Un road movie de consum ușor intelectual, despre maturizare și motoreta Mobra, Horia e genul de film de care are multă nevoie cinematografia românească.
De multe ori când ajung să văd un film într-o sală, la cinema, mă întreb de ce. Până la urmă am acasă ecran mare, condiții sonore bune și pot să stau în chiloți, ba mai pot și să pun pauză și să iau notițe sau să explic doct ce s-a întâmplat, spre oroarea celor care se uită cu mine. Nu urlă nimeni din spate la ecran, nu vine nimeni cu o traistă de popcorn la jumătatea filmului etc.
Sunt unele situații speciale, bineînțeles – am văzut Oppenheimer la IMAX în condiții optime, pentru că mi-era frică că o să vină să mă bată Nolan dacă mă uit la el pe WC pe telefonul mobil. Am văzut Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii în premieră galactică, în condiții pe care cred că Jude le-ar fi apreciat – trei ore dârdâind de frig pe o bancă de lemn, la aproximativ 100 de metri de un ecran în aer liber, întrebându-mi constant partenerii de chin: „ce-a zis?”. Un film cu bromania scris de piticigratis nu e la fel dacă nu urlă vox populi din spatele tău la ecran. Sau restaurarea 4k a Balanței, un film pe care ne-am obișnuit să-l vedem pe laptop, altfel se vede proiectat la sala mare a TNB.
Dar mă macină uneori ideea asta, mai ales când vorbim de cinematografie românească. Cum faci să aduci publicul în săli, și mai ales de ce? Problema e că, oarecum natural, filmul românesc s-a polarizat într-una din trei grupe.
În primul rând avem filmele arthouse de buget relativ mic și pretenții mari, cele care au pus România pe harta cinematografiei mondiale. Adesea sponsorizate de stat, există un public mic, dar fidel pentru ele, nu o să rupă boxoffice-ul, dar o să dea jos siteurile de bilete în prima săptămână a vreunui festival. Problema e că e foarte greu pentru un arthouse românesc să iasă din acea bulă pentru că pentru românul mediu, chiar cel relativ trecut pe la cinema alea sunt „filme cu ciorbă”. Or, la cinema te duci să uiți de ciorba de acasă, nu? Astea sunt filme „grele”.
Avem filme de masă, „ușoare”, de tip Miami Bici și Teambuilding, în mare comedii facile, care mizează masiv pe distribuție și pe „hype” în primele săptămâni. Scopul e profitul, riscul e al finanțatorului, finanțatorul principal ajunge de multe ori să fie o firmă de păcănele. Câteodată filmul rupe la boxoffice, ca Teambuilding, altădată e un eșec rușinos ca Haita de Acțiune, în funcție de vocea poporului. Dacă se perpetuează hype-ul, obții Teambuilding; dacă insiști că mama frt ce film am facut rupe!!! și tu ai făcut de fapt Romina VTM o să te huiduie publicul în timpul filmului.
Există și o plajă de filme CNC-core, pe cale (binemeritată) de dispariție. Am avut recent o dispută internetică cu o cunoștință care reproșa că „regizorii abonați la CNC” fac „filme pe care nu le vede nimeni”, bineînțeles, „pe banii mei!”. Acum CNC-ul e un instrument crucial pentru a avea o cinematografie sănătoasă, o unealtă de soft power, de aceea există echivalențe în toată lumea civilizată, dar dacă e să nu ne ascundem după degete putem recunoaște că avem o problemă. Pentru fiecare Libertate avem un Dosarul 631, pentru fiecare film aplaudat internațional sau măcar local avem o petardă ce se fâsâie cu 500 de bilete vândute. Situația e în curs de redresare – am avut parte de comisii mai tinere, mai diverse –, dar problema de fond e încă acolo.
Eu sunt un mare susținător al „marelui absent” din cinematografia românească – filmul de consum ușor intelectual sau ceea ce-mi place să numesc „middlebrow”. Sunt adesea filme de gen care intră la categoria asta, sau filme structurate „clasic”, care nu încearcă să inoveze prea mult prin formă, ci țintesc direct un anumit public (foarte) vag intelectual. Sunt filme care încearcă să spună o poveste simplă, cu o sămânță de artă în suflet, fără să se piardă în banalitățile și subtilitățile care stimulează privitorul cult, dar îl plicitisesc pe cel în căutare de divertisment pur. Filme care oferă, vorba poetului, „ceva să placă la toată lumea”. Aspirațional, dar din ce în ce mai fezabil – unele dintre filmele mele românești preferate din ultimii ani (Întregalde, Oameni de treabă, Taximetriști, Libertate) cad undeva pe spectrul middlebrow.
Horia, filmul despre care, în ciuda aparențelor, este acest text cade fix în centrul acestui spectru, e un film middlebrow perfect. Nu e un film perfect, am niște reticențe la el, dar arareori am ieșit de la un film românesc așa de binedispus. Dacă-mi mai permiteți un barbarism, nu doar că e middlebrow, dar e și feelgood.
