Fly Me to the Moon e o comedie(?) romantică(?) cu foarte puțină chimie pe ecran care abordează un eveniment istoric monumental în cel mai stupid mod cu putință.
De pe vremea lui Cary Grant, Hollywood-ul știe că o rețetă de succes e una simplă. La fel ca la burgeri și salată de vinete, cu cât mai puține ingrediente – obligatoriu de calitate – cu-atât mai bine pentru rețeta unui film. Un film nu e o șaormă, cel puțin dacă șaormarul nu e un Jude, Jodorowsky sau Jeunet. Asta nu înseamnă bineînțeles, că „rețeta” nu poate avea un twist propriu. Unele dintre cele mai bune filme de masă se desprind de clasic printr-un element solitar, bine implementat.
Nu e cazul lui Fly Me to the Moon (Trimite-mă la lună), un amestec bizar de film romantic, comedie și istorie (foarte) contrafactuală a unui eveniment (în cazul nostru aselenizarea), asezonat cu o distribuție bună dar degeaba și cu o pisică neagră simpatică. Nu iese nimic din cele 131 de minute ale filmului, în ciuda faptului că pe ecran sunt Magic Mike și multiplu nominalizata la Oscaruri slash vedeta Marvel Scarlett Johansson.
Filmul nostru pornește ca un fel de Mad Men încrucișat cu Apollo 13 și White House Plumbers. Kelly Jones (Scarjo), o publicitară de pe Madison Avenue cu un trecut dubios e tocmită de unul dintre mai dubioșii lui Nixon (Woody Harrelson în același rol pe care-l joacă de un deceniu) să facă cursa spațială cool din nou. De când murise JFK, războiul din Vietnam cam luase fața programului Apollo, care trecuse și prin tragedia Apollo 1 și bănuții nu mai curgeau dinspre administrație ca pe vremuri. Doar că echipa de ingineri care construiește rachetele Saturn și pregătește aselenizarea e condusă de Cole Davis (Channing Tatum), directorul de program, un fost pilot scorțos și lipsit de umor. Publicitara sexy și sălbatică dă nas în nas cu directorul scorțos și zboară scântei! E vorba, totuși, de doi dintre cei mai sexy oameni de pe planetă!
Probabil așa a fost pitch-uit filmul de producători, dar rezultatul e ceva mult mai rău, după cum, dacă recitiți paragraful precedent, vă puteți da deja seama. Și n-am menționat încă esențialul filmului, teza, ce vrea să transmită. Dar înainte de a discuta această misterioasă idee centrală, hai să discutăm de ce filmul nu ar fi funcționat oricum, în ciuda banilor și talentului irosiți pe el.
După cum ziceam la început, Hollywood știe că (în general) secretul succesului stă în formule sau rețete bine puse la punct. Apollo 13 (1995) e un film despre astronauți eroici care își salvează propriile vieți cu filtre făcute din șosete. E o capodoperă melodramatică à la Ron Howard. Un fel de ciorbă sau tocană caldă, care te unge la suflet. Anyone But You (2023) e o comedie romantică formulaică, de tip doi-oameni-care-se-urăsc-ajung-să-se-iubească, până-n punctul în care bănuiești că a fost scris de Chat GPT dar e construită în jurul lui Glen Powell și Sydney Sweeney, doi oameni atât de perfecți că-i bănuiești și pe ei că-s generați cu Midjourney. FIlmul e un fel de savarină, grețos de dulce.
Fly Me to The Moon amestecă savarina-n ciorbă, doar că savarina e fără zahăr și ciorba e doar o zeamă călâie. Încearcă să fie ambele în același timp, doar că nu avem parte nici de romanță, nici de eroism, nici de oameni sexy și perfecți. Scarlett Johansson are zero chimie cu Channing Tatum, care joacă un personaj inconstant și soporific, absolut contrar stilului său consacrat de băiat sexos, care e și amuzant pe deasupra.
