„Vis. Viață”, în regia Ruxandrei Gubernat, e documentarul potrivit la locul potrivit – o privire onestă, aproape academică, asupra unei generații ce abia își începe viața.
Trăim într-o societate îmbătrânită. Nu cred că spun ceva nou aici, nici nu cred că e ceva ce o să se schimbe. Nu cred că e radical nici să zic că trăim într-o societate aflată încă în modul „supraviețuire”, în care cea mai mare parte a culturii joacă un rol marginal. Iarăși, nu cred că e controversat să zic că în România nu prea avem bani pentru cultură – bugetele sunt mici, numele sunt puține și totul se organizează adesea după prietenii sau cumetrii. Asta duce la un climat cultural-artistic deseori dominat de persoane de vârstă mijlocie (40-60 de ani), abia ieșite din precaritate, care și-au croit cu greu drum prin hățișurile societății, și care vor să lase ceva în urmă, artistic vorbind. Doar că de la 40+ ani ar trebui să tranziționezi spre un rol de mentor, să faci loc pentru perspectivele generațiilor următoare. La 40+ ani, în cultură și artă ar trebui să fii exemplul negativ, dat de generația de după în dezbaterile cu generația ce stă să vină – și nu nucleul dur al establishment-ului cultural.
E ceva ce simt din ce în ce mai puternic, pe măsură ce mă apropii vertiginos, la rândul meu, de 40 de ani. Oricât m-aș îmbrăca în hanorac și adidași hi-top, în loc de sacou și pantofi oxford, nu pot să nu simt că ocup spațiul cuiva mai tânăr. Că ideile mele, oricât de contraculturale ar fi, devin invariabil mainstream, prin comparație cu cele ale „generațiilor mai tinere”. Chiar astăzi, când nu mai există generații structurate, ci un melanj general de valori și idei, simt că mă apropii de pragul în care n-o să mai „înțeleg” generația următoare.
Și cred că de aceea am rezonat atât de mult cu Vis. Viață.
M-am intersectat cu Ruxandra Gubernat, regizoarea Vis. Viață, la un protest Fridays for Future de prin 2019, unde eu venisem cam ca la urs, ca să văd și să scriu despre mișcarea socială a noii generații. N-am rămas în legătură, dar m-a distrat să văd respectivul protest în film, și pe una dintre organizatoare în postura de personaj principal. N-am văzut precedentul documentar al regizoarei, Portavoce (2018), despre cultura de protest din România circa 2014-2018, dar mi-a fost descris ca fiind mult prea hagiografic în felul în care tratează „liderii” protestelor, un fel de Colectiv (2019) pe steroizi. Am văzut, însă, și am fost plăcut surprins de un scurt documentar autobiografic al aceleiași autoare, despre pierderi de sarcină și pandemie, parte dintr-o expoziție pe subiect, de la Rezidența9.
Ce mi se pare interesant e că regizoarea vine din zona științelor sociale și că a tranzitat în timp spre documentaristică. Acest lucru nu se vede neapărat în Vis. Viață, nu e genul ăla de documentar cu datele la vedere, dar se simte în subiect și abordare. E un lucru bun, sincer. Într-o lume a grupurilor mici și dense și a ideilor comune, cred că e nevoie de perspective ce vin din alte discipline, nefiltrate prin prisma Artistului. Aș vrea să văd mai mulți sociologi, antropologi și oameni din științe sociale că nu rămân consultanți sau eminențe cenușii, ci fac un pas în față, spre arena artistică, spre cea politică și cea culturală.
Fac toată această paranteză ca să subliniez că nu aveam în mod particular așteptări de la film, dar speram la ceva interesant. Și am primit ceva interesant.
Vis. Viață e un documentar despre tineri, despre aspirațiile lor și dorința de a pleca din țară. Am impresia că a ieșit mai mult „la montaj”, construit meticulos din mult material, chestie care l-ar aduce mai aproape de un film antropologic, decât de un documentar plin de patos tip Colectiv. Își împarte, însă, o parte din ADN cu ambele tipuri de filme. Documentarul urmărește trei adolescenți din București în perioada lor de dezvoltare târzie – Una, o actriță aspirantă dintr-o trupă de teatru de liceu, Habet, un trapper din Ferentari, la rândul său actor, și Ștefania, o activistă de mediu. Cei trei sunt din medii și clase diferite, chiar dacă toți vin „de la oraș”, unde sunt majoritatea oportunităților. Toți trei mai au un lucru în comun, care apare pe parcurs – dorința de a „pleca”, mitul fondator al României postdecembriste, dar eminamente middle class. Una vrea să plece într-un an sabatic sau măcar să intre la unul dintre cele mai prestigioase programe artistice din America (idee care i-a venit după ce a văzut serialul Gossip Girl în pandemie). Asta deși părinții îi atrag atenția că sunt middle class, dar nici chiar atât de middle class. Ștefania vrea să vadă Europa, indiferent cum, facultatea e de o importanță secundară pentru ea. Habet ar vrea să plece la RADA, Academia Regală de Artă Dramatică din Londra, deși colegii îi spun, practic, că n-are față (sau bani) pentru asta.
Există în film această tensiune artistică care convinge mai puțin, tensiune care cred că reiese atât din istoricul regizoarei, cât și din procesul de producție. E tensiunea dintre un act artistic, chiar dacă vorbim de un film documentar, și un proces de cercetare. Într-un proiect de cercetare îți poți trasa limitele, însă filmul trebuie să-și creeze și să expună o lume coerentă artistic și ideologic. Vis. Viață face asta, chiar dacă vorbește mai mult pe limba mea middle class, decât pe cea a unui student de provincie. Ne arată o fațetă a migrației românești, cea norocoasă(?). Cealaltă e a zecilor de mii de copii rămași singuri în țară, în timp ce părinții încearcă să le ofere, de la distanță, o viață mai bună – una care să le permită și lor să aspire la bac, facultate, migrație, poate chiar și la RADA.
