„Mentorii” e o reclamă nerușinată de 90 de minute, dar la care, cumva, împotriva sorții și a naturii, râzi.
Ziceam într-un text anterior că eu nu știu de unde să mai apuc filmul românesc de consum. Că de fiecare dată când te aștepți ca un film să fie blockbuster, să rupă la box office sau să fie măcar amuzant, industria reușește cu un talent de Sisif să facă fix opusul – să lase bolovanul așteptărilor să se rostogolească în groapa ratării. Se pare că și opusul e valabil.
Ofeream și o grilă de interpretare sau, mă rog, niște motive pentru care filmele astea sunt eșecuri. Le găsiți în textul din link dar pe scurt sunt 1. Influenceri în loc de actori; 2. Influencerii sunt neamuzanți; 3. Încropeală; și 4. Reclame. Problema e că filmul Candidatul Perfect (2024), de exemplu, e un eșec în ciuda faptului că distribuie actori amuzanți, construiește o poveste bună și are, în general, o echipă competentă. Pe de altă parte, Buzz House (2024) e arhetipul comediei cu influenceri neamuzanți și e, după părerea mea, un film mai bun.
Iată că Mentorii (2025) confirmă ceva, și anume că habar n-am ce vorbesc, cu grila mea de interpretare cu tot. Pentru că Mentorii e un film care pe hârtie ar trebui să fie un eșec total, cel puțin moral și artistic, și totuși, cumva, prin ceva magie luciferică făcută de pectoralii lui Dorian Popa reușește să te facă să râzi. Sincer, dacă excludem Teambuilding (în care joacă actori) și Moartea în vacanță (pe care nu l-am văzut) atunci pot să spun cu mâna pe inimă că Mentorii e cel mai bun film românesc “cu influenceri”, de consum. Credeți-mă, nu am scris vreo propoziție mai tristă în viața mea. Cel puțin până acum, pentru că voi mai scrie una: Adrian Titieni (actor în filme ca Bacalaureat sau Poziția copilului) joacă în Mentorii și e surclasat de Radu Bucălae (comediant cu indulgență).
De ce zic că Mentorii ar trebui să fie un eșec total? Pentru că mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala. Știu, de exemplu, că e prima încercare la scară mare a noii case de producții marca Untold, știu că pentru că e prima încercare au făcut o groază de greșeli, gen filmat mai mult material decât ar fi încăput într-un director’s cut la The Brutalist și știu că s-a ajuns și la din astea clasice, românești: producătorul s-a certat cu scenaristul, producătorul s-a făcut scenarist, scenaristul a plecat și vorbește de rău filmul, d’ale carnavalului. Dacă e să fiu și mai onest, urmăresc cu atenție și îngrijorare evoluția Mentorii din două motive: pentru că monteurul/coloristul (Alex) Andu Radu îmi e simpatic, dar și pentru că scenaristul principal, Radu Alexandru, dit piticigratis, nu îmi e simpatic. În orice caz, se creează o dilemă interesantă legată de obiectivitate, echilibru între „ăla mi-e simpatic, pe ăla nu-l suport” și așa mai departe. Trebuie calculat matematic.
Problema cu Mentorii e că balanța pleacă bine de tot într-o parte. Cătălin Bordea, actorul din rolul principal, mi se pare unul dintre cei mai insipizi comedianți din România (sau, cum a zis un prieten, fin cunoscător al fenomenului, „are energie de comediant, dar nu are glume”). Radu Bucălae, comic relief-ul principal, este cu siguranță cel mai neamuzant om din industrie. Dacă Klaus Iohannis ar urca o singură dată pe scenă, la un open mic la Club 99 ca să recite din Macbeth sau să spună „Tatăl Nostru”, Radu Bucălae tot ar fi cel mai neamuzant om care a pășit vreodată pe sfânta scândură stand-up. Loredana, săraca, încearcă, dar nu e actriță și mai ales nu de comedie. Dorian Popa e un actor de calibrul lui Travis Fimmel (nu e un compliment). Despre pitici v-am zis ce cred, pe regizor nu-l cunosc, mai rămân producătorii care și ăia sunt asociați Untold. Pe-ăștia nu știu cum să-i trec pe răboj – pe de o parte, detest ideea asta de hiper-festival și detest Untoldul în mod particular; pe de altă parte, irită clujenii cu festivalul lor, deci per total aș zice că ieșim pe zero.
Cum ziceam, balanța obiectivității o ia bine în defavoarea filmului. Și continuă în aceeași direcție, pentru că filmul ăsta e, și nu exagerez, o reclamă perpetuă. Mă luam de Țăndări pentru cât de jalnică e reclama la păcănele pe care o face, dar nu știam ce m-așteaptă. Ce-i drept, Mentorii știe că e film cu Dorian Popa, deci de copii (rating CNA 12+ ani), așa că e mai subtil cu păcănelele – deși nu cred că vampirul „Vlad” care apare inexplicabil în mai multe scene e o coincidență de nume. În rest, reclama e de-a dreptul nerușinată. Sucuri, chipsuri, costume, dero, detergent de WC, post radio, club de fițe, hypermarket, restaurante, șervețele – toate integrate diegetic. Cât o plăti oare mafia șervețelelor ca să intre în film? Am mai văzut filme făcute să facă bani din reclamă, dar ca Mentorii niciodată. Și culmea, cel mai enervant lucru e că multe sunt integrate organic sau semi-organic. Ceea ce te face să te întrebi, ca-n bancuri: restaurantul căruia i se zice pe nume oare cât o fi dat?
