică a potopului și e imediat conștient de importanța ei. Într-o epocă în care cercetările geologice ale lui Lyell și cele zoologice ale lui Darwin schimbaseră imaginea tradițională despre evoluția vieții pe pământ și impuseseră explicații gradualiste, în care schimbările geologice din trecut trebuiau gândite la nivelul a sute de mii de ani, descoperirea tăbliței de lut a potopului devine un eveniment de presă; ea putea să confirme sau să infirme povestea lui Noe. La prelegerile lui Smith vine până și prim-ministrul Gladstone. Un director de presă al vremii, ne spune Damrosch, îi dă asiriologului bani să se ducă în persoană la Ninive (pe-atunci sub otomani) și să dezgroape alte tăblițe. Printr-un noroc chior de genul căruia cred că numai arheologii heirupiști din secolul al XIX-lea s-ar fi putut bucura, Smith găsește o altă tăbliță a potopului la șapte zile după ce începe săpăturile, ajunge iarăși în presa lumii și, de-a lungul următorilor ani, recompune – cu modestia lui caracteristică – varianta inițială a poemului care azi poartă numele de Epopeea lui Ghilgameș. [Pentru că citise prost cuneiforma accadiană din care-l descifrase, Smith îi dăduse inițial eroului numele (accadian) de Izdubar; nu se înțelegea încă că babilonienii preluau câteodată numele sumeriene cu fonetismul lor originar, recte Ghilgameș.]
Povestea descoperirii, așa cum o redă Damrosch, e cât se poate de interesantă, dar ce e miraculos e simplul fapt că poemul a putut să supraviețuiască și că a mai putut fi reconstruit, una dintre puținele dăți în care filologia poate să spună o istorie mai bogată și interesantă decât literatura. Ghilgameș cel adevărat, dacă nu e un simplu mit, a trăit poate pe la 2600 î. Hr. În secolele imediat următoare, devine un personaj legendar și apare și în unele rugăciuni. Pe la 2100, poeții de curte ai regilor unei noi dinastii sumeriene (din Ur), poate dintr-o nevoie de legitimare politică prin poezie și prin crearea unei linii dinastice mitologice, care să coboare până la primii regi din Uruk, încep să spună în poezii de relativă lungime câteva dintre episoadele care mai târziu vor fi reunite în epopee. Aceste poeme în sumeriană supraviețuiesc din copii târzii, de pe la 1600-1700 î. Hr. și au fost mai mult ca sigur puse pe lut de scribi a căror limbă natală nu mai era sumeriana. În acest al doilea mileniu, poemul se răspândește și-n afara Mesopotamiei – el există de pildă și-n niște parafraze hitite din Anatolia și este sistematizat spre sfârșitul mileniului în forma aproximativă în care ne este cunoscut astăzi (poate de un scrib pe nume Sin-liqi-unninni). Dar grosul poemului există în copii accadiene din dărâmăturile bibliotecii din Ninive – cele dintre care va scoate 2.500 de ani mai târziu George Smith variantele potopului.
Între începutul legendei și sistematizarea ei epică trec așadar 1.500 de ani (la Homer sunt doar câteva sute). Poemul este sistematizat într-o limbă străină de limba lui originală și într-o versiune care, spun interpreții lui, e mai filosofică și poate mai austeră. În această formă sistematizată, el mai circulă poate încă un mileniu, până când, undeva în primele secole d. Hr., dispar și limbile în care fusese rostit prima oară și înțelegerea cuneiformei în care, într-o formă sau alta, fusese scris timp de două milenii. Apoi urmează două milenii de pauză. Andrew George, în ediția lui critică din 2003, arată că există o viață după moarte a textului, dar una foarte subțire: în lumea arabă, numele lui Ghilgameș supraviețuiește de pildă (și foarte poetic) în cel al demonului Jiljamis, așa cum se găsesc mențiuni rare ale eroului în literatura latină. Dincolo de asta, întunericul. Până în noiembrie 1872, când George Smith pornește în elucidarea lui împins de la spate nu de un interes literar, ci de obsesia sa pentru confirmarea veridicității textului biblic.
Pe parcursul următorului secol, sunt scoase la lumină mai multe materiale, de vârste arheologice diferite și în variante foarte îndepărtate de casa originară a poveștii; în hitită, care e o limbă indo-europeană ce n-are nimic în comun cu cele tradiționale ale poemului, supraviețuiește episodul cu Humbaba, paznicul pădurii de cedri. Gary Beckman, traducătorul fragmentului, sugerează că hitiții erau interesați de episod poate pentru că epopeea plasează pădurea de cedri pe undeva prin Anatolia, adică la ei „acasă”. Mai interesant e că aceste tradiții disparate comunică între ele de-a lungul a milenii; calupuri de text se mută dintr-un fragment epic în altul, uneori aproape neschimbate; versuri erau scrise pe lut în școli, deloc diferit de ce făceau elevii latini, pe ceară, cu Vergilius al lor.
