„Beetlejuice, Beetlejuice” încearcă să reînvie, decenii mai târziu, comedia macabră din tinerețile lui Tim Burton. Iese un film incoerent, imitativ, dar și ilegal de distractiv.
Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi dau seama din ce în ce mai mult cât de puternică și otrăvitoare e nostalgia. Nu cred că există om care, pus față în față cu mutațiile periodice suferite de artă, să nu se gândească cu plăcere la cum era „pe vremea sa”. Când Vama nu se stricase, totul era mai ieftin, mâncam sănătos, că doar nu ne-ngrășam, ascultam muzică „adevărată” și se făceau filme, nene, nu ca azi! E oarecum normal. Cum să nu-ți amintești când ai văzut prima dată un film care ți-a afectat în mod fundamental sistemul de valori, ți-a deschis ochii? Nu contează dacă pentru tine e vorba de Slacker, Smultronstället, Samurai Cop sau de toate trei. Mintea noastră ne împinge invariabil pe căile nostalgiei pe măsură ce cultura ne lasă în urmă, oricât ne-am chinui să luptăm cu tendințele astea. Sigur, poți să te îmbraci ca un adolescent până la 70 de ani, ca Jerry Seinfeld, sau să-nveți de Rizzler și gyat de pe Youtube, între două reclame la Prostamol. Dar cultura e necruțătoare și, mai devreme sau mai târziu, ne lasă pe toți în urmă.
Și pentru că orice adult cu bani de cheltuială e o piață de desfacere, nostalgia triplu filtrată de companii a devenit una dintre cele mai bănoase afaceri din industria de entertainment. De la remake-uri ratate în industria de jocuri, la universuri cinematice cu n+1 filme, „soft reboot-uri” sau sezoane noi ale unor seriale vechi de 30 de ani, nostalgia înseamnă bani. Există și o „parte întunecată a forței” – legiuni întregi de șarlatani storc bani din furia nostalgică a unui segment mare de consumatori, convingându-i că feminismul (e tot timpul vina feminismului) și fetele cu păr colorat le-au făcut personajul preferat din Star Wars trans.
Problema e una mult mai dramatică dar și mai simplă decât o cabală secretă neomarxistă care vrea să-i facă pe Jedi nonbinari. Problema e că un film nu e doar un act artistic, ci și un produs – și prost să fie studioul (mai ales studioul mare, listat la bursă) să nu-ți ofere produsul cel mai sigur. Și ce e mai sigur decât Star Wars 17: Bebe Yoda vs Wolverine? De aceea pare că trăim într-o perpetuă zi a cârtiței, cu actori din ce în ce mai bătrâni momiți cu sacul de bani să joace a paișpea oară aceleași roluri. Francize reînviate de șapte ori în speranța că proprietatea intelectuală cu pricina o să devină noul Iron Man.
Am avut recent două exemple clare de necromanție cinematografică. Primul – un soft reboot destul de bun, dar Disney-cosmetizat și mult-prea-referențial, ba chiar reverențial, la franciza Alien, care și-a construit meticulos noua lume, înainte să se scufunde în referințe peste referințe omagiale la fiecare moment din istoria xenomorfilor. Al doilea, o catastrofă de la început la sfârșit, e remake-ul The Crow, care încearcă să capitalizeze pe re-re-re-învierea curentului goth printre Gen Z-eri în cele mai proaste moduri cu putință.
Însă a fost destul să menționeze cineva curentul goth și, de undeva, dintr-un colț întunecat, Tim Burton a reapărut, tomnatic (are 66 de ani), ca Batman-ul său din 1989, chiar atunci când aveam nevoie de el mai mult. Căci dacă e cineva în stare să facă un film care să capitalizeze pe nostalgia goth, de ce nu omul care a transformat prima dată curentul ăsta plin de negreală, machiaj și dantelă în ceva acceptabil pentru publicul larg? Mai precis, într-o comedie.
