Festivalul bucureștean de documentar despre drepturile omului One World Romania propune o caravană de proiecții în câteva orașe din țară, denumită OWR on Tour (Oradea, 6-8 octombrie; Brașov, 13-15 octombrie; Timișoara, 2-5 noiembrie). Prilej numai bun de a revizita, prin trei filme, preocupările formale și politice ale care au consacrat în ultimii ani evenimentul.
The Shadow of the Desert (Juan Manuel Sepúlveda, One World Romania 2021)
Recurența filmelor despre granița dintre Mexic și Statele Unite a devenit aproape un loc comun al pieței internaționale a documentarelor, în special odată cu înăsprirea condițiilor de trecere sub mandatul lui Donald Trump. Dat fiind contextul, The Shadow of the Desert e un film cu adevărat singular: nu o rigidă observație a cotidianului migranților sosiți acolo de pe tot continentul sud-american și blocați în adăposturi precare, unde solidaritatea reușește, totuși, să reziste; nu o privire distantă a feluritelor activități care prind să ia naștere în orășelele de hotar, între parade militare vag înspăimântătoare și spectacole de teatru improvizate sub cerul liber; nu o descriere calofilă a acestui spațiu aproape mistic care e deșertul, cu mirajele lui care îi fac pe călători să își piardă mințile și să rătăcească prin pustiu; ci un amestec rotund, care învăluie întregul în tandrețe și conferă sentimentul că, în sfârșit, o cameră de filmat e de față pentru a asculta, nu pentru a pune la zid.
Cele mai emoționante sunt aceste secvențe în care niște fetițe aleargă năstrușnice și nepăsătoare printre arbuști și descoperă în drumul lor oseminte din belșug, pe care le încorporează jocului lor cu un firesc tulburător. „Umbra deșertului”, pentru Sepúlveda, e întâi de toate acest decor natural impozant care face și desface destinele unei întregi umanități aflate la cheremul capriciilor climei și al politicilor antisociale dictate de mai-marii lumii. Visul american începe ca un coșmar – iar pentru cei jefuiți, lipsiți de apărare sau noroc, pentru cei deshidratați sau pierduți în colb, așa se și termină. Din datoria de a le omagia parcursul neiertător a apărut acest film infuzat de poezia tristă a actualității.
This Rain Will Never Stop (Alina Gorlova, One World Romania 2022)
Dacă trecem peste calofilia inertă a cadrelor, descoperim un documentar care, paradoxal, se dovedește de-a dreptul nestatornic în traiectoria sa mereu mișcătoare între țări, continente, destine frânte. Căci ceea ce începe asemenea unui convențional reportaj despre conflictul din Estul Ucrainei – suntem în 2018, când războiul încă nu se generalizase – câștigă pe neașteptate amplitudinea unei cronici familiale răsfirate pe întreg mapamondul. În figura temătoare și sufletistă a lui Andriy – un tânăr în plină înflorire –, cineasta Alina Gorlova descoperă viața neverosimil de ghinionistă a unui cetățean născut în Siria, care a fugit cu o parte din familie în Estul Ucrainei la începutul războiului, doar pentru ca un alt război să năvălească peste el și ai lui în decurs de numai câțiva ani.
O astfel de viață este prea puternică pentru a putea fi inventată. Dar Andriy este un exemplu de – iertați cuvântul bătătorit, care ar merita scuturat – profundă reziliență: se angajează ca voluntar al Crucii Roșii și parcurge zona ostilă a frontului pentru a livra ajutor umanitar. Filmul însă îl poartă dincolo de coordonatele Regiunii Lugansk: îl vedem în Germania, pe urmele fratelui, apoi în Irak și iarăși în Siria, pe măsură ce descoperă un pământ devastat de război perpetuu, în care fericirea pare mai inaccesibilă ca oricând. Printre ritualuri care punctează felul în care omenirea merge mai departe în ciuda a tot și a toate – nunți, discuții în jurul focului, sau acest bătrân care își duce caprele la păscut într-o secvență răscolitoare –, filmul ne arată adâncimea sentimentului de sfâșiere care i-a cuprins pe cei ce nu își doreau decât pacea.
Love, Deutschmarks and Death (Cem Kaya, One World Romania, 2023)
Contrapunctul absolut al tuturor filmelor pesimiste care populează adesea selecțiile festivalurilor de documentar, Love, Deutschmarks and Death nu e un simplu crowdpleaser. Dimpotrivă, în spatele hazului evident pe care subiecții filmului – cântăreți de origine turcă stabiliți în Germania – îl arborează ca pe o a doua natură e de găsit drama unei națiuni care, la mijlocul secolului trecut, s-a trezit deșirată. Această „imposibilă întoarcere” care leagă un pământ natal de un teritoriu al exilului – ambele la fel de problematice din diferite motive – e camera de rezonanță mai largă a unui film copios în informații. Cineastul Cem Kaya își face o misiune din a ne delecta cu muzica prea puțin știută care s-a născut în cadrul acestei odisei încă neterminate.
De la primii gastarbeiteri care încep să fredoneze pe șantierele RFG-ului în reconstrucție la nume consacrate de artiști, precum Cem Karaca sau, mai recent, Muhabbet, filmul parcurge firul roșu al asimilării unei populații necesare pentru avântul economic al națiunii. Nicio mirare că acest fir oprește, inevitabil, prin stațiile „rasism”, „excluziune”, „emancipare”. Erudit într-ale muzicii, Kaya ne poartă – aspect deloc secundar – prin meandrele societății occidentale postbelice, când afluența „localilor” vine cu prețul obligatoriu al exploatării străinilor. Muzica, atunci, e liberă să devină ca o portiță indispensabilă pentru defulări de tot soiul, de la dorul nestins de casă la ura frustrantă față de germanii abuzivi. Pornind de la șansonete melodramatice și culminând cu rap scris direct în limba „colonizatorului”, care face furori și printre tinerii nemți, filmul descrie astfel violenta, dureroasa confecționare de la zero a unui acasă.
Imaginea principală este din documentarul Love, Deutschmarks and Death.