Mai rău, inconstanța asta nu e doar la el, ci se vede la nivel de scenariu. Glen, directorul de program plictisitor, e superstițios, dar doar în cele două-trei scene în care fugărește comic adevărata vedetă a filmului, o pisică neagră simpatică. E romantic, își mărturisește dragostea pentru Kelly la prima interacțiune, dar dup-aia e supărat tot filmul ca să nu zic direct (scuzați-mi animeza) tsundere. Kelly se prezintă ca o femeie unsă cu toate alifiile, bombă sexy care poate obține orice – dar asta doar ni se spune, arareori o vedem. Interacțiunile dintre ea și alte personaje par mai degrabă chinuite. Woody Harrelson ne e prezentat ca un șpion sau sforar din statul paralel, dar, cum să zic asta într-un fel politicos, Woody refuză să mai joace de câțiva ani buni, multe din rolurile lui sunt identice – anume joacă personajul Woody Harrelson. Lucru bizar, având în vedere că a jucat decent și recent practic același rol, dar mult mai bine – unul din cei mai faimoși spioni/dubioși/loseri din istorie, E. Howard Hunt, „instalatorul” lui Nixon în White House Plumbers.
Ritmul și montajul filmului sunt un nonsens, alternând haotic între bucăți de romanță călâie, scene de comedie în mare slăbuțe și neamuzante (excepție când apare pisica) și dramă eroică de tip „doamne, ce mișto-s astronauții!”. Din nou, lucru bizar, având în vedere că deja de patru sezoane Apple TV (distribuitorul principal) livrează asta mult mai bine prin excelentul serial de tip istorie alternativă cu astronauți, For All Mankind. Nici nu mai zic nimic de regie sau de faptul că această (ipotetică) comedie romantică durează 131 de minute!
Mult mai important mi se pare să vorbim despre elefantul din cameră, anume că această comedie romantică despre astronauți eroici e, de fapt, despre cum aselenizarea a fost o făcătură înscenată de „statul paralel”. Cineva să-l sune repede pe Emil Străinu!
Da, o bună parte a acestui film e dedicată înscenării aselenizării. Dubiosul de la guvern, cu brigada lui de dubioși, decide unilateral că e prea important să lași aselenizarea pe mâna NASA și o pune pe Scarjo să fakeuiască totul într-un hangar. Lăsând la o parte cât de lipsit de respect e scenariul, mai ales după ce ne prezintă în mod repetat tragedia Apollo 1 ca trauma centrală a vieții lui Cole, și lăsând la o parte și cum dă apă la moară conspiraționiștilor, bucățile cu aselenizarea fake și lupta secretă a eroilor noștri să o difuzeze de fapt pe cea reală fără să afle dubiosul de la guvern sunt printre cele mai confuzante, plictisitoare și lipsite de umor părți din film. Până apare pisica, repet, adevărata vedetă a filmului. Nu, serios, Jim Rash, decanul din Community, face aici un rol catastrofal, antiteza umorului. Sincer, n-am văzut un personaj mai iritant, pus acolo să i se dea ceva să facă de la domnul Bebe din Noaptea lui Vlad. Finalul mai spală un pic păcatele filmului, grație pisicii, dar, sincer, îmi pare rău de oricine merge la Fly Me to The Moon așteptându-se să vadă o comedie romantică. Am văzut mai multă chimie și romanță în Jackass: The Movie.
Până la urmă, totul se termină cu bine, cum s-a terminat și răbdarea mea. Dar nu am putut să nu observ, ieșind din cinematograf, că mai multe persoane, inclusiv cele două cupluri insuportabil de zgomotoase din spatele nostru, discutau despre cum aselenizarea e făcătură. N-o să dau vina pe ei, ci pe incompetența filmului, care după ce a amestecat savarina comediei romantice în ciorba astronautică a mai și turnat șoricioaică conspirativă pe deasupra. Un eșec cu de toate.
Filmul poate fi văzut în cinematografele din România.
