Ca un copil al anilor ‘90-2000 și eu – și, statistic, cel puțin, și voi –, am crescut cu desene animate rulând pe fundal. Fie că ați prins era casetelor, ca mine, sau direct mai târziu era Cartoon Network - Jetix - Nickelodeon, cred că desenele astea au avut un rol fundamental în dezvoltarea noastră ca adulți. E unul dintre cele mai mari clivaje între generații, din punctul meu de vedere. Sigur, era și-nainte desenosfera Nu, pogodi!, Lolek și Bolek, poate niște Tom și Jerry și mai știu eu ce se dădea pe la bulgari. Însă e ceva incomparabil. Ultimele două generații, cel puțin, au avut acces nu doar la visul american ca ceva abstract și distant, aspirațional, ci direct la id-ul american, la visele lucide ale universului vestic, concentrate în bucățele ușor de digerat, pentru copii. Ideologia, nostalgia și obsesiile anilor 80’, 90’ și 2000 americani s-au revărsat peste copilăriile noastre ca un val tsunami tradus de Zone Studio Oradea.
Cred că în relații internaționale chestia asta se cheamă „soft power”.
În orice caz, astăzi mulți din generația mea au familii și copii. Alții au promovat de la Cow and Chicken la anime. Alții ambele. Ideea e că există înscris în ADN-ul unei generații o deschidere mult mai mare spre „desene animate” și animație, la fel ca spre jocuri pe calculator, chiar și bandă desenată. Noua generație e chiar mai deschisă la „copilării”, e prima generație care a crescut știind mai degrabă ce e un Marvel decât un Marcel. Nu e o situație unică estului sălbatic, în vest deja bubuie imprimeriile de la câte cărți despre „generația infantilizată” s-au scris. Orice, de la renașterea neofascist-identitară, până la plaga de filme cu supereroi, a fost pus în cârca unei generații care nu vrea să crească, o arde young adult, deși curând trage spre vârsta a treia. Ce e important pentru noi e că asta a dus la o renaștere, un veritabil boom al mediului animației, cu bune și cu rele. Se aruncă pe geam artiștii care lucrează stahanovist la animeuri, dar măcar iese săptămânal un episod nou din Sudoku Genshin Armored Wing. Mai important, desenele animate, cele axate spre copii vreau să zic, sunt de multe ori acum construite pe multiple paliere de înțeles/subînțeles, ca să-nțeleagă și copilul ceva, dar poate un pic mai mult și adultul care-l îngrijește. Poți să te uiți la Băiatul și stârcul (2023) pentru animația frumoasă Ghiblistă sau pentru metafora autobiografică a copilăriei lui Hayao Miyazaki. Tu o să te gândești la tinerețile pierdute și la dragostea părintească, copilul tău o să facă terapie în 10-15 ani de la coșmarurile pe care i le dă stârcul ăla cu dinți.
Știi, însă, ce n-o să-i dea coșmaruri? The Wild Robot.
Tradus în română sub titlul insipid Roboțica roz: Gardiana insulei, The Wild Robot e o poveste atât despre familie, în toate formele în care se manifestă ea, cât și despre umanitate, în toate formele în care se manifestă. Bazată pe o carte pentru copii faimoasă de Peter Brown care a rupt topurile NYT, animația e povestea unui robot de tip Rozzum, poreclit Roz care, naufragiat pe o insulă pustie, adoptă din greșeală un pui de gâscă și-l crește alături de o vulpe și o suită de alte animale. E genul de film pentru care au fost făcute studiourile Dreamworks și pentru care a fost pus pe pământ Chris Sanders. Animația nu e foarte „Dreamworks”, doar se văd acolo câteva tușe, dar, în mare, bate undeva la mijloc între un stil pictat de mână și ceva mai Ghibli. Un nou pas înainte dinspre stilul consacrat, ușor plictisitor-realist al studiourilor de animație vestice, nu neapărat à la Spider-verse, dar măcar într-o direcție mai abstractă. Povestea e simpatică și umană, chiar dacă derivativă și destul de previzibilă. Avem dragoste, familie netradițională, cooperare, prietenie, natură, un dușman care e dorința omului de a domina industrial tot și, bineînțeles, o bătălie, o confruntare om-natură sau, mă rog, robot-natură. Vocile (originale) sunt asigurate de o sumedenie de A-listeri, practic filmul oferă tot ce vrei, e o animație ce depășește așteptările mele extrem de joase pentru filme mainstream de copii. Dar… În mod ironic pentru un film cu o sub-temă a confruntării industrie-natură e ceva foarte… industrial la The Wild Robot, în ciuda stilului artistic și al tematicii calde, umane. Poate sun acum ca fix genul de cinefil lipsit de fericire de care îmi place să mă iau în textele astea, dar e ceva cinic și superficial la construcția lumii din The Wild Robot. Și știu că sunt un adult cu fire de păr alb și nu sunt ținta acestui film de familie bazat pe o carte de copii, dar te plictisești de multe ori la scenele de debandadă umoristică țintite clar spre cei mici. Într-un fel în care, de exemplu, nu te plictisești la Up (2009), sau chiar la Inside Out 2 (2024).
