Ce anume împinge societățile să-i izoleze pe unii dintre membrii lor și să spună „nu sunt buni”? O privire nouă asupra cărții cult a lui Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, tradusă de Mircea Vasilescu și publicată anul acesta la Editura Trei.
Foucault e un gânditor destul de generos cât să-l poți trage în mai multe direcții interpretative. Dar și destul de abscons cât să nu fie foarte clar ce spune – lucru care de altfel i s-a reproșat de la bun început, încă de pe vremea când Istoria nebuniei era biată teză de doctorat în lucru și el încerca să-i găsească un susținător în sistemul universitar francez, care i-a dat titlul de doctor mai degrabă uimit de curajul speculativ și indiferența suverană față de fapte decât pentru că membrii comisiei ar fi crezut ce spune. Reacțiile informate la Foucault au mereu această ambiguitate a lui „nu te credem, dar treacă”. Pe de o parte sunt reacții generice ale școlii pozitiviste și analitice la multe dintre lucrurile care au ieșit din Franța anilor ’60 – Foucault a încercat mai întâi să-și ia doctoratul în Suedia, dar a fost refuzat de un istoric al medicinei de-acolo, care-l acuza că scrie „convolut” (îmi amintesc detaliul ăsta dintr-o biografie a lui Foucault scrisă de Eribon); sceptici au fost și francezii însă, care i-au recunoscut abilitățile, cu mențiunea (repetată) că de multe ori nu prea se înțelege ce spune sau că spune lucruri prea generale.
Cam pe-aici mă aflu și eu, iubite cititorule.
Istoria nebuniei (tradusă pentru prima oară în română în 1996) nu e prima carte a lui Foucault, dar Foucault se gândea la ea ca fiind prima. Vine la sfârșitul unui deceniu (al șaselea din secolul trecut) în care interesul său de student eminent cu antrenament filozofic migrase de la filozofia clasică la psihologie, atunci în vogă. Într-un fel sau altul, toate cărțile lui Foucault se vor întoarce, cu puține excepții, la această obsesie: ce anume împinge societățile să izoleze membri ai lor și să spună „nu sunt buni”, pentru ca apoi să-i supună unor tratamente de îndreptare. Și ca atare istoriile lui nu sunt atât istorii, cât exerciții antiautoritare de a arăta că până și cele mai rezonabile și curate clinic justificări ale izolării și dezavuării sociale ascund mituri, presupoziții, prejudecăți și prejudicii. În linii foarte mari, Istoria nebuniei nu este o istorie nici ea, ci o hermeneutică în filigranul istoriei, și prin asta vreau să spun că Foucault ne dă aici o interpretare a felului în care au evoluat sistemele de semnificații sociale responsabile de elaborarea unor atitudini față de fenomenul iraționalității.
Mai clar: era o vreme când nebunia trăia într-o simbioză cu rațiunea și o completa, fără ca societatea să simtă nevoia să ia distanță de nebun, să-l înregimenteze într-o instituție și să-l țină acolo în baza unei înțelegeri curative a actului terapeutic. Înainte de psihologie și de spital, nebunia avea o înțelepciune a ei. Când apare pe scena istoriei, spitalul nu e atât o soluție medicală, ci – ne spune Foucault – una care caută să rezolve o problemă socială. Internarea e o chestiune polițienească. Ca multe alte instituții moderne, spitalul este un „simbol al puterii”. De altfel, dacă te uiți la motivele pentru care erau internați oameni în spitale în epoca clasică, e greu să nu-i dai dreptate: intrau acolo blasfemiatorii, nimfomanii, scandalagiii și toate felurile în care societatea credea că nu poți fi decât dacă ești nebun. Venericii, la fel, erau puși laolaltă cu demenții.
Acele științe ale bolilor mintale care existau în secolele XVI și XVII aveau în primul rând – am spune noi – o problemă de clasificare. Apoi, în al doilea rând, una de explicare – căci trebuie să recunoști cauze pentru a rezolva simptome. Aș fi tentat să adaug aici: medicina clasică a eșuat la amândouă, și la clasificări, și la explicații, dar Foucault nu folosește limbajul eșecului, pentru că nu e interesat de ideologia contemporană a progresului științific. Foucault încearcă să descrie aceste înțelegeri revolute ale bolii mintale așa cum universul lor epistemologic le-a făcut posibile, nu așa cum le vedem noi în urma revoluțiilor medicale contemporane. Unul dintre motivele pentru care cartea asta e dificilă la lectură și mai mult citată decât citită constă, pe lângă plictisitoarea ei lungime și a faptului că e evident că autorul n-a știut întotdeauna de ce-a scris-o, și în asta: că Foucault vrea să reconstituie de fapt gândirea defunctă a trecutului în întreaga ei amploare metaforică, adică în întregul ei arc de semnificații – de-asta citează literatură, arhive de spital, scrisori personale, tratate medicale, note secretariale și orice formă de document pe care pune mâna, de la preoți de provincie la marchizul de Sade.
Istoria nebuniei în epoca clasică
Cândva, din acest maelstrom istoric, se desprinde treptat, întâi incoerent, apoi tot mai plauzibil, forma de gândire pozitivistă, care dă explicații cauzale pentru nebunie, încearcă să stabilească categorii și să „înțeleagă” fenomenul nerațiunii. Cu această înregimentare în discurs (care se vede deja la Erasmus, dar devine clară cu Descartes), vine și o înregimentare propriu-zisă în instituții de azil, spitale de nebuni, clinici terapeutice etc. Dacă spui aici că Foucault crede că Occidentul mai întâi a stabilit o teorie a nebuniei ușor arbitrară pentru ca apoi să închidă în numele ei oameni care nu respectă normale sociale, pare că-l bagatelizezi, așa cum a fost poate bagatelizat de mișcarea antipsihiatrică a anilor ’60, care vedea în orice spital o pușcărie și credea că ceea ce doctorii numesc „nebunie” e doar un comportament normal pe spectrul (i)raționalității. Pe de altă parte, nici nu pare c-ar spune ceva foarte diferit.
