Skincare și The Substance, două filme aflate (teoretic) la poli opuși ai grotescului taie și spânzură prin stabilimentul masculinizat thriller-horror, încercând să ilustreze obsesia acelui cel-mai-grotesc-lucru dintre toate: faima.
Regret uneori că mă uit la filme. Nu e vorba de regret că am văzut un film anume – genul ăsta de regret vine adesea și cred că e o parte sănătoasă a experienței cinematografice. Încă regret profund că am văzut Romina, VTM (2022) sau Old Dogs (2009) sau catastrofa fulminantă care e Warcraft (2016), dar consider totul un fel de terapie prin expunere. Dacă vezi destule Warcraft-uri sau Eternals (2021) îți crești rezistența la prost în timp, destul cât să poți tolera, ba chiar să te poți bucura de un film de Neil Breen, de un Troma sau (cine știe?) de un Megalopolis (2024).
Însă există și un efect contrar, efect care se generalizează adesea între publicurile avizate, și nu doar cele din kinosferă (să nu deschidem, de exemplu, subiectul Coelho sau Coldplay). Când the imersezi într-un mediu, îl supra-analizezi, îi cunoști fundamentele și referințele și îți pierzi bucuria aia copilărească de a vedea ceva nou, pentru că toate sunt vechi, domnule. Când consumi destul dintr-un mediu ajungi să-l cunoști uneori mult prea bine și să disprețuiești mari părți din el. Pe parcurs ajungi să te imunizezi la micile bucurii ale mediului. Și așa, la fel ca legendarul Mithridade, care, de frică să nu fie otrăvit, lua doze homeopatice de otravă în fiecare zi, riști să mori de tăiș de sabie, imun odată pentru totdeauna la stângăciile cinematografice sau la vreo surpriză, atunci când ceva fiară sinistră apare la orizont, târându-se spre Hollywood pentru a se naște.
De aceea regret uneori că mă uit la filme, că citesc despre ele că mă imersez în (de bine, de rău) „cultura cinematografică”. Aș vrea și eu să mi se pară Prometheus (2012) o capodoperă, să mă gândesc la Dinamo când văd Bazin (da, știu cum se pronunță, de fapt) sau la Alex Bogdan când e vorba de Tati. Vorbind cu drag despre filme proaste mai demult, aminteam de un eseu faimos al unui critic faimos, despre cum tre’ să fii rău ca să-ți dai cu părerea. Oarecum, asta e meseria ta – să știi oleacă de bătaie cinematografică și să o aplici pragmatic unde e nevoie. Eu, slavă domnului, nu sunt critic, fug de eticheta asta ca de virgule [n.r. Am adăugat cel puțin 20 de virgule în acest text], dar încerc să păstrez un echilibru între spirit critic (răutate), bucuria cinemaului (fericire prostească) și rezistență la pișcotăreala deșănțată, folosită operativ de casele de producție ca să-și promoveze filmele fără suflet, altfel ignorate sau eviscerate de public și kinosseuri. Filmul e un business, influencerii sunt noii Kael sau Kermode, iar Youtube noul Sight and Sound (și asta doar pentru că Tiktokul e noul TVMania).
Dacă e să mă ghidez după un principiu singular în ce-mi place și ce recomand e acela că dacă ai oleacă de mesaj prosocial și mesajul tău e accesibil unui public larg totul e iertat. Într-o lume plină de rebuturi și reboot-uri, în care fiecare gram de creativitate e trecut prin mașina de muls conținut a Hollywoodului și extrudat pe „platforme”, e rar să găsești ceva cu mesaj. Cu atât mai puțin ceva cu un mesaj accesibil unui public care nu e versat în băgatul și scosul întregului din fracție. Threads (1984), un film despre consecințele unui război nuclear, nu e o capodoperă, dar a schimbat atitudinile unei generații de britanici față de bombe nucleare și posibilitatea de a „câștiga” un război cu ele. Come and See (1985), un film despre consecințele unui război total, e o capodoperă necesară, într-o vreme în care războiul și genocidul par să fi revenit „la modă”. Aș putea paria însă că mai multă lume din publicul larg o să înțeleagă mesajul visceral din Threads decât din Come and See, și și mai multă lume pe cel din All Quiet on the Western Front (2022), apropo de ce se extrudează azi pe platforme. Come and See e între filmele mele preferate, dar dacă îmi cere cineva „neavizat” un film pentru a ilustra absurdul războiului o să-i recomand probabil All Quiet on the Western Front.
Și de aceea cred că The Substance (2024) și Skincare (2024) au ceva de zis despre faimă și standarde de frumusețe dar mai presus de orice despre industria din jurul lor.
Acum, o să întrebați: „Costache, ai scris un eseu întreg ca să justifici de ce ți-a plăcut The Substance?”. Nu, prieteni dragi, The Substance nu are nevoie de mine să-l apăr. E perfect. Am scris un eseu întreg ca să justific de ce prea nu mi-a plăcut Skincare.