Dincolo de povestea dulce despre diferență și familie, The Wild Robot are însă o suită de surse de inspirație interesante. Designul robotului și al lumii umane e unul futurist-solarpunk, lucru cu atât mai bizar cu cât civilizația umană e, oarecum, „personajul negativ”. Ce e și mai interesant e întrepătrunderea inspirațiilor. GLaDOS, robotul tiran umoristic din seria de jocuri Portal e clar o sursă de inspirație pentru robotul rău Vontra, care o vânează pe Roz. Toată povestea filmului, dacă faci abstracție de animale, cea unui robot năpădit de buruieni care se împrietenește cu o pasăre, e bizar de asemănătoare cu cea a personajului Bastion, robotul-mitralieră din seria Overwatch. Acum, The Wild Robot (cartea) a apărut în 2016, înaintea debutului lui Bastion și în mod clar a fost o inspirație pentru acest scurtmetraj legendar, prin care a fost popularizat Bastion, dar nu mă poți convinge că scurtmetrajul nu a fost la rândul său o inspirație pentru The Wild Robot. E o situație clasică, un Ouroboros Tomb Raider - Uncharted de inspirație reciprocă. Ce să faci, cultura curge.
2,5/5*
Apropo de curs, Flow (2024) este o capodoperă modernă. Cel de-al doilea lungmetraj al letonului Gints Zibalodis, după debutul surprinzător cu Away (2019), Flow e un film excelent, nu doar o animație excelentă, ci și o poveste profundă (tot) despre familie (netradițională), prietenie, cooperare, natură și reziliență în fața dezastrului. E o poveste cu și despre animale, care, confruntate cu o inundație apocaliptică ce nu se mai oprește, construiesc o arcă, ba chiar mai multe, și își unesc forțele pentru a supraviețui. Tot filmul are o caracteristică onirică pe care mi-e greu să o descriu altfel decât pe același vibe ca jocurile Ico (2001), Shadow of the Colossus (2005), Journey (2012), hai și Myst (1993) – sau (pentru consumatorii de jocuri pe mobile) Alto’s Adventure (2015) sau Monument Valley (2014). Dacă vreți referințe non-joc, gândiți-vă la Escher, Capricii renascentist-baroce, et in arcadia ego, plus animale nevorbitoare realist-fantastice. Da, deși povestea este despre animale (mai ales o pisică, un capibara, un păsăroi și un lemur) ce navighează niște bărci improbabile printr-o lume inundată, lipsită de oameni, dar plină de monumentele și urmele acestora, animalele nu vorbesc! Spre deosebire de The Wild Robot, Flow nu aduce o baterie de A-listeri hollywoodieni să dea dume pe voci recognoscibile din gura animalelor sale, care doar cască, chirăie sau miaună. Și experiența e una de vis, la propriu, de pace și reverie, asta în timp ce animalele trec prin o groază de momente tensionate.
Flow e animat pe calculator și nu ascunde acest lucru, ci, dimpotrivă, se aruncă cu capul înainte în stilistică și tropi de Playstation 2. Arată superb, și-și merită din plin selecția atât la Cannes, în cadrul Un Certain Regard, cât și la Les Films de Cannes à Bucarest. Lumea creată e una la care cei mici s-ar putea plictisi, dar, din fericire, Zibalodis compensează cu o serie de animale realist render-uite, care nu sunt doar extrem de expresive, dar și trec prin tot felul de situații alarmante care te țin în priză. Zic render-uite pentru că întregul film e animat în Blender, un program de modelare 3D open-source, folosit de obicei pentru jocuri sau imprimare 3D.
Mi-e greu să descriu ce exact face Flow atât de mișto. Poate e pisica neagră pe care o urmărim prin toată povestea, poate e capibara chill care joacă rolul de Noe în această alegorie. Câinii bine (dar și rău) intenționați în care nu-ți poți pune baza. Păstrătorul cunoașterii, lemurul fără nume, sau pasărea ce își sacrifică statutul pentru alții. Peisajele, balena, tăcerea profundă a micii noastre familii de animale supraviețuitoare care spune mai multe despre condiția umană decât multe cărți de self-help. În orice caz, Flow e o meditație profundă despre reziliență, unitate și depășirea propriilor limite, trecută printr-un filtru ca de vis, dar în același timp și ca de Playstation 2. E superb. Un artefact cultural alegoric al generației ce a crescut cu controllerul în mână și desene pe fundal, ce merită un loc în canonul filmelor care înțeleg și vorbesc pe limba acestei generații: I Saw the TV Glow (2024), Spider-Man: Into the Spider Verse (2018), Bodies Bodies Bodies (2022), Bottoms (2023) și altele.
5/5*
Atât The Wild Robot/Roboțica roz: Gardiana insulei, cât și Flow pot fi văzute online și cred că sunt două experiențe diferite, dar importante pentru cei din generația/generațiile „noastre” care au copii sau care vor să înțeleagă fundamentele culturale ale generației viitoare. The Wild Robot e simpatic, chiar dacă uneori te bombardează cu asamblajul său american. Flow e o capodoperă animată. Vedeți-le, cu sau fără copii.