Din traducerile românești, făcute după ediții vechi și incomplete, nu se înțelege multi-dimensionalitatea istorică a acestui poem și nu știu cât se știe din istoria receptării sale. Consecința e că, acolo unde această istorie filologică e necunoscută, mitul lui Ghilgameș există doar la un nivel simbolic, rupt de lumea care l-a făcut posibil și ca atare un soi de fantezie poetică cu aere universale, care e înțeleasă în tragismul ei umanist, dar nu și în momentele ei de umor sau de intertextualitate, în interogațiile ei sociale (de ce numărul mare de femei în epos?), pe care edițiile noi, după 2000, le explică mai bine sau le explică în primul rând.
Apoi, diferențele între versiunile românești sunt imense. Cel mai adesea au lacune, uneori de pagini întregi. Lupta lui Ghilgameș cu Humbaba nu apare în variantele românești, care în plus diferă între ele prin zeci de versuri numai în această tăbliță. De regulă, varianta Șerbănescu are versurile în plus. Într-un loc, Ghilgameș rătăcește pedestru „pe câmp”, în altul „prin pustiu”, într-unul își „bagă picioarele în adăpătoare”, în altul merge „spre adăpătoare”. Traducerea românească din 1966 are mai mari merite poetice, dar dacă o compari cu traducerea lui Benjamin Foster din 2019, este deprimantă. Tăblițe care în varianta românească au 30-40 de versuri, în cea recentă au câte 300 ș.a.m.d.
Cultura română e prea mică ca să-și permită o școală de asiriologi care să ia în primire sarcina de a învăța cele câteva trei sau patru limbi arhaice de care e nevoie pentru a face ordine în această masă literară, misterioasă în multe privințe și azi. Până recent, ea abia dacă reușise să traducă ce e esențial în cultura greco-latină, care n-o să vadă integral lumina limbii române nici până la sfârșitul acestui secol, dată fiind starea cercetării și pregătirii clasice. E prea mult așadar să ceri traduceri din original aici, lucru care se vede și din aceea că toate cele patru pe care le-am găsit eu sunt traduse din germană, franceză și engleză. E bine și așa, dar ar trebui să preia cineva sarcina de a face, după oricare dintre variantele critice recente, și folosindu-se de noile descoperiri în domeniu, măcar o traducere care să ne dea în română sutele, dacă nu chiar peste mia de versuri, descoperite între timp, cu noile lor lecțiuni și interpretări contemporane. Sunt infinit mai bogate decât ce exista acum un secol.
Textul ăsta epic – căruia noi îi zicem „epopee”, dar care pentru cei vechi era mai degrabă „serie” sau cunoscut după primele sale versuri – ar merita-o și dacă n-ar fi o poezie atât de bogată. Ar merita-o prin vechime – căci el rămâne cel mai vechi, și apoi prin stranietate, căci nu seamănă în poezia lui cu ceea ce acum înțelegem ca poezie. (O altă chestie care se pierde în traducerile românești este diferența de registru dintre toți actorii diverși ai poveștii, care vorbesc diferit, în registre diferite. Mie traducerea Virginiei Șerbănescu îmi sună prea creștin, nu știu dacă pentru că textul original e atât de universal sau pentru că limba folosită de traducătoare e de această factură.) Ghilgameș, oricâte texte poetice vor fi existat înaintea lui, este lucrul cel mai aproape de începutul artei poetice pe care-l avem. Traducătorul său recent, Benjamin Foster face într-un comentariu critic această observație minunată: că poemul nu lucrează cu ritm și rimă, dar cu paralelisme și multe comparații. Dintre comparații, însă, cele negative sunt întotdeauna comparații naturale, iar cele pozitive sunt predispuse „să glorifice civilizația asupra fenomenelor naturale”, luându-și celălalt termen al comparației din civilizația materială. Îmi și imaginez poeții sumerieni de început, ai căror regi reușiseră să ridice cetăți cu ziduri lungi de leghe, găsind că lucrul cel mai spectaculos pe care-l puteau folosi în comparații era strălucirea nouă a propriei lor civilizații. Romantizez, firește, deși la romantici e adesea invers (cum am scris despre Thoreau): erau unii dintre ei atât de sătui de civilizație, că tropii lor comparativi se hrănesc mai mereu din imaginarul naturii.
Imagine principală a fost generată cu MidJourney AI.