Skincare e debutul în lungmetraj al lui Austin Peters și e unul cu năbădăi. Inspirat de fapte reale (nu, pe bune) este povestea unei girlboss din industria frumuseții, cât pe-aci să devină faimoasă, dar mai ales despre bărbații prădători din jur care o gaslight-uie. Acea girlboss e Elizabeth Banks, regizoarea temutului Urs narcoman (2023), un film serios, cu un mesaj profund: nu dați de mâncare la urși. Iarăși pe poziții, Nathan Fillion, obligat prin lege să apară în orice film cu Banks, după ce au cărat împreună capodopera schlock Slither (2006) a lui James Gunn. Ultimul, dar nu cel din urmă, Bill, pardon, Lewis Pullman, clona mai faimosului său tată ce și-a construit încetul cu încetul o reputație de om serios prin tot felul de seriale prestige bunuțe, pe care nu le-am văzut decât eu (Catch-22, Outer Range, Lessons in Chemistry) sau filme mediocre (Top Gun: Maverick, Bad Times at the El Royale sau uber-mediocrul remake Salem’s Lot de anul acesta). Lewis Pullman face un rol mare în Skincare, poate unul care i-ar fi lansat cariera, dacă filmul era mai bun.
Pentru că, din nefericire, Skincare nu e grozav. Ca o parabolă despre faimă, gaslighting și frumusețe nu convinge. Peripețiile prin care trece Hope Goldman (Banks) pot rezona profund pentru multe femei care s-au confruntat cu fenomenul de gaslighting, dar construcția barocă a scenelor, paleta glam a anilor 201x și elementele de true crime nu merg împreună sub nicio formă, nu aici, cel puțin. Nici cu Banks într-unul din cele mai expresive și persuasive roluri nu prea merge, deși o prinde bine rolul de personaj negativ împins spre dramatic de circumstanțe. Mesajul central – acela că disperarea, dependența da faimă și ahtierea după succes au un termen limită biologic, pe care am face orice să-l înfrângem – se transmite. Doar că Austin Peters nu merge destul de departe. Nici (măcar) cu pretenția de verosimilitudine, dar nici cu estetica glam, Peters nu poate împinge filmul spre ridicolul cerut de premisă, nici spre mizerabilismul cerut de situație. Nu poate, sau nu vrea, să ducă Skincare spre grotescul care se cere, iar filmul suferă din cauza asta. Se fâsâie, astfel, un film care pleacă extrem de bine, care descâlcește ițele intersecționale care trag de o femeie în căutarea succesului într-o lume a fațadelor, în luptă cu propriul ceas biologic.
The Substance nu face asta. Dacă Skincare e un artificiu de revelion (ca să nu zic o făclie de Paște, că se poate interpreta), The Substance e „piciorul de elefant” de la Cernobîl, ce-și topește drumul spre pânza freatică, în timp ce o monstruoasă coaliție de fani horror și kinosseuri încearcă să dea cu nisip și carbid de bor (bine că nu și cu carbid de BOR) ca să-l stingă.
Am mințit. Poate chiar am scris un eseu întreg ca să justific că mi-a plăcut The Substance.
The Substance e un film foarte simplu, care se plasează în și totodată minează o întreagă tradiție de body horror de extracție, aș zice eu, ce depășește fluierând Cronenberg și merge spre Toxic Avenger (1984), Altered States (1980), scena aia din Robocop (1987), poate chiar Cat People (1982). E greu să zici de unde-și trage influențele The Substance pentru că, sincer, și le trage de peste tot, de la de Palma la Gilliam la Hitchcock la (după cum sugera un prieten regizor care nu a apreciat filmul) Buñuel. Cred că e mai simplu să zici de unde nu și-a tras Coralie Fargeat inspirație. Ce e important e că, în ciuda unui număr excesiv de influențe, The Substance e 100% propria sa chestie. O chestie grotescă, care sexualizează femeile până la desexualizare și abuzează de body horror (și de body, în general) până-l transformă-n comedie. Nu vreau să-l calific pentru că e incalificabil, în sensul bun. E ceva ce trebuie văzut, preferabil pe ecran mare, într-o sală plină, după cum zicea David Erlich (sîc). Din fericire, Les Films de Cannes a Bucarest vă putea aranja cu nu una, ci două proiecții. Din nefericire, ambele proiecții sunt sold out.
À propos de Cannes, The Substance a luat premiul pentru scenariu la Cannes, lucru, din punctul meu de vedere, nemeritat. E o poveste pe care o putea scorni un student de anul întâi la UNATC, după cum îmi zicea unul din vieillarzii teribili ai industriei autohtone. Sounds like one of them good problems a fost și rămâne răspunsul meu. Sunt de acord că nu merita The Substance acel premiu în mod particular, dar acel premiu, după cum remarca jurnalistul Marius Comper, a devenit un fel de premiu de consolare pentru bizar, mai nou. Dar de când e un scenariu simplu spus plastic un lucru rău? Să fim clari, The Substance e grotesc și simplist, dar nu e grotesc de simplist în simplismul său grotesc, ca filmele din seria Terrifier. Vorbește pe scurt și facil despre faimă și tinerețe și despre obsesiile hollywoodiene cu faima și tinerețea, ceea ce e fix ce ar trebui să i se îngăduie unei franțuzoaice de 50-ish ani ca Fargeat să facă. Let 👏women 👏speak 👏.