Beetlejuice (1988) e acea comedie clasică. O poveste simplă, dar complicată, despre birocrație și moarte, care satirizează apucăturile capitalist-artistice ale păturii mijlociu-superioare de yuppies recent îmbogățiți prin anii ’80 și elogiază rebeliunea adolescentină, manifestată prin escapism macabru goth. O distribuție incredibilă, efecte practice superbe, scene memorabile; mai are și doar 90 de minute bine închegate. Un Tim Burton plin de idei, la prima descălecare hollywoodiană în stilul său consacrat (deși convinsese deja cu Pee-wee), față-n față cu un scenariu cizelat. Beetlejuice a fost filmul care a trasat direcția carierei lui Burton, poate chiar mai mult decât Batman.
Cu toate astea, nu am crezut vreodată că o să vedem o parte a doua a Beetlejuice. Filmul inițial e un produs foarte specific al epocii sale, Burton părea complet neinteresat de orice continuare, povestea părea terminată, iar unul dintre personajele principale fusese „cancelat” avant la lettre, din motive foarte juste.
Dar mina de nostalgie lucrează în trei ture, producția nu se oprește niciodată și, la peste trei decenii jumate de la Beetlejuice, franciza a reînviat ca fantomele din film sub bagheta necromantică de producător a lui Brad Pitt. Cu Tim momit înapoi și o distribuție chiar mai bună și mai „Burton” decât în primul film, nostalgia a învins din nou. Rezultatul e… interesant.
Beetlejuice, Beetlejuice (2024) e Tim Burton cum nu l-am mai văzut de la Sweeney Todd (2007) încoace. Probabil încurajat de succesul Wednesday (2023), serial produs și regizat parțial de Burton, regele goth-ului a scos dantela și catifeaua neagră de la naftalină și ne-a dat un al doilea capitol pentru ceea ce sunt aproape sigur că va fi o trilogie Beetlejuice. E printre cele mai incoerente filme pe care le-am văzut de multă vreme, dar e distractiv de la început până la sfârșit.
Să începem cu povestea, care e extrem de stufoasă. Lydia Deetz (Winona Ryder), tânăra adolescentă goth din primul Beetlejuice, e acum femeie în toată firea și și-a vândut sufletul (nu la propriu, simt că trebuie să specific asta într-un film cu demoni și fantome) pentru bani, la fel ca părinții săi, yuppies bătrâni. Lydia are o emisiune de vânat fantome à la Zac Bagans – o alegere bizară de carieră pentru cineva care chiar vede fantome, dar cine sunt eu să-i zic Lydiei cum să-și trăiască viața? Îi zice, în schimb, partenerul/managerul său, Rory (jucat excelent de Justin Theroux), un gaslighter și manipulator ca la carte. Lydia are și o fiică, Astrid (Jenna Ortega), care, adolescentă fiind, își urăște mama și e rebelă – doar că nu rebelă de tip goth, pe negru, ci rebelă de tip Greta, pe verde. Nefericirea domestică a celor două protagoniste e tulburată de decesul subit al lui Charles Deetz, tatăl Lydiei și bunicul lui Astrid, mâncat de rechini în Pacific.
Acum, era destul de clar că Jeffrey Jones, condamnat pentru pornografie infantilă, nu o să mai apară vreodată într-un film de studio mare, deja a fost extrem de controversată revenirea sa (relativ necesară istoriografic vorbind) din 2019 în filmul Deadwood. Așa că eram foarte curios cum o să rezolve Tim Burton problema dispariției unui actor principal. N-ajunge să-l omori, că e totuși un film despre fantome, nu? Soluția a fost una pe cât de neelegantă, pe atât de amuzantă. Anume, l-au omorât, dar l-au omorât ca lumea. Fiind mâncat de rechini, fantoma Charles e una fără cap și o bună parte din torso, iar moartea sa destul de violentă apare prezentată ca un desen animat, fără să mai fie necesară distribuirea lui Jones.
