Filmul „Țăndări”, scris și regizat de publicitarul cu state vechi Bogdan Naumovici, e un bun prilej de analiză și meditație asupra diverselor forme de eșec în cinema, reunite în acest film.
În zilele noastre e greu să-ți găsești o nișă. Sau cel puțin e mai greu ca pe vremuri. Pe vremuri era mai ușor. „This was revealed to me in a dream” (adică „Am avut această revelație în somn”, dacă e să dăm crezare sursei originale), scria filosoful Nicolai Berdiaev în Dialectica existențială a divinului și omenescului (1947), drept referință. Azi niciun filosof, teolog sau teosof n-ar avea tupeul să pună asta pe foaie. Ar merge mult mai bine spusă într-un live pe TikTok. În orice caz, în industria producției de conținut (indiferent dacă vorbim de carte, muzică, film, etc.) cine a avut noroc să intre devreme într-un domeniu a avut, de regulă, ocazia să-și lase mai bine amprenta-n istorie – revelații în somn, nu referințe peste referințe. Chestia asta te face să te gândești un pic. Oare dacă Alexandre Dumas ar scrie azi ar fi un romancier de duzină? Ar face Godard (și) filme Marvel pe care să scuipe cu aplomb connaisseurii? Ar fi Brahms (poate singurul compozitor crescut în sărăcie relativă) un trapper agitat care cântă despre străzile din Hamburg? Mult mai interesant e experimentul invers. Oare ar rupe box office-ul anilor ‘70 tovarășul Matei Dima, cu al său Exercițiu de consolidare și tovărășie al echipei de producție (la munte și la mare)? Ar fi Daniel Roxin un Sadoveanu? Lavric un Eminescu? Ar fi fost Gheboasa de azi Zavaidoc de ieri sau un lăutar anonim? Sau poate complet altceva? Este succesul o funcție a bulanului, a talentului sau a unei combinații? Poate că întrebarea pare o pierdere de vreme, dar poate că într-o lume în care cei mai bogați oameni din lume se dau în stambă pe platforme și tot felul de mesia apăruți din neant grăiesc frumos pe live-uri trebuie să mai pierzi vremea și cu genul ăsta de întrebări.
A fost și prima mea întrebare când am ieșit de la Țăndări (2025), o comedie atât de catastrofală că nu doar că nu te face să râzi, ci te pune direct pe gânduri. Nu era ceva nou în cabinetul de gânduri din capul meu. Mi-a trecut prima dată asta prin cap după Megalopolisul lui Coppola, o catastrofă atât de maiestuoasă și megalomană, încât îți dă un pic cu virgulă. Ăla e un film dezastruos din toate punctele de vedere dar e unul clocit în mintea plină de magie, sexism și THC a lui Francis Ford Coppola. Poate dacă ieșea în anii ‘40 ar fi fost o capodoperă, cine știe? Poate e dezastru doar azi?
Problema e că la Coppola știm că poate sau, mă rog, putea face filme bune odată. Bogdan Naumovici nu poate face filme bune, cel puțin nu dacă ne uităm la precedentul său mediumetraj și la produsul cultural aparte care e Țăndări. Știm însă că Bogdan Naumovici poate să facă publicitate, a trăit bine din asta de decenii. Și știm că poate face glume. Sau, mă rog, poate să facă glumă.
Gluma bună a lui Bogdan Naumovici e cea cu „laser, frate”. (Gluma proastă e cea cu campaniile pro-Roșia Montană Gold Corporation.) Bogdan Naumovici a făcut gluma cu laserul acum 20 de ani și a rupt gura internetului timpuriu românesc. Pe vremea când lumea mergea și plătea bilet la Noaptea devoratorilor de publicitate, când clasa creativă cu aspirații literare abia începea tranziția dinspre presă (mediul său tradițional de acreție) înspre publicitate (unde-și mănâncă azi pâinea), Bogdan Naumovici a rupt internetul cu reclama/gluma asta. Era ta-su (internetului). Reclama circula pe CD-uri, o punea lumea de rație pe DC++, cot la cot cu pornoșaguri la 480p și fișierele de la Warcraft 3. E parte din patrimoniul cultural românesc. Recent, Radu Jude, un regizor mult mai apreciat decât Bogdan Naumovici, dar cu ascendent tot în publicitate, a băgat reclama cu laser, frate! în filmul-colaj făcut alături de Christian Ferencz-Flatz, Opt ilustrate din lumea ideală (2024).