Apropo de voci feminine, Flavia Dima, o voce respectabilă din critica autohtonă de film, cu care mă aflu des în asentiment, zice despre The Substance (într-o cronică intrigantă la The Shrouds, poate al treilea cel mai așteptat film pe 2024 pentru mine, după Nightbitch și filmul de față) că e „(unul) dintre cele mai abjecte filme ale deceniului (...) a cărui vacuitate conceptuală și cruzime caută să se legitimeze printr-o revendicare a propriei poziții într-o mai largă tradiție a body horror-ului”. Acuma, ca exponent al „suflării cinefile middlebrow” pe care o înțeapă Flavia, trebuie să confirm că vacuitatea conceptuală e acolo, și cruzimea bate și ea la ușă – doar că vacuitatea conceptuală e în serviciul fix acelui gen de simplism prosocial de care vorbeam la început. The Substance nu e film de avangardă, nu e arthouse-chic, nu e nici măcar prăjeală conceptuală à la Ari Aster, nici măcar Titane (2021), cealaltă bête noire a noului nou val de grotesc franțuzesc, ci o satirizare simplistă, à la Brazil à la française, a ce se cere la Hollywood, pe care Hollywoodul, în eterna sa prostie, a ales s-o finanțeze. De acolo vine și cruzimea – cruzimea nu vine din a lua două femei frumoase și a construi o parabolă (cât se poate de nefeministă, deși înveșmântată în țoale „feministe” de sărbătoare) despre auto-sabotaj și obsesia vârstei, ci din a reproduce, în simple English, într-o hiperbolă demnă de Lloyd Kaufman (nici Corman nu cred că s-ar fi băgat) obsesiile unei industrii toxice. Cinefilul Mark Racz zicea că The Substance nu e horror ci „body horror, care e ceva separat”. Eu zic că „body-ul” e doar dressing, și la sfârșit când devine horror, dar și la început când e, chipurile, atrăgător. Toate acele cadre peste cadre în prim plan cu (mă scuzați) curul lui Margaret Qualley și trupul dezbrăcat al lui Demi Moore vivisecționată pe podeaua băii nu te pot atrage decât dacă ești psihopat. Devin rutină, carnea și tendoanele unor trupuri ce se târâie disperate spre faimă, spre propria lor stea pe bulevard. Nu, The Substance e mai degrabă industry horror, poate tot facil, dar încadrabil într-o tradiție care curge de la What Ever Happened to Baby Jane? (1962), trecând prin Starry Eyes (2014), MaXXXine (2023), chiar și Under the Silver Lake (2018) al lui David Robert Mitchell.
Coralie Fargeat, la 50 de ani, a venit la Hollywood să facă un film despre cum Hollywoodul e rău și l-a înveșmântat în body horror și referințe vizuale. Nu e cu nimic mai revoluționar să zici „Hollywoodul e rău” decât „obsesia noastră cu tinerețea e rea” sau „obsesia noastră cu faima e rea”. Sau, sincer, decât a spune „nu-ți injecta droguri galbene pe care le-ai găsit într-o alee dubioasă”, vezi profundul mesaj din Cocaine Bear, amintit mai sus. Dar e ceva delicios la faptul că o legiune de fani Marvel și amatori de middlebrow aplaudă acest film pentru curajosul mesaj „feminist” transpus prin mai sus amintita cruzime asupra trupului și minții. Asta în timp ce critica de specialitate refuză un lucru simplu, pentru că e simplist și hidos. Întrepătrunderea aceasta a nivelelor e perfectă, rezistentă atât la supraanalizarea criticii de specialitate, la ochiul critic al fanilor de gen, cât și la analiza cursivă a unui membru neavizat al publicului. Fiecare vine pentru câte ceva diferit (femei, body horror, mesaj profund) și pleacă revoltat. Sau… nu?
Mie mi-a plăcut The Substance maxim, mai mult chiar decât precedentul film excelent al lui Fargeat. Dar înțeleg de ce s-ar putea să nu-i placă nici unui cinefil „în civil”, nici unui consumator înrăit de horror. Înțeleg, însă, și de ce ar putea să-i placă. Cred că e un test de turnesol pentru public – fie că au venit acolo pentru filosofie, femei frumoase în haine puține, mase amorfe de carne ce se târâie pe asfalt sau pentru cea mai oribilă scenă dintre toate, cea cu Dennis Quaid mâncând creveți, tot o să plece dezamăgiți – dar poate cu o perspectivă nouă, fie ea bună sau rea. Mesajul, la fel ca frumusețea, e în ochii privitorului.