Ambiguitatea lui de poziție vine din aceea că Foucault dă spațiu egal fiecăreia dintre înțelegerile „nebuniei” din trecut și încearcă să le înțeleagă pe toate nu în termeni de pertinență explicativă, ci ca sisteme explicative închise în sine, dar în mod esențial valide în felul lor. El a fost pus lângă Thomas Kuhn din motivul acesta: că nu crede cu adevărat că o schimbare de paradigmă științifică e rezultatul unui progres spre un adevăr tot mai clar, ci că uneori explicațiile se schimbă pentru că lumea se schimbă.
Ce înseamnă că lumea se schimbă nu e deloc limpede – când vorbește despre schimbarea înțelegerii, e de fiecare dată foarte vag. În orice caz, credea că nu poți tăia pur și simplu istoria și decide: de-aici încolo începe ceva nou. Foucault e interesat de perioadele de ceață a gândirii, de lucrurile care erau înțelese cu o altă raționalitate. Vrea să vadă cum se gândea când se gândea în feluri pe care noi nu le-am numi pozitive. Vrea să reconstituie gândirea nu ca progres istoric, ci ca realitate epistemologică – ca încrengătură vie de metafore care împarte lumea în mod spontan în categorii ale înțelegerii implicite. „Vom încerca să descriem această lucrare”, spune într-un loc, „și forțele care o animă nu ca o evoluție a conceptelor teoretice la suprafața unei cunoașteri, ci, tranșând în profunzimea istorică a unei experiențe, vom încerca să regăsim mișcarea prin care a devenit în sfârșit posibilă o cunoaștere a nebuniei”. Îl interesează „marile structuri ale nerațiunii – acelea care dormitează în cultura occidentală, ceva mai adânc decât timpul istoricilor”; căutarea structurilor ascunse, care – odată depistate – spun: vedeți cât de profund e descoperitorul? El nu s-a oprit doar la „timpul istoricilor”. Timpul istoricilor e un fleac. Există ceva și mai adânc – Marx avea economia, Freud avea sexualitatea, unii au teoretizat inconștiente colective. Iată-l și pe Foucault cu „structurile”, el care s-a apărat tot timpul de acuza c-ar fi structuralist. Nu există, se întreabă, un soi de sintaxă a realității istorice, peste care cele ce se spun și se gândesc nu sunt decât un simplu palimpsest?
Aici nu răspunde la întrebarea asta, dar o va face în cărți mai târzii, ca Arheologia cunoașterii și Cuvintele și lucrurile, unde spune: „Într-o cultură, la un anumit moment, nu există decât o singură epistemă care defineşte condiţiile de posibilitate ale oricărei cunoaşteri. Fie că ea se manifestă într-o teorie sau este investită pe tăcute într-o practică.” De ce una singură? Nu știm.
Recitindu-l anul ăsta, mi s-a părut că e, cumva, ultimul hegelian. El chiar crede că gândirea unei epoci are o formă ce poate fi redusă la două sau trei structuri matriciale, și că apoi aceste familii cristalizate de gânduri și metafore determină modul de comportament social al epocii de sus până jos, de la modul în care-ți gândești închisorile, până la teoriile despre limbă. Nu prea mai poți să iei în serios asemenea naivități structuraliste și odată cu ele moare și cealaltă idee grozavă care-i aparține, a morții autorului, ultimul bastion care mai rezistă în universitatea românească din vechiul postmodernism francez și poate singurul care a prins cu adevărat la nivel teoretic. Un alt filon important al filozofiei sale a prins bine în postcolonialism și criticile puterii: cea mai importantă carte care a ieșit din tradiția asta e Orientalismul lui Said.
Și pe bună dreptate: partea de anarhism politic din Foucault, cu apologiile eliberării, cu critica ingenioasă a autorității de orice fel, fie ea și discursivă, cred că rămâne în picioare. Dar ea este un exercițiu de teoretizare politică construit pe o istorie intelectuală care nu cred că mai rezistă ca istorie intelectuală. În unele locuri, se vede acum mai bine, Foucault fantazează. În Cuvintele și lucrurile are pagini întregi în care e limpede că ori nu știe ce spune, ori știe ce spune, dar nu poți să-ți dai seama dacă poate fi sau nu adevărat. Vrea să facă istoria gândirii cu instrumentele filozofului – și e bine, până acolo unde încearcă să transforme istoria în filozofie, nelăsându-se influențat de constatarea pedestră că diversitatea buruienoasă a faptelor nu ascultă ușor de stringența formală a silogismelor.
După ce am recitit Cuvintele și lucrurile anul ăsta, sunt tot mai sigur că pe lângă faptul că pot să însemne ceva, aceste lucruri cel mai probabil pot să însemne și nimic. «Și nici din Foucault n-am citit mult», zice Kuhn într-un interviu cu Giovanna Boradori. „Cuvintele și lucrurile e printre puținele. Francezii au un fel de a scrie despre aceste lucruri care mi se pare foarte greu de citit. Cineva care știa mai multe despre asta decât mine mi-a spus odată: «Cu genul ăsta de scriitură, ce trebuie să faci e să citești repede, să nu te gândești prea mult și s-o lași să plutească peste tine. Când te oprești, vezi cu ce-ai rămas.» Dar eu nu pot să citesc așa.”
Imagine principală generată cu ajutorul Midjourney AI.