Opt ilustrate e, însă, un film bun, pentru că are o idee și construiește o serie de glume bune prin montaj. Țăndări nu are glume bune, nu are idei și mai bine nici nu vorbim de montaj. Pe posterul Țăndări, însă, ni se spune că e o comedie „laser, frate”, o referință executată neamuzant la ceva care era amuzant acum 20 de ani. Sau… era oare amuzant? Oare doar a fost Naumovici precoce? Sau poate, ca-n Matrix, a rămas el în utopia anului 2005 ca-ntr-o ilustrată și noi toți am avansat spre o lume mai puțin ideală? De-asta mă întrebam ușor perplex ce ar trebui să simt după ora jumate de Țăndări. Bine nu mă simțeam, cum te simți după o comedie bună sau după unele filme bun-proaste, revoltat nu mă simțeam, ca după un film catastrofal. Sincer mă apucase o melancolie, o angoasă și sentimentul că am văzut cel mai prost film de limbă română creat vreodată.
Acuma, pentru cei care nu mă știu, genul ăsta de angoasă nu mă prea apucă. Poate din prostie sau inconștiență, dar în general sunt o persoană optimistă, care vede partea plină a paharului. Știu să mă bucur de un film prost. Am un cult pentru film prost, mă pricep (îmi place să cred) la film prost și am (îmi place să cred) o scară bine proporționată a definiției „filmului prost”. Dacă colegul Morozov, binecuvântat cu un suflet de poet romantic, poate să spună cu mâna pe inimă că Nosferatu al lui Eggers e o dihanie hollywoodiană cu șapte capete cancerigene capitaliste ce devorează artă și excretă imagini mișcătoare (sau ceva) eu, când e vorba de film, am suflet de contabil, mai mult Box Office Mojo decât Cahiers du Cinema, și, după un inventar de calități și defecte, pe o scară de la BloodRayne la Let the Right One In, Nosferatu mi se pare chiar ok. Dar asta e o funcție a optimismului și (de ce nu?) a hedonismului. Mai basic bitch, eu caut răsplata hedonistă în film nu sămânța artistică și de-aia sunt ok cu un film doar ok. Și respect, mai presus de orice, capacitatea unui autor de a produce artă fără bășini, dar care face publicul larg să gândească, nu doar pe noi ăștia care hiperconsumăm conținut. Probabil că Andrei Gorzo ar numi produsul finit pe care îl caut mediocritate și poate ar avea dreptate, dar doar în sensul de aurea mediocritas („aurita cale de mijloc”) sau ceea ce mă încăpățânez să numesc middlebrow. Nu oricine poate extrage ceva din Felicia, înainte de toate (2009), nu oricine o să aprecieze umorul din Teambuilding (2022), dar absolut oricine se poate bucura măcar un pic la Horia (2023).
Nimeni, însă, nu poate extrage nimic din Țăndări, pentru că nu e nimic de extras. Țăndări e un film fără conținut, o înlănțuire de scene care conțin aproximări în vid ale unor glume, scenete atât de rudimentare încât te așteptai să strige cineva între tranziții: „Bebelușelor, dans!”. Lucrul cu actorul o face pe Cristina Jacob să pară Jane Campion. Compoziția cadrelor face seria Pup-o, mă! să pară Trois couleurs. Sau, cum a zis un prieten în mijlocul filmului: „păi Bromania e Tarkovski pe lângă ăsta”. Atunci am râs prima și ultima dată la Țăndări. E un eșec atât de total încât mă întristează. Și mă irită faptul că acest film există în această formă. Și nu înțeleg de ce Bogdan Naumovici l-a produs.
În parte, ca să-mi invoc propria dihanie bromaniacă cu șapte capete cancerigene capitaliste, e din cauza păcănelelor. Am scris, până când cred că v-ați plictisit de mine, despre flagelul pe care îl reprezintă pariurile și jocurile de noroc, nu doar în societate în general, ci în special în tânăra industrie de cinematografie de consum din România. Pe scurt, e plin de filme care există, cel puțin parțial (și) din cauză că fac reclamă la jocuri de noroc pe foarte mulți bani, adesea într-un fel de-a dreptul nerușinat – să nu uităm că Miami Bici 2 are păcănea asociată și că firma MaxBet apare practic pe afiș, acolo unde la alte filme se trece producătorul. Ei, Țăndări e de departe cel mai jalnic exemplu de reclamă la păcănele pe care l-am văzut până acum. Filmul nu începuse nici de 5 minute când ne-a afundat brusc într-o reclamă la Vlad Cazino, de o durată care-i face concurență directă celei din Teambuilding. O reclamă totală, demnă de Opt ilustrate. Vorbim aici de telefon pe ecran, păcănele prezentate, mascotă apărută în overlay digital cu care se discută, câștig aproape imediat, urmat de un mesaj pios despre cum „trebuie jucat responsabil”, mențiune a limitelor zilnice de pierdere, până și un fel de call to action când alt personaj cere să joace și el. Ce mai, tot ce-a cerut clientul pe brief! Eșecul artistic e total, dar e cu atât mai amuzat cu cât, cu nici cinci minute înainte, însuși regizorul se prezentase în deschiderea premierei de gală cu: „Am făcut 20 de ani reclame, acum fac filme”. Cu părere de rău, domnul Naumovici, ce ați făcut se încadrează mai degrabă la reclamă decât la film. Situația era deja destul de ridicolă, DAR, spre finalul filmului, ni se servește o nouă reclamă la O NOUĂ FIRMĂ, de data asta de pariuri sportive. Eu, sincer, așa ceva n-am mai văzut.