N-am contabilizat împotriva filmului faptul că reciclează parțial povestea din Billy Madison (1995). Bine, zic Billy Madison pentru că am crescut în anii ‘90, dar e o temă comună – de la The Heiress (1949), Seven Chances (1925), Micul Lord Fauntleroy, putem merge până la parabola fiului risipitor dacă-i nevoie. „Schimbă-te”/ „arată-mi că meriți sau te dezmoștenesc” e una dintre cele mai comune teme din lume. Și asta avem aici cu personajul lui Bordea, Johnny Baltă, o „beizadea”, cum ar zice presa, care sparge banii lui ta-su prin Fratelli cu nopțile și căruia, după un accident, i se dau șase luni să arate că e un om nou, sau i se taie accesul la banii lui tati (Titieni). Ca să reușească această transformare, Baltă racolează trei influenceri caricaturali, numiții mentori, cu sfaturi de viață contradictorii. Flex Barbarul (Popa) e un fel de Liver King, dar în același timp și Cezar Ionașcu dacopat, care organizează tabere de masculinitate. Sandra Senzorial (Loredana) e Olivia Steer, dar (și) mai pe vrăjeală. Robby Anonimul (Bucălae) e colegul ăla enervant din liceu, care acum te tot invită să investești cu el în crypto, dar în același timp incel. Ăștia sunt mentorii lui Johnny, vai de capul lui, și dacă fac treaba bine le dă un milion de euro când îi intră moștenirea. N-o să vă plictisesc cu povestea, însă e una destul de previzibilă. Dar are un sens și o finalitate, în ciuda faptului că se vede clar în mai multe puncte că a fost tăiat din ea cu satârul, ca la abator.
Pentru că, da, surpriza absolută e că filmul funcționează exact în părțile unde credeam că o să dea greș masiv. Ziceam că s-a editat, montat, construit și lipit cu scoci la sânge – și se vede asta –, dar, deși produsul e scurt (100 de minute, probabil ca să bage cât mai multe reprezentații), e unul coerent, în ciuda mormanului de material căzut la datorie în cabina de montaj. Și arată bine, se „vede banul pe ecran” – sau, mai bine zis, nu (prea) se vede sărăcia. Sună bine, are soundtrack de muzică catchy, dar inofensivă pentru copii marca Moga. Mai mult, sunt unele gaguri care merg foarte bine, nu doar din ochiul pentru umor al regizorului sau din dumele de sertar ale lui pitici (sau cine a făcut punch-up-ul final), cât și din montaj. Pentru că, da, filmul are glume și umor. Sunt mai șocat ca oricine și cel mai șocant e că Bordea și Bucălae sunt amuzanți. Drăcea știm că e amuzant, a fost și cel mai bun lucru din Buzz House, Dorian Popa se joacă pe sine, dar dacopat, îți place, nu-ți place aia e, dar Radu Bucălae? Bucălae construiește un personaj de desene animate, apoi îl interpretează cu dedicația unui amestec între Daniel Day-Lewis și Doru Octavian Dumitru. Mai multe poante la care s-a râs și mai multe scene cu gaguri au funcționat grație lui Bucălae. Iar Bordea…
Bordea e extrem de simpatic. E un actor groaznic, zici că e la primul semestru de curs de improv, dar cumva asta-l ajută. Sigur, am cunoscut băieți care făceau chetă la o bere care aveau aură mai de „bogat” ca el, dar Bordea încearcă, se aruncă într-un personaj de farsă – confuz, cam prostuț și fără încredere în sine – și, prin pură prezență și personalitate, reușește să treacă ecranul. Nu-i atât că te convinge, cât te binedispune. Nu știu cum să descriu situația altfel decât că are autenticitatea, sinceritatea aia pe care o au actorii carismatici din unele filme de duzină. Energie de golden retriever. Asta se vede cel mai bine în relația sa cu Cristina (Doina Teodoru), care pare să fie singurul om din distribuție care are vreo treabă cu actoria. Cu excepția lui Titieni, care, însă, pare din alt film și se achită de rol cu un dezinteres palpabil. Aduce aminte de marii actori hollywoodieni la sfârșit de carieră ce acceptau în scârbă un rol de 5 minute prin câte un film de serie B.
Acum, nu vreau să vă creez false așteptări. Mentorii nu e un film-eveniment pe care l-aș revedea cu plăcere peste ani. Se vede adesea că e căznit. Ți se mai ridică părul pe ceafă de cringe la unele scene. Dar pentru ce e, cu cine e și condițiile în care a fost produs, eu zic că nu se putea mai bine. E un film de desene animate fără animație (dacă nu mă credeți, uitați-vă la poster, are trei animale pe el), calculat prin algoritm să intre în cât mai multe săli, să se termine rapid, să poată copii să-l vadă și să facă bani. Nu știu dacă o să facă bani, dar eu îi doresc noroc, cu atâta reclamă jenantă ar fi jenant să nu le iasă și lor ceva. Dar de râs, râzi. Chiar dacă de multe ori ți-e rușine după.
