„Uită-te și tu în preajmă. Sau mai bine nu".
Spre sfârșitul lui ianuarie, când Dan Bejar (Destroyer) adresa sfatul ăsta oricui o fi fost dispus s-asculte, optimismul de-nceput de an parcă nu se risipise.
În martie, pe străzi pustii și pe lângă parcuri închise care plesneau verzui și miroseau înnebunitor, îți venea să-nchizi ochii de ciudă și să bântui fără direcție, doar cu muzica-n căști (cum ar fi fost să scriu în declarația pe proprie răspundere, la rubrica „motivul deplasării", „audiție de album, în vederea unei recenzii ulterioare"?).
Și iată-ne, sleiți, cu un picior în toamnă.
„Uită-te și tu în preajmă. Sau mai bine nu".
Bejar și asociații dumisale sunt niște savanți pop - întru totul mulțumiți să poată și ei trăi undeva, la margine, supraviețuitori hârșiți ai multor mode și îndeajuns de norocoși încât să fi ieșit olecuță în evidență în 2011, grație albumului Kaputt.
Sună oarecum ca toți nou-romanticii și new-waverii pe care i-ai auzit vreodată, dar sunt în același timp profund individualizați și imposibil de confundat: într-o lume obsedată de single-uri, adică, ei oferă lumi întregi.
Așa stau lucrurile și cu Have We Met, unul dintre cele mai complete (și complexe) albume-ecosistem ale anului: The Raven, cu îndemnul său de a-ți feri ochii de lumea din jur, se sprijină pe una dintre cele mai simple, mai pop fraze imaginabile, dar ceea ce crește în preajma ei - solo-uri de chitară care nici nu-ncep bine că au și dispărut, sintetizatoare demodate și un efect glumeț de vinil - lasă impresia unei grădini fantastice care s-a sălbăticit de tot.
În cazul în care n-ai prins poanta, Cue Synthesizer te ia frumușel de mână și operează o deconstrucție în timp real a instrumentarului. Cum ar veni, un refren care-ți explică ce face un refren (și care îți mai și miștocărește un pic așteptările): "Cue synthesizer/Cue guitar/Bring in the drums/Cue fake drums". Efectul nu e foarte departe de momentele în care polițaiul ultragiat din scheciurile Monty Python intră brusc în cadru ca să pună capăt balamucului - cu diferența, esențială, că aici nu oprește nimeni muzica.
Iar muzica te subjugă, pentru că, sub chitara chinuită expert, cea mai elastică percuție posibilă - sincopată, acută, câteodată contradictorie - transformă Cue Synthesizer într-un veritabil single dance: cum de nu și-a găsit încă remixeri e o taină. Mai pune la socoteală și-un clip care citează entuziasmant din Sátántangó și nu știu, zău, cine-ar mai putea emite obiecții.
O altă marcă înregistrată Destroyer e conflictul constant dintre ermetismul versurilor și aerul de familiaritate al negativelor. Mult mai simplu spus, muzica e într-atât de elegantă și de bine produsă încât îți furnizezi de unul singur câteva mici șocuri atunci când apuci să fii atent și la ceea ce cântă Bejar, nu numai la cum o face.
Nu de alta, dar te trezești că repeți, laolaltă cu solistul, cum își plătește o actriță datoriile către Ucigă-l Toaca ("An actress pays her debt to Satan/Again and again" - Crimson Tide), faci complimente care-ar merita să fie primite cu o pereche de palme ("You're looking good/In spite of the light/And the air/And the time of the night"- It just doesn't happen) sau întrevezi spaimele din spatele cinismului ("And when they come/To round us up/To gather us up/Shadow and air/I'll think of you/Standing there/Lovely in the light" - University Hill).
Expert croit - dar asta n-are cum să ia prin surprindere un ascultător de cursă lungă - Have We Met știe să n-o țină tot într-o scenă de acțiune (fie ea și suprarealistă) după scenă de acțiune. Interludii ambiental-meditative (The Television Music Supervisor sau piesa-titlu) punctează inspirat momentele de vârf și îți dau o bine-meritată ocazie să-ți mai tragi și tu sufletul.
Nici ele nu sunt aruncate însă într-o doară: traseul sinuos pe care-l parcurge foolsong, ultima piesă, sfârșește tot în registru ambiental, însă unul dark, grav și cacofonic. Iarăși, asocierea cea mai la îndemână e cinematografică - e ca atunci când, pe vremuri, pelicula se rupea când ți-era filmul mai drag. Neplăcut, dar cu o doză consistentă de caraghioslâc.
Mai degrabă aici decât în versurile (intenționat) aiuritoare cred c-ar trebui căutat șpilul. Dacă petreci suficient timp cu Destroyer, tragedia din spatele măștilor devine implicită - The Raven, despre care vorbeam la început, e o piesă despre moartea cuiva iubit -, iar muzica... muzica are rolul mierii care îndulcește pastila. E unul dintre cele mai eficiente tratamente de care o să ai parte anul ăsta. Uită-te și tu în preajmă.
foto cover: captură din videoclipul piesei Cue Synthesizer