Dar să zicem că până și păcatul păcănelelor se poate ierta. Un alt Bogdan cu ascendent în publicitate a strecurat într-unul din filmele sale păcănele cu atâta finețe că-mi scăpaseră la prima vedere. Dar dincolo de acest păcat, avea un film: imagine, scenariu, o poveste în acte. Naumovici are momente și schițe. Laser, frate!
Imaginea, de exemplu, pare desprinsă dintr-un proiect de studenție. De la Poli, nu de la UNATC. Gros-planuri ce-ți induc anxietate, urmate de planuri mijlocii de tip scenetă. Actori dirijați să se scălâmbăie cu o mimică mai adecvată pentru scena mare a TNB, să vadă babele din ultimul rând, decât pentru un prim plan pus în toată gloria și groaza pe un ecran imens de mall. Nu mai zic nimic de ax, de cele câteva cadre filmate cu drona care-s de departe cea mai ciudată și inutilă utilizare a unei drone din istoria filmului românesc. Eșecul este iarăși, total. Vreau însă să mă aplec preț de un paragraf asupra jocului actorilor. Știu că-n mare nu e vina lor, că regia face meseria. Dar, cu toate astea, cred că există o competență fundamentală de care au nevoie toți actorii de film, într-o piață de film dominată de foame de bani și de proiecte făcute la mișto, adesea cu regizori mercenari. E vorba de autoconservare, de cum să împaci capra indicației de regie cu varza feței tale de pe ecran. Actorii mai bătrâni, care au lucrat cu regizori studenți sau cu tot felul de athiați, au acest instinct de autoconservare, au învățat să dea bine pe sticlă, chiar și când sunt puși în situații ridicole. Exemplul clasic e Charles Dance în Ali G (2002). Exemplul din Țăndări e Gabriel Spahiu, care lucrează cu un scenariu incomprehensibil și cu niște gros-planuri ridicole și reușește să iasă bine din mimică, sictir și sprâncene. Sergiu Costache, un actor pe care-l simpatizez și nu doar pentru că e tizul meu, nu reușește. Vocea sa de popă stock de pe PopGPT e groaznică și da, știu că probabil asta i s-a cerut explicit. La asta mă refer când vorbesc de autoconservare. Lucrezi cu materialul clientului, dar produsul finit tot tu ești. Tu te faci de baftă, cot la cot cu clientul.
Pentru că dacă vorbim de material și de client trebuie să intrăm în scenariu. Scenariul e Kusturica via Las Fierbinți. Sau viceversa. De la Kusturica se ia balcanismul rural și o coloană sonoră de chiuituri și alămuri, semnată de Damian Drăghici. Coloana sonoră e poate cea mai bună parte a filmului și zic asta pentru că am eu o slăbiciune nostalgică la adresa Kusturiceniilor – pentru că, altfel, până și muzica e folosită prost. De la Las Fierbinți se ia tot restul. Toată ideea pare un episod refuzat de Las Fierbinți, pe care Naumovici s-a ambiționat să-l producă în regim propriu: notabilii unei comune (Movilița), în frunte cu primarul, sunt provocați de echipa altei comune (Țăndăreni) la un meci de fotbal pe tot bugetul anual. Dacă câștigă movilițenii, își fac bâlci de distracții. Dacă câștigă țăndărenii, își fac stadion. Notabilii locali sunt aceleași personaje stock ale lumii rurale contemporane. Primarul corupt și cam prost, bețivul local, popa, polițistul comunal, patronul de birt hoț și Giani. Când zic Giani mă refer explicit la personajul din Las Fierbinți – băiat întors de pe străinătate, cu haine colorate și pretenții de șmecheraș, dar prostovan. Singurele personaje feminine sunt câteva femei interschimbabile cu un unic scop colectiv – de a se mărita, codificat ca a și-o trage cu cineva, oricine, de parcă Movilița e ceva sat din Mad Max, unde toți bărbații au pierit la Marea Secetă și n-are cine să perpetueze specia. I se acordă interes special fetei antrenorului țăndărenilor, dar nu înțelegem vreodată de ce, probabil ca să avem subtext romantic pe afiș.