Și, sincer, cui îi pasă de Jones, când revine în unul dintre rolurile care au consacrat-o nimeni alta decât Catherine O’Hara, ca Delia Deetz, mama vitregă artistă a Lydiei. Delia organizează un fel de happening de jale, un fel de înmormântare-festival în ajun de Halloween. Pentru asta, toată familia trebuie să revină în casa cu fantome din Winter River, Connecticut unde au început belelele. Fantomele din primul film au făcut o schemă și au trecut în neființă înainte de vremea lor, dar Beetlejuice încă-i dă târcoale spirituale Lydiei și visează la nunta ce i-a scăpat printre degete. Între timp se întâmplă lucruri mari pe lumea cealaltă – lucruri care-i implică pe Willem Dafoe, Danny DeVito și Monica Belluci. Mai avem și o poveste de dragoste și trădare, una de lege și ordine spirituală și un întreg număr de musical (similar cu momentul „Day-o” din primul film). Nici nu vă mai zic de stația unde trage trenul sufletelor (Soul Train) și numărul funkadelic de dans aferent.
Dacă vi se pare că e stufos scenariul, să știți că nu e o iluzie. La o oră și 45 de minute, filmul e cam înghesuit. Lăsat să „respire”, Beetlejuice, Beetlejuice ar fi probabil mai lung ca The Brutalist. Probabil Zack Snyder sau Ridley Scott l-ar fi făcut de patru ore, apoi s-ar fi plâns că nu li s-au dat cinci ore pentru a-și dezvolta corespunzător viziunea artistică. Dar Tim Burton e un regizor pe sentiment, nu se plânge, doar tace și taie, mai ceva ca Edward Scissorhands. Rezultatul e un film cu o temporizare absolut bizară, care nu are nici un sens, plin de povești grăbite sau rezolvate prin diabolus ex machina. Nici nu mai zic că e înțesat de referințe, atât din, cât și din afara universului propriu. Unele merg – unde am mai văzut-o pe Winona Ryder într-o rochie roșie de nuntă, mă-ntreb? Sau avem o întreagă secvență alb-negru în italiană, parcă dedicată lui Mario Bava, care merge excelent într-un film gotic-macabru. Pe de altă parte, sunt și multe referințe superflue spre primul film, care adesea nu au niciun sens. Mai știți exploratorul cu capul micșorat de „canibali” din primul film? Sper că v-a plăcut, căci sunt zece identici acum! Mai știți viermele de nisip? Revine! Melodia „Day-o”? Și ea revine!
În orice alt film, tot acest fan-service nostalgic ar fi insuportabil. Dar, cum ziceam, Burton e într-o formă de zile mari. Nu știu ce vrăji i-au făcut Ortega și compania, dar la 66 de ani dom’ regizor a transformat o parte a doua într-un film din care, dacă nu rămâi cu povestea (ușor incoerentă și tăiată cu flexul), rămâi sigur cu vizualuri, momente comice și cel puțin o melodie în cap. MIchael Keaton ca Beetlejuice poate să fie extrem de iritant, dar e folosit fix atât cât trebuie și contrabalansat de disperarea maternă a Winonei sau de superioritatea upper class a lui Catherine O’Hara, exersată în șase sezoane de Schitt’s Creek. Avem o parte a doua, un sequel absolut nenecesar, dar filmul își depășește condiția și, în ciuda defectelor evidente de construcție și temporizare, te face să te simți bine. N-am mai râs atât la un film de Burton de ultima dată când am văzut Ed Wood.
Și nu eram singurul. Poate și eu sufăr de nostalgie și sunt pregătit să-i acord lui Burton prea multă încredere și prea multă larghețe. Dar în spatele meu la cinema au stat trei fete din generația Z, care erau mult mai fascinate și fericite că Beetlejuice Beetlejuice există decât mine. Au vorbit și chicotit tot filmul, m-au pocnit cu genunchii în scaun non-stop, dar la final au plecat râzând, cântând și dansând de la un film nostalgic pentru vremea părinților sau chiar a bunicilor lor. Dacă ăsta nu-i semn că șarmul goth al lui Burton încă prinde la public nu știu ce e.
Nu era nevoie de un Beetlejuice doi, iar ce-a ieșit nu e neapărat o capodoperă. Dar e o dovadă că, executată corect, nostalgia își poate depăși condiția.
„Beetlejuice Beetlejuice” poate fi văzut în cinematografele din toată țara începând de vineri, 6 septembrie 2024.