Acum, înainte să scoateți secera și ciocanul și să declamați furioși împotriva burjuilor, trebuie să vă dați seama că vorbim totuși despre niște copii. La începutul filmului cei trei protagoniști au 16 ani și, da, n-au mâncat salam cu soia, pe vremea noastră în anii ‘80-’90 etc.. Una și Ștefania vin din medii (relativ) privilegiate, care le permit să viseze vise burgheze. Chiar și Habet, crescut sărac în Ferentari, are destul orizont cât măcar să știe ce e RADA. Altfel ar sta situația în mediul rural, altfel ar sta într-un orfelinat și așa mai departe. Dar aspirațiile sunt o funcție dependentă de educație, anturaj și venituri. România de astăzi e, în mare parte grație apartenenței europene, un loc unde poți să visezi mai mult, unde o parte bună din țară aspiră să vadă lumea, să studieze sau să facă bani în vest, nu „să scape”. În același timp, aceste aspirații coabitează cu vechile structuri și ineficiențe ale statului, care au împins milioane de români către migrația economică. Acest cadru de elemente „civilizatoare” și probleme sociale se vede bine ca substrat și subtext la deciziile pe care cei trei ajung să le ia și care, în cele din urmă, le influențează destinele. Și peste toate astea pică, fix în mijlocul filmului, pandemia.
Nu-mi dau seama dacă pandemia a fost un dezastru sau o mană cerească pentru proiect, dar cu siguranță a avut un aport important în produsul final – nu doar narativ, ci și din punct de vedere al materialului filmat. Gubernat a luat decizia de a-i implica pe cei trei protagoniști, dându-le telefoane cu care să-și înregistreze propriile gânduri și idei, pentru a se putea desfășura fără intervenția sau prezența unui adult. Telefoanele astea își fac apariția mai ales în perioada pandemiei, când echipei îi era mai greu să-i urmeze, „de la coteț”, pe cei trei tineri.
În pandemie îl vedem pe Habet ieșind în evidență cel mai mult, viața lui din Ferentari continuă într-un pas mult mai alert decât a celorlalte două protagoniste. Pe când Una vorbește despre cum îndură izolarea pentru că tatăl ei e într-o grupă de risc și Ștefania se apucă de machiaj și filosofeli, Habet fuge de poliție (o idee bună, dacă luăm în calcul rezultatele intervențiilor din epocă) și ironizează școala online: „Ăștia la țară n-au ce mânca și ăștia cred că o să facă școală pe tablete. Nu mai bine ne lăsa pe toți un an repetenți?”
Odată cu pandemia vedem mai clar și liniile de separare de clasă, de unde la început ele păreau difuze. Restricțiile scriu negru pe alb ce ne era evident tuturor – că egalitatea de aspirații nu e egală cu egalitatea de șanse. Și destinele, traiectoriile se despart de acolo. E dureros să-l vezi pe Habet mergând cu nașul la mare sau punându-și telefonul la amanet, e amuzant să o vezi pe Ștefania plângând că a luat notă „prea mică” (9.20!) la bac, miroase a hybris când o vezi pe Una aplicând la (și doar la) prestigioasa școală de arte Tisch a Universității din New York. Deznodămintele vin, pentru fiecare, în linie cu ce te-ai aștepta de la climatul și structurile României contemporane, dar construite în contrast, sacadate de regizoare. Dacă poți să acuzi snob filmul de burghezenie la început, la sfârșit nu poți decât să oftezi, cu gândul la ce șansă e apartenența europeană pentru români – și totuși cât de insuficientă e.
Vis. Viață curge și te atinge, mai ales dacă ești din publicul său, din pătura de mijloc. Nu e artă înaltă, dar nici nu cred că aspiră să fie asta, ci bate moneda pe realitatea celor trei protagoniști. Regizoarea vorbește despre documentar ca fiind co-regizat de cei trei, și cred că asta contribuie la tonul (voit) inegal, dar distinct al filmului. Uneori e supraprodus, muzica intrând puternic, cu patos hollywoodian, să te atingă în momente cheie. Alte dăți bate spre vlog, îmi amintește în special de Nous, étudiants! (2022), un fel de auto-etnografie despre căminiști din Republica Centrafricană. Ce reușește e să te facă să cunoști personajele dincolo de ce spun sau cum se prezintă. Le vezi legăturile, privilegiile sau lipsurile (pâine cu maia marca Mircea Toma, tatăl Unei, versus Hochland pe covor, cu băieții de cartier), realizarea unor oportunități și rateurile – vezi cum se proiectează toate astea într-un proces de maturizare care pentru protagoniști acum cu siguranță pare cringe. Dar e un merit mare al regiei și montajului că avem aceste portrete intime, fără judecăți de valoare, a trei oameni în schimbare. Peste ani o să rămână în urmă, ca niște poze voalate, un document nu doar al celor trei destine, ci al unui moment și al unei fațete din istoria recentă a României. Momentul de echilibru între un trecut gri și un viitor privit poate prea roz.
Am rezonat cu Vis. Viață nu doar pentru că e făcut de cineva cam de aceeași vârstă cu mine, cu educație și perspective similare, cât pentru că, în ciuda acestui fapt, regizoarea lasă loc pentru perspectivele, dramele și reușitele generației următoare. Avem trei portrete de tranziție între copilărie și vârstă adultă și, din ele, un portret al nostru, ca societate în tranziție eternă.
„Vis. Viață” se vede la cinema din 20 septembrie 2024.