Umorul. Umorul e îngrozitor în Țăndări, nu pentru că lipsește, ci pentru că insistă să existe în acea depresiune bizară dintre bons mots (glumițe), sau mai degrabă mals mots (glumițe proaste), și banc slab. Nu exagerez. Câteva mostre: întreabă femeile (personaj colectiv) cu ce pot ele ajuta (hehe). Răspunsul: masaj la (hehe) vârful de atac! (Hehe.) Cu finalizare! Discută femeile despre căsătorie versus legături de sânge: „Când e vorba de măritiș e mai dulce puța decât țâța”. Apoi intră noaptea peste fotbaliști să se „mărite” neconsensual cu ei, în timp ce afară rage un măgar mascat (nu întrebați). Mai consensual, Giani o vizitează pe nevasta lui Celentano (nu așa se numește personajul, dar e practic Celentano din Las Fierbinți). Se fac apoi multe glume, câteva minute bune, despre cum trebuia să o ducă la pescuit, dar doar i-a dat carasul să-l pupe. Popa fură cu șperaclul din cutia milei (n-o avea cheie?). Când e prins, e pus să fie Liber Arbitru! De către Cel de Sus! (primarul). Multe glume cu Barcelona pipicaca, Barcelona Mitikitaka (antrenorul se numește Mitică). „Nici Messi, nici morții Mesii n-a avut autocar din ăsta!”. „Ești tu moțul la că… Alo! … ciulă! La căciulă!”
Nivel Banc Show, cum ziceam – și parcă pentru a confirma inspirația istorică, asistăm la o reproducere de banc. Anume, bancul cu chinezul și prostituata. Îl știți? Eu îl știu. Cică angajează un chinez o lucrătoare sexuală și-o duce acasă. Se suie amândoi în pat, începe treaba, dar ce să vezi? Își făcea treaba chinezul timp de treizeci de secunde apoi se oprea brusc vlăguit, se băga pe sub pat, ieșea pe partea cealaltă plin de energie și o lua de la capăt! Face asta de patru cinci ori chinezul și până la urmă se uită și femeia sub pat, ce dracu o avea ăsta acolo? Alifie chinezească, opiu din timpul războaielor opiului (1839-1842, 1856-1860)? Când colo, ia ghici? Sub pat, vreo douăzeci de chinezi înghesuiți, intra unu’, ieșea altul! Gluma implicită e că toți chinezii seamănă între ei. Ei, Țăndări ia acest banc nouăzecist și-l transpune în cadrul echipei de fotbal. Doar că face și asta prost. Pentru că n-au destui jucători, movilenii aduc niște chinezi „stranieri”. Probabil la ei nu s-au inventat încă srilankezii. Și pentru că seamănă toți chinezii între ei, se știe, îi ascund pe majoritatea în boscheți și când iese mingea în out, schimbă chinezii între ei, ăia obosiți cu ăia odihniți. Doar că filmul nu se mulțumește să ne arate asta („show, don’t tell”), ci ne spune explicit: „Hehe, cine dracu’ poa’ să-i deosebească pe ăștia, că-s toți la fel!”. Apoi, pentru că nu ajungea această execuție jalnică a unui concept cel puțin discutabil, Țăndări răstoarnă situația și ne explică iar gluma. Când intră un chinez cu păr scurt în boscheți și iese unul cu plete (tot discutabil, dar măcar aproximează conceptul de gag), primarul strigă și strică gluma: „Ce, dom’ne, nu vezi că e altul? A intrat cu părul scurt și a ieșit cu el lung!” Apoi fatala: „A intrat băiat și a ieșit fetiță”.
Mai sunt destule de spus despre Țăndări, dar nimic de bine, așa că o să închei aici. Vreau doar să mai zic că vorbeam acum câteva luni cu un regizor despre cât de grea e tranziția dinspre scurtmetraj spre lungmetraj. „E mai grea ca aia dinspre reclamă spre scurtmetraj”, zicea el. Dacă am învățat ceva din Țăndări e că cea mai grea tranziție e aia dinspre reclamă spre film. Îți ia douăzeci de ani, filmul iese prost și rămâi și cu reclamă la păcănele și cu glume din tranziție. Dar pe poster – laser, frate!