Horia e povestea unui băiat (Vladimir Țeca), cam tocilar, care după ce ia bacul, într-un moment de frondă adolescentină, pleacă fără carnet, dar cu Mobra, să se vadă cu oarecum prietena lui, care stă la Cluj. Îl lasă în urmă pe taică-su, Petrică (Liviu Cheloiu), mecanic, gagicar și motociclist, care și-a crescut fiul singur după moartea mamei. Ce urmează e un road movie simpatic care e undeva între Easy Rider și Little Miss Sunshine. Pe drum, Horia se procopsește cu Stela (Angelina Pavel) o fată de 13 ani care fuge de familie și vrea și ea la Cluj. Au loc aventuri, dezamăgiri, fugăriri, furturi și certuri, totul pe un fundal superb al unei Românii pe care n-o vezi din goana merțanului. Serios, arareori a arătat România așa de bine și de cool. Benzinării dărăpănate, drumuri vălurite prin Constanța, lacuri, cheile Dobrogei, Transalpina, până și bacul ruginit și cimitirul de mașini în care se ascund cei doi la un moment dat parcă te fac să exclami, ca-n Balanța, „Băăă, frumoasă țară avem!”. Nici o autostradă nicăieri, doar oameni trăind clipa!
Filmul e decupat și temporizat aproape perfect, are chiar și o scenă de acțiune cu o Dacie papuc fugărind Mobra, unde regizoarea Ana Maria Comănescu își arată talentul – face din două rable rachete. Dar nu e un film de acțiune, ci un film coming of age despre maturizare și tensiunea aceea adolescentină dintre copilărie și începutul vieții. Sexuale, și nu numai. Horia e trist, e nesigur – oarecum întrupează acea tensiune. Angelina Pavel, Stela, cară filmul, umoristic vorbind, și aduce un pic de tupeu de copil precoce. Sunt câteva scene la început unde Țeca și Pavel par să dea un pic rateuri ca chimie de cuplu comic, dar totul se reglează pe drum. Și câteva din scenele de la început par puse cu mâna, dar e scuzabil dacă privești filmul după intenția auctorială – de road movie ușor feeric, pentru toată familia. La un moment dat apare un circ în scenă, ca pentru a sublinia elementul magic, de basm.
Acuma, de multe ori când țintești mijlocul, nimerești mediocritate. Horia nu e un film mediocru, cel puțin nu în sensul rău al cuvântului, ci mai mult în ideea de aurea mediocritas (mediocritatea e de aur) – accesibil tuturor. E, în schimb, foarte axat pe estetica și înțelegerea despre viață a unei clase de mijloc, care pare publicul țintă absolut al filmului. Asta nu e neapărat ceva rău, middlebrow-ul e adesea centrat pe simpatiile ușor mai conservatoare a unei clase de mijloc, a omului mediu și nu aș fi absurd acum să-i cer ceva revoluționar. A făcut Bogdan Theodor Olteanu educație de clasă prima facie între papagali în Taximetriști cât să ne ajungă un deceniu. Dar sunt unele lucruri care m-au scos din atmosfera cool de România profundă (dar aia bună) din Horia. Cele mai multe sunt elemente de atmosferă și structură, pe care mi le asum – n-am rezonat cu ele de la mine, nu de la ele.
Dar, dincolo de orice, m-a râcâit cum e portretizată Stela. Stela mi se pare destul de clar codificată ca fiind romă săracă de la țară. Dar n-ai prea zice asta din dialog. La un moment dat Stela scapă un (1!) „să moară mama”, dar altfel vorbește ca un copil de clasă mijlocie, precoce, pus pe șotii. E scrisă ca pentru Eva Măruță. Filmul nu a avut curajul să se arunce (explicit) într-o prietenie între o fată săracă romă și un băiat tocilar roacher, așa că a căutat tot felul de paranteze și elipse după care să se ascundă. Actorii distribuiți ca tatăl și fratele ei, printre singurele „personaje negative” ale filmului, sunt mai închiși la culoare, dar ca replici mai că te-ai aștepta să zică „domnule, cu respect, să știți că vă voi cotonogi!” când îl bruschează pe Horia. Cred că-njur eu mai mult în drum spre Lidl decât familia Stelei în timpul urmăririi Dacie papuc-Mobra. Poate e de înțeles, la mine nu trebuie să se uite toată familia, inclusiv copii. La Horia da. Fratele (rău) o forțează să fure. Tatăl (iarăși rău) nu o iubește și vrea să o dea la mânăstire. Pe de altă parte, unchiul de la Cluj, are o trupă, poate o învață și pe ea un instrument, să o scape de taică-su, ne spune Stela. Nu știu, poate eu sunt ăla problematic care vede rasă unde nu era intenția autoarei, dar mi s-ar fi părut mai onest și mai în ton cu atmosfera filmului să fie mai explicit. Uite, Romina VTM e o excrescență tumorală de film cu zece clase sub Horia, dar, din punctul ăsta de vedere, e mult mai onest. Relația între roacherul venit la Costinești și fată ambiguu romă care cântă/versifică pe la barul lui taică-su (explicit lăutar) reușește să transmită respectuos și facil ceea ce Horia încearcă să sugereze doar. Problema nu e la Angelina Pavel, sincer mi se pare o alegere de distribuție excelentă și „cară” filmul prin momentele mai grele; e, cred, frica de a scrie și regiza un personaj radical diferit de experiența autoarei. Asta și o dorință de a ține temele mai accesibile pentru toată familia. Dar nu asta ar trebui să facă cinematograful, să provoace? Chiar (după mine, mai ales!) cel middlebrow.
În orice caz, dincolo de orice reticențe și stângăcii, Horia e un film simpatic, numai bun pentru toată familia, de la care pleci vesel. Un produs cinematografic care aspiră (și reușește) mai mult decât Tati part-time sau alte filme din bromania-selly-vers, dar care nu se împotmolește în drame ale bărbatului de clasă sau vârstă mijlocie ca atâtea road movies românești contemporane (Charleston, Marița). Absolut recomandat, mergeți să-l vedeți cu toată familia în cinematograf!
